Mircea Miclea: Cultura pupatului inelului, a oportunismului nu va produce un viitor mai bun în universități. Să trecem la o cultură a curajului / Universitățile tehnice să facă presiune pe SRI, SIE, Ministerul de Externe să faciliteze acordarea de vize studenților din alte părți ale lumii pentru ca să permită internaționalizarea învățământului

Învățământul academic din România are nevoie de profesori care să iasă din cultura complianței, „a pupatului inelului, a supunerii, a oportunismului” și să treacă la cultura curajului de a lua deciziile necesare pentru evoluție, spune profesorul și cercetătorul Mircea Miclea. Președintele UNESCO Chair on Higher Education Management and Governance, Miclea a declarat în cadrul dezbaterii „Viitorul universităților tehnice“ că „noi suntem ceea ce facem din noi prin proiectele noastre. Identitatea noastră nu e ceva ce există, ceva ce găsim dacă săpăm undeva. Identitate este o construcție. Eu sunt ceea ce fac din mine prin proiectele mele. O instituție este ceea ce face din ea prin proiectele ei”.

„Ar trebui probabil ca universitățile tehnice să facă o coaliție și să preseze instituțiile statului ca să faciliteze acordarea de vize pentru studenți din alte părți ale lumii care pot să vină aici, pentru că ar aduce valoare adăugată pentru învățământul din România și pentru industria din România. Și nu pot să înțeleg cum poți să aduci forță de muncă să lucreze în hoteluri, acolo dai viza, dar nu dai viza celor care vor să studieze, pentru că îi acuzi de cine știe ce. Deci trebuie făcută presiune pe instituțiile statului, SRI, SIE, Ministerul de Externe cine o fi, pentru ca să permită internaționalizarea învățământului în bazinele în care este mult mai ușor și este mult mai multă lume care ar fi doritoare să vină aici”, a declarat Miclea, profesor de științe cognitive aplicate la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, fost ministru al Educației în perioada decembrie 2004 – noiembrie 2005.

Profesorul a afirmat că „trebuie la un moment dat să apară un grup care trebuie să înțeleagă că va fi minoritar. Trebuie să înțeleagă că va fi criticat, ostracizat, dar va fi purtătorul de schimbare și va face schimbarea. Dacă perseverează în direcția aceasta, atunci când vor realiza schimbarea, toată lumea va veni lângă ei și o să spună că de fapt și ei au fost acolo, că de fapt și ei voiau să facă lucrul ăsta. Așa se întâmplă, dar trebuie început de undeva și trebuie să fie aceste grupuri care să facă schimbarea”.

Fondator al Institutului de cercetare-dezvoltare Cognitrom și fondatorul școlii cognitive în psihologia românească, Mircea Miclea a avertizat că „competența profesională și inteligența nu corelează cu verticalitatea etică. Sunt multe situații în care oameni competenți, inteligenți, din punct de vedere etic sunt lamentabili: le este teamă, se supun la tot felul de indicații, oportunisme, știm și ce s-a întâmplat în legătură cu acest eveniment, nu vreau să dau nume, dar știu ce s-a întâmplat apropo de presiunile care s-au făcut. Vedeți, asta este o cultură a complianței. De unde complianța aceasta în mediul academic, a supunerii, a evitării oricărui minim disconfort? De unde? […] Oamenii care au ajuns în universitate adesea sunt oamenii care au fost foarte silitori și foarte buni. Au fost în liceu, și-au făcut temele acasă, s-au dus la școală unde au luat note mari, s-au dus acasă. Nu au avut experiența a ceea ce spune Nicolai Hartmann, filosof din secolul al IX-lea, a asprimii realului. Au stat într-o zonă protejată, școală-familie. La universitate au continuat să fie studenții aceia foarte buni care și-au făcut treaba, au fost reținuți la universitate pentru că au fost foarte buni. Universitatea este un mediu protectiv, este un mediu în care poți să stai multă vreme fără să ai mari probleme, te protejează. Universitatea este un mediu care e mult mai protectiv decât alte medii. Eu vă spun din nou și sunt oameni aici care pot să vă spună mai mult decât mine: e mult mai protectiv decât să stai într-o firmă. Într-o firmă, vine realitatea și dacă ai luat o decizie greșită, ai încurcat-o, dai faliment. Ai terminat. Poate nu prima dată, dar a doua oară sigur dai faliment. […] Caracterul se formează mai greu prin interacțiunea cu foaia format A4. Stând în medii protejate, caracterul nu se dezvoltă la fel de mult ca inteligență și precum competența”.

Mircea Miclea, declarațiile susținute în dezbaterea „Viitorul universităților tehnice”, pe care a moderat-o vineri, 26 aprilie 2024, la Cluj-Napoca:

„Dacă ne uităm la ceea ce este scris în managementul strategic al organizațiilor, indiferent ce fel de organizații, organizații de tip universitar sau organizații de tip profit, există cel puțin trei dimensiuni care trebuie modificate atunci când vrei să schimbi viitorul unei organizații.

Prima este o dimensiune culturală, adică se referă la mentalitățile pe care le au oamenii, la obiceiurile, practicile lor într-o anumită organizație. Vrei un viitor mai bun? Trebuie schimbate aceste mentalități, practici, obiceiuri, adică cultura. 

A doua dimensiune se referă la procese. În universitate sunt câteva procese esențiale: 

• procesul de educație, în care noi livrăm cunoștințe studenților și evaluăm, 
• procesul de cercetare, adică de producere de cunoaștere, 
• procesul de management, de conducere a acestor instituții, 
• procesul de internaționalizare, 
• procesul de colaborare cu mediul economic. 

Aceste procese trebuie luate în vizor pentru că schimbând procesele vom putea avea un viitor mai bun. 

A treia dimensiune este structura, cum anume este organizată o universitate, facultățile, departamentele, relațiile dintre departamente ș.a.m.d. 

Deci sunt trei dimensiuni mari: schimbările culturale, schimbările de procese și schimbările de structură. Îi las pe colegii mei care sunt în domeniul tehnic să vorbească mai degrabă despre aceste schimbări de procese și de structură. (…) Eu o să mă centrez un pic pe schimbările de cultură. Sunt multe lucruri care trebuie schimbate în cultura universităților, inclusiv a universităților tehnice. Nu vreau să intru în detalii. Mă voi focaliza pe trei dimensiuni de schimbare culturală asupra cărora voi insista.

Prima dimensiune se referă la o trecere de la un fel de indiferentism academic la o cultură a cetățeniei academice, la o cultură a asumării responsabilității. Ce înseamnă indiferentismul acesta academic? E un termen pe care Kant l-a creat, el vorbea despre indiferentismul filozofic, adică spunea că nu contează ce filozofie ai, că toate filozofiile sunt echivalente. Indiferentismul academic se referă în speță la faptul că adesea ne retragem în nișa propriei noastre discipline și devenim indiferenți față de ce se întâmplă în alte discipline, acceptăm ceea ce se decide acolo fără să ne mai pese de ce se întâmplă acolo. Avem cu toții experiența aceasta când la senatul universității noi ne retragem în disciplina noastră și după aceea acceptăm propunerile, pe care le socotim că nu-s chiar corecte, că-s aberante, că sunt părtinitoare ale colegilor noștri, dar spunem: «Domnule, dacă ei au decis să promoveze pe cutare, să-l promoveze!» Și în felul acesta suntem indiferenți la ce se întâmplă cu calitatea proceselor sau structurilor în altă parte. Care este efectul? Este că excelența, în loc să fie un mecanism la nivel instituțional care să producă instanțierea excelenței în mai multe lucruri și să scaleze excelența, ajunge să fie doar un rezultat al unor întreprinderi individuale. Adică ajunge la o catedră un om bun și el își aduce în jurul lui oameni buni și acolo creează o insulă de excelență. În altă parte, iarăși mai apare o insulă de excelență, în rest este o mare de mediocritate.

Dacă n-am fi indiferenți, atunci am crea la nivel de instituție – adică ne-ar păsa, așadar, de ceea ce se întâmplă în alte părți – am crea un mecanism care să replice excelența, astfel încât excelența să fie rezultatul unui mecanism instituțional care o replică în mai multe ipostaze și care eventual o scalează. Păi nu avem, din păcate, în marea majoritate a universităților, inclusiv în cele tehnice, un astfel de mecanism instituțional de replicare și scalare a excelenței. Pentru că încă suntem într-o cultură a indiferentismului, ne retragem în disciplina noastră și lăsăm lucrurile să întâmple oricum în cealaltă parte, în loc să ne asumăm o cetățenie universitară, să ne pese și de ce se întâmplă în alte departamente sau în alte segmente ale universității. Și cred că asta este una dintre schimbările pe care trebuie să le avem în vedere: trecerea de la indiferentism academic la implicare, la asumarea responsabilităților, la cetățenie academică.

A doua dimensiune care cred că este importantă este de a trece de la o cultură aș spune tribalizată, la o cultură a colaborării. Nu am folosit eu termenul acesta de «tribalizare» referitor la mediul academic, ci este o carte întreagă scrisă de un sociolog francez, Pierre Bourdieu, care vorbește despre «triburi academice». Noi știm, că suntem în interior: adesea în universități oamenii se comportă asemeni unor triburi – fiecare își creează un teritoriu, își apără teritoriul. «Să nu cumva să intre cineva pe disciplinele noastre, să nu cumva să ne spună cineva ce să facem în departamentul nostru». Suntem tribali și colaborarea este foarte redusă. E o cultură foarte redusă a colaborării. Deși spunem toți că proiectele transdisciplinare sunt esențiale, asta rămâne retoric. În realitate sunt foarte puține universități care sunt organizate matriceal, adică pe verticale: departamente în funcție de discipline și grupurile de discipline, iar pe orizontală pe proiecte trans-departamentale, interdisciplinare și nu numai să fie organizate matriceal în felul ăsta, ci să aibă alocări bugetare, alocări de resurse pentru astfel de proiecte transdisciplinare, interdisciplinare și să te gândești la universitate că este o universitate care are niște verticale pe care le utilizează în producția de cunoaștere, dar are și niște orizontale. Are o matrice care generează mereu cunoaștere și care se poate adapta mult mai ușor la realitate. Cultura aceasta a colaborării, a organizării matriceale este foarte redusă.

La fel, colaborarea cu mediul economic este destul de redusă, uneori extrem de redusă. Avem o retorică cum că trebuie să colaborăm cu mediul economic, dar colaborarea cu mediul economic lasă foarte multe lucruri de dorit. Stăm pe domeniile noastre, publicăm ceea ce publicăm și nu ne prea interesează să publicăm sau să cercetăm acele lucruri pe care firmele nu le pot cerceta. Eu vă spun că am și o firmă de cercetare-dezvoltare. Pentru mine, costul cercetării e mare, adică fac cercetare, dar la un moment dat trebuie să vând ceva din cercetare, ca să-mi plătesc oamenii. Nu pot să fac cercetare pur și simplu. La universitate pot să fac cercetare cât vreau, bugetul mă plătește, pot să stau 5 ani pe o problemă. Ei, asta cred că e rolul universităților: să abordeze probleme pe care să le cerceteze, care nu sunt de utilitate imediată, dar care sunt necesare pentru a produce dezvoltări și aplicații din partea firmelor.

Deci, ca să rezum, așadar, ar trebui să trecem de la o o cultură a tribalizării în care ne interesează numai ce se întâmplă cu noi și nu contează restul, la o cultură colaborării, unde nu trebuie să ne centrăm pe tribul nostru, ci trebuie să colaborăm. 

Și, în fine, cred că trebuie să trecem de la o cultură complianței, a supunerii, a ascultatului oportunist a tot felul de recomandări, reguli, solicitări, la cultura curajului. Din păcate, și spun asta cu toată responsabilitatea, competența profesională și inteligența nu corelează cu verticalitatea etică. Sunt multe situații în care oameni competenți, inteligenți, din punct de vedere etic sunt lamentabili: le este teamă, se supun la tot felul de indicații, oportunisme, știm și ce s-a întâmplat în legătură cu acest eveniment, nu vreau să dau nume, dar știu ce s-a întâmplat apropo de presiunile care s-au făcut. Vedeți, asta este o cultură a complianței. De unde complianța aceasta în mediul academic, a supunerii, a evitării oricărui minim disconfort? De unde? Nu e pentru toată lumea valabil lucrul ăsta, dar ca fenomen statistic, vă rog să reflectați asupra lui. Oamenii care au ajuns în universitate adesea sunt oamenii care au fost foarte silitori și foarte buni. Au fost în liceu, și-au făcut temele acasă, s-au dus la școală unde au luat note mari, s-au dus acasă. Nu au avut experiența a ceea ce spune Nicolai Hartmann, filosof din secolul al IX-lea, a asprimii realului. Au stat într-o zonă protejată, școală-familie. La universitate au continuat să fie studenții aceia foarte buni care și-au făcut treaba, au fost reținuți la universitate pentru că au fost foarte buni. Universitate este un mediu protectiv, este un mediu în care poți să stai multă vreme fără să ai mari probleme, te protejează. Universitatea este un mediu care e mult mai protectiv decât alte medii. Eu vă spun din nou și sunt oameni aici care pot să vă spună mai mult decât mine: e mult mai protectiv decât să stai într-o firmă. Într-o firmă, vine realitatea și dacă ai luat o decizie greșită, ai încurcat-o, dai faliment. Ai terminat. Poate nu prima dată, dar a doua oară sigur dai faliment.

Dar dacă eu sunt universitate și azi iau o decizie proastă, țin un curs prost și mâine sau săptămâna viitoare iarăși iau o decizie proastă, țin un curs la fel de prost și la finalul semestrului la fel, realitatea nu mă sancționează. Realitatea mă lasă în pace. Ani de zile poți să creezi nu numai un curs, ci o secție care n-are niciun fel de legătură cu realitatea, care nu livrează nimic pentru realitate, dar eu spun că nu creez pentru realitatea actuală, ci pentru viitorime. Vedeți, stăm în medii protejate. Caracterul se formează mai greu prin interacțiunea cu foaia format A4. Stând în medii protejate, caracterul nu se dezvoltă la fel de mult ca inteligență și precum competența. 

Efectul? Efectul este că în universități avem o mulțime de oameni, unii foarte deștepți, foarte competenți, dar din punct de vedere al tăriei de caracter, al rezilienței lor etice, al capacității lor de a-și asuma cu curaj o opinie, o atitudine, din acest punct de vedere, acești oameni, care altfel sunt oameni foarte buni, au multe carențe. Cred că această cultură a complianței, a pupatului inelului, a supunerii, a oportunismului, a reducerii disconfortului – să nu cumva să supărăm pe cutare, să nu cumva să se uite cineva la noi – această cultură a complianței nu va putea produce un viitor mai bun pentru universitățile tehnice. Dimpotrivă. Cred că trebuie să trecem la cultura curajului, la o cultură în care un grup, care la început cu siguranță va fi minoritar, își asumă curajul de a spune ce trebuie spus, de a lua deciziile care trebuie luate, chiar dacă uneori sunt neprietenoase și după aceea vor face schimbarea. 

Dar e nevoie de mai mult curaj și de mai puțină complianță. Tragem linia. Așadar, din punctul de vedere al schimbărilor de cultură, de mentalitate, cred că sunt trei lucruri care sunt importante: 

• Cred că trebuie să trecem de la o cultură a indiferentismului academic, la o cultură a asumării responsabile a construcției viitorului și a ceea ce se întâmplă în organizație, nu să ne retragem într-un con al propriilor discipline și să nu ne intereseze nimic. 
• Cred că trebuie să trecem de la o cultură a complianței la o cultură a curajului și cred că trebuie să trecem de la o cultură a tribalizării, a centrării doar pe teritoriul nostru, la o cultură a colaborării. Cine va face acest lucru… că nu se va face de la sine. Repet, viitorul e o construcție. Noi suntem ceea ce facem din noi prin proiectele noastre. Identitatea noastră nu e ceva ce există, pe care noi o găsim că săpăm undeva. Identitate este o construcție. Eu sunt ceea ce fac din mine prin proiectele mele. O instituție este ceea ce face din ea prin proiectele ei. N-are proiecte, își pierde identitate sau rămâne în siajul trecutului, confiscată de propriul trecut, de propriile habitudini. Prin urmare, cred că trebuie la un moment dat să apară un grup care trebuie să înțeleagă că va fi minoritar. Trebuie să înțeleagă că va fi criticat, ostracizat, dar va fi purtătorul de schimbare și va face schimbarea. Dacă perseverează în direcția aceasta, atunci când vor realiza schimbarea, toată lumea va veni lângă ei și o să spună că de fapt și ei au fost acolo, că de fapt și ei voiau să facă lucrul ăsta. Așa se întâmplă, dar trebuie început de undeva și trebuie să fie aceste grupuri care să facă schimbarea.”

Răspunsurile lui Mircea Miclea la întrebările adresate în cadrul dezbaterii:

• „Ar trebui probabil ca universitățile tehnice să facă o coaliție și să preseze instituțiile statului ca să faciliteze acordarea de vize pentru studenți din alte părți ale lumii care pot să vină aici, pentru că ar aduce valoare adăugată pentru învățământul din România și pentru industria din România. Și nu pot să înțeleg cum poți să aduci forță de muncă să lucreze în hoteluri, acolo dai viza, dar nu dai viza celor care vor să studieze, pentru că îi acuzi de cine știe ce. Deci trebuie făcută presiune pe instituțiile statului, SRI [Serviciul Român de Informații], SIE [Serviciul de Informații Externe], Ministerul de Externe, cine o fi, pentru ca să permită internaționalizarea învățământului în bazinele în care este mult mai ușor și este mult mai multă lume care ar fi doritoare să vină aici.
• Și în al doilea rând trebuie adaptată oferta curriculară și de specializări, astfel încât într-adevăr să gândim global. Lucrurile s-ar lega între ele. Adică am avea o adresabilitate globală și atunci am avea o ofertă de programe de studii globală”.

• „Cred că Facultatea de Psihologie și alte facultăți de socio-umane ar trebui să-și reducă din oferta de studii, pentru că cred că începem să producem o inflație de absolvenți și asta nu este bine, mai ales dacă facem pe banul public. În al doilea rând, cred că granturile de studiu, adică sumele acordate de guvern per student echivalent, ar trebui să se tripleze pentru universitățile tehnice și pentru cele din STEM, pentru facultățile de matematică, fizică, chimie. Adică trebuie să ne fie foarte clar ce vrem: vrem STEM? Atunci trebuie să triplăm banii dați pe studenții care studiază STEM. Dacă nu-i destul, să încincim banii dați, până când oamenii încep să spună: merită să studiez, pentru că, uite, am facilități de a studia, apoi de a călători cu o bursă de studiu până la Milano, apoi de a merge la o conferință. Adică am suficient de mulți bani ca să devin foarte competent. Și cred că asta trebuie să facem.
• Al treilea lucru, cred, așa cum a spus și Dan [Dan Micu] și cum am spus și eu, cred că universitățile tehnice trebuie să ia tot mai serios în calcul și dimensiunea socio-umană. Uitați-vă la ce se întâmplă în sistemele de IT. În IT, dacă n-ai o interfață cu uzabilitate mare, degeaba liniile de cod sunt foarte bine scrise, sunt super sofisticate, aplicația nu se utilizează. Ce înseamnă acest lucru, care e consecința? Consecința este că orice design pe care noi îl creăm, pe care voi îl creați în inginerie, trebuie să aibă uzabilitate bună, altfel nu va fi prețuit.
• Și atunci cred că trebuie să luați cursuri sau să mergeți și în direcția de a-i învăța pe studenți aceste dimensiuni care să le permită lor să creeze soluții, design-uri cu uzabilitate mare. Asta înseamnă să înțeleagă mecanismele socio-umane. Și atunci cred că ar face și mai atractive universitățile tehnice”.

• „Cred că este o impostură să predai ceea ce nu faci. Cred că trebuie să și faci ceea ce predai. Predai ceva, trebuie să și faci ceva: să faci consultanță în domeniul ăla, să faci practic, să faci servicii în domeniul ăla, să construiești obiect în domeniul ăla. Deci cred că acest lucru este foarte important și pe cale de consecință trebuie recunoscut obligatoriu portofoliul de realizări tehnice. În promovarea cadrelor didactice, cred că s-a supra-fetișizat ideea de a publica doar articole și de a avea citări ISI inclusiv în cazul în care e vorba de profesii care își exprimă valoarea prin produsele pe care le fac. Cred că un chirurg bun e apreciat prin câte operații bune face, un avocat bun prin câte procese a câștigat, un inginer bun prin câte realizări înginerești are și nu în primul rând prin câte citări index are. Și cred că acest lucru trebuie luat în seamă dacă vrem să dezvoltăm astfel de profesii și nu de a cultiva false valori.
• Deci susțin și eu acest lucru și cred că poate trebuie luat în seamă în perspectivă, când vă întâlniți voi cu ARACIS și cu cei care fac evaluările acestea, pentru că sunt niște evaluări biasate [părtinitoare], sunt niște evaluări care nu iau în calcul exact ceea ce este mai important realizările. Nu știu dacă cineva care ar fi făcut un motor de căutare, dacă ar fi făcut Google și ar fi trăit în universitate cred că era tot lector acum, că probabil că n-avea citări. La fel și cu Facebook-ul, probabil și cu tot felul de lucruri care au schimbat lumea. Nu știu, ChatGPT. Cred că trebuie să găsim măsura cea mai potrivită pentru valoare în fiecare domeniu și nu să mergem cu măsurători sau cu măsuri generice pentru că nu sunt valide.

• „Cred că în bugetul universității, universitatea trebuie să stabilească un cuantum clar doar pentru formarea profesională și să dea oamenilor care vor să se perfecționeze profesional. Este ceea ce fac companiile, ceea ce face orice companie. Vrea să aibă oameni tot mai bine pregătiți? Investește în ei, le plătește cursuri de formare. Universitatea vrea să aibă profesori din ce în ce mai buni, specializați pe noi tehnologii? Ok, trebuie să le plătească aceste cursuri. De ce? Pentru că are de câștigat. E o investiție, nu e un cost, e o investiție. Așa că ar trebui pusă la rubrica investiții. Să nu mai faceți doar clădiri pe care după aia le închiriați pentru gogoșerii sau pentru cine știe ce. Să faceți investiții în primul rând în oameni, că acela ziceai că e butonul de on/off [către profesorul Dan Micu – N.Red.]. Și atunci la categoria investiții este o subcategorie investiție în formare profesională și nu numai în construcții de spații de birou. Asta ar fi o soluție pe care fiecare universitate poate să o facă. Altfel, tot mergem la companii, dar și companiile alea au limitele lor”.

• „Poate că ar fi bine este să luați în calcul organizarea aceasta matriceală a universității, deci nu numai pe departamente, ci pe proiecte trans-departamentale. Și atunci când vine cineva de la Hanovra și spune «iată ce se face acolo!», ușor poți să faci un proiect interdisciplinar, care după o vreme, dacă se dovedește viabil, se poate transforma într-un departament sau un program de studiu, că altfel departamentele se mișcă greu, au inerțiile lor, au hachițele lor, oamenii care sunt obișnuiți să predea numai anumite discipline etc. Pe când, dacă imediat ce apare o astfel de informație tu ai făcut un proiect trans-disciplinar, proiectul acela e automat bugetat pentru că e un input bun și după vreme faci o analiză a bugetului și transformi acel proiect într-un departament sau într-un program de studii și atunci e o modalitate foarte agilă de a te adapta la ceea ce se cere în mediu”.

• „Sunt multe lucruri care se întâmplă în universitățile americane, unele bune, unele rele. Este bine faptul că au încă o cultură foarte clară a inovației, a competitivității științifice, a aplicației. Să nu uităm că rata de conversie a cunoașterii în aplicații este de trei ori mai rapidă în Statele Unite decât în Europa. Adică, cum apărea într-un articol săptămânile trecute, «America inovează, Europa reglementează» și aici trebuie să avem în vedere cum să facem noi ca rata de conversie a cunoașterii să fie mai rapidă. Deci astea sunt lucrurile bune care se întâmplă în campusurile universitare americane și cred că trebuie susținute. Cred că sunt lucruri proaste care se întâmplă în campusurile americane, de exemplu, cancel culture în care se interzice speech-ul în public al unui individ care ofensează cine știe ce sensibilitate exotică a cine știe a cui.

• Acest cancel culture care din păcate se răspândește și este o cultură stângistă bolnăvicioasă nu cred că este de bun augur și nu cred că trebuie preluată. După cum sunt și tot felul de agende politice care au loc acum, știu demonstrațiile care se fac pro-Palestina șamd. Nu putem împiedica oamenii tineri să aibă propriile agende politice, dar cred că trebuie să ținem mereu universitățile foarte aproape de valorile lor fundamentale, nu de implicarea în agende politice. Foarte adesea universitățile sunt tentate de utopii sociale, în loc să-și vadă de valorile tradiționale care le-au consacrat. Și asta cred că trebuie să facem în continuare”.

• „Poate că ar merita să luați în seamă și faptul de a construi o periferie mai antreprenorială pe lângă universitățile voastre, adică niște spin-off-uri. Și atunci oamenii aceștia tineri pot să balanseze între diverse proiecte de tip academic și proiecte de tip practic și balansând între ele o să aibă și mai mulți bani, dar o să aibă și mai multe challenge-uri, adică proiecte relevante, proiecte interesante, nu numai bani. Dacă sistemul este inert și într-adevăr este, trebuie creată o periferie agilă, iar periferia această argilă, după cum văd eu, se poate crea printr-un sistem de spin-off-uri care ar asigura mediul acela în care ei ar prefera să stea față de alte medii. Da, trebuie făcut efortul ăsta”.

• „Am decis să facem o dezbatere fără nicio siglă de universitate, pentru că universitățile, din păcate, prin multe dintre conducerile lor, sunt complet obtuze, opuse oricărui dialog. Dacă va fi nevoie, cândva voi da exemple apropo de ceea ce s-a întâmplat astăzi, în care anumite persoane din anumite universități au împiedicat oamenii să vină în această dezbatere sau i-au notat pe cei care ar fi vrut să vină spunându-li-se că o să aibă consecințe dacă vor fi prezenți. Deci să vedeți ce înseamnă universități! De aceea am decis, pornind de la acel principiu din Evul Mediu «dacă suntem trei, suntem un colegiu» și să începem dezbateri libere. Mă îndoiesc că unii dintre cei care reprezintă vechea gardă o să fie dispuși la dialog, doar la un dialog al surzilor sau la un dialog de limbă de lemn. Cred că însă genul acesta de dezbateri în care venim și vorbim ca oameni liberi, raționali, cred că sunt mult mai bune, mai sănătoase și mai ușor de ținut decât să vină fiecare cu sigla lui și să-și spună poezia. Și mă bucur că ați semnalat nevoia de aceste dezbateri, pentru că noi sperăm să continuăm, probabil pe alte teme. Poate că la un moment dat o să vină propuneri din partea voastră sau celor care nu sunt aici să luăm o altă temă, să ne adunăm un grup de oameni raționali. Dacă suntem cel puțin trei, putem să facem o discuție rațională, pentru că producerea de cunoaștere nu are nevoie decât de oameni liberi și raționali care intră în dialog și asta cred că putem să facem de acum încolo”.

Dezbaterea „Viitorul universităților tehnice“ a fost organizată vineri, 25 aprilie 2024, la Cluj-Napoca, de către profesorii Mircea Miclea, Dan Micu și Attila Simo și poate fi urmărită video mai jos:

Deși anunțat ca participant în cadrul dezbaterii, profesorul Radu Porumb de la Universitatea Politehnica din București nu a mai participat la eveniment.

Mircea Miclea este președintele UNESCO Chair on Higher Education Management and Governance, profesor de științe cognitive aplicate la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, cercetător. A fost cel mai tânăr șef de catedră din istoria Universității, cancelar al UBB, fondatorul școlii cognitive în psihologia românească. Ministru al Educației în perioada decembrie 2004 – noiembrie 2005, a fost timp de 5 ani președintele comisiei prezidențiale care a realizat Raportul pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării, diagnoză care a stat la baza Pactului național pe educație semnat în 2008 de toate partidele politice și apoi la baza Legii educației nr. 1/2011, modificată masiv de guvernările care s-au succedat în ultimii 12 ani. Doctor în psihologie și cu un masterat în administrarea afacerilor, Mircea Miclea este fondatorul Institutului de cercetare-dezvoltare Cognitrom, care dezvoltă produse la intersecția dintre psihologie si tehnologie, trei dintre acestea fiind paxonline.net, depreter.ro și cognikit.ro. 

Citește și:

Dan Micu, profesor la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca: Ca profesor în Statele Unite, am văzut cum universitari extraordinari își țineau cursul astfel încât studenții înțelegeau atât de bine că simțeau că mai au puțin și îi ajung. La noi, ești un profesor fantastic, dar nu înțelege nimeni nimic

Specialiștii din cercetare-dezvoltare, din industrie, să se implice în curriculumul universitar. Din 14 cursuri, să vină să predea 4 cu mine în sală, ca în SUA și Germania – propune profesorul Dan Micu, de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca / Conferință eveniment despre dezvoltarea universităților tehnice

Attila Simo, prodecan, Universitatea Politehnica din Timișoara: Universitățile trebuie să-i echipeze pe studenți și cu cunoștințe umaniste, nu doar cunoștințe tehnice solide, pentru a deveni un nucleu de dezvoltare internațională

VIDEO Profesorii Mircea Miclea, Dan Micu și Attila Simo au dezbătut „Viitorul universităților tehnice“