Nimic nu era cum credeți voi, totul era altfel: era o altă planetă, cu un alt climat, respirai un altfel de aer, erai înconjurat de altfel de produse, le-a transmis Mircea Cărtărescu studenților de la Facultatea de Litere a Universității din București despre perioada comunistă în care și-a petrecut studenția, într-o întâlnire de pe 9 aprilie. „Erai permanent supus unei gravitații extraordinare care te împiedica să crești, să te dezvolți”, a adăugat scriitorul în mesajul său către tineri.
Cărtărescu a vorbit la întâlnire despre preocupările sale din studenție și de acum, la doi ani de la pensionare potrivit acestuia, a răspuns unor întrebări adresate de studenți, a povestit cum se petreceau cenaclurile în facultate și a vorbit și despre o întâmplare amuzantă – cum a fost pe scenă la un festival internațional de literatură, invitat de scriitorul Mario Vargas Llosa, care nu se mai oprea din vorbit după ce l-a chemat în fața publicului.
„Vreau să vă spun că cei mai frumoși ani ai vieții mele, în ciuda comunismului, în ciuda nenorocirii de atunci pe care voi nu o s-o înțelegeți și mă bucur că n-o să înțelegeți, slavă Domnului – nimic nu era cum credeți voi, totul era altfel, ca pe o altă planetă: era o altă planetă, cu un alt climat, respirai un altfel de aer, erai înconjurat de altfel de produse și erai permanent supus unei gravitații extraordinare care te împiedica să crești, să te dezvolți. Asta era lumea aceea totalitară. Nici eu nu mai înțeleg astăzi și nu mai vreau să mă uit în urmă, dar în ciuda celei lumi, anii aceia au fost cei mai frumoși ai vieții mele”, a spus scriitorul.
Întrebat de studenți cum erau cenaclurile când el însuși era la facultate, Cărtărescu a început prin a sublinia că preocupările tinerilor erau cu totul altele acum câteva zeci de ani și a povestit despre primul contact cu Internetul:
„Oamenii erau diferiți acum 40 de ani, când am început să merg eu la cenaclurile studențești, poate și mai mult, oamenii erau diferiți fiindcă vremurile erau diferite. Bietul om e sub vremuri cum se zice, dar nu neapărat rău. Omul înseamnă cu vremurile pe care le trăiește și probabil că sunt lucruri pe care le înțelegeți foarte ușor. În ce constă diferența aceasta? Noi în epoca respectivă trăiam într-un fel de peșteră, din punctul vostru de vedere de acum.
Eu am avut primul computer la 40 de ani și primul telefon mobil la 45 de ani. Până la 40 și ceva de ani când eram în Italia și am văzut prima dată oamenii vorbind la telefoanele mobile, nu văzusem în România, erau, poate că existau dar erau rarisime, deci toate aceste lucruri care nu sunt numai obiecte sau nu sunt numai elemente de tehnologie și fac parte din aerul unei epoci și definesc epocile, toate acestea nu le-am avut.
Am aflat de internet după ce m-am întors din Amsterdam în primul sau al doilea an când am predat la facultate, aici am auzit de internet și mi s-a și făcut de la facultate, cum s-a făcut tuturor profesorilor o adresă de mail, prima mea adresă de mail. Însă iarăși ceva ciudat și de trogloditism este că nu puteai folosi acea adresă decât cu mare dificultate pentru că internetul era prin telefon. Era dial-up, nu mai știți ce înseamnă asta.
Prin telefon trebuia să aștepți numai ca să apară internetul, adică în browserul respectiv, trebuia să aștepți jumătate de oră. Nu prindeai aproape niciodată conexiunea imediat la telefon. Deci mai mult te enervai, îți ieșeai din minți. Știu prieteni care și-au distrus măcar tastatura dacă nu și computerul pentru asta, nu puteau să intre pe mail ș.a.m.d.
Dar ce Dumnezeu făceam? Dacă nu aveam telefonul mobil fără care nici 10 minute nu mai rezistăm. Eu dacă nu l-am buzunar simt că-mi lipsește ficatul sau, cine știe ce, creierul. În orice caz, ce făceam pe atunci – era altă lume. Eu nu mai scriam de mână, scriam pe mașina de scris. Când eram de vârsta voastră, chiar de vârsta celor din anul II, taică-miu mi-a făcut cadou o mașină de scris, pentru că era ceva foarte scump în momentul ăla și nu avea oricine mașină de scris, din Republica Democrată Germană, care se numea Erica.
Și pe această Erica am învățat să scriu cu mare dificultate, o am și acum, pe șifonier cum se zice. Băiatul meu de vârstă cu voi o mai folosește din când în când pentru că el e colecționar de obiecte vechi și din zona computerului și din zona muzicii. Are tot felul de pick-up-uri, magnetofoane, casetofoane și atunci mi-a furat, mi-a confiscat și mașina de scris. Ei, mașina de scris era ceva foarte nasty. Pentru că trebuia să lovești în clape cu o putere foarte mare – țac, țac, țac – se auzea zgomotul acela, voi nu-l mai știți acum.
Claviatura actuală e silențioasă, dar acolo băteai la mașină de îți urlau urechile în primul rând și trebuia să ai putere să se ducă clapa 3-4 centimetri până lovea pe hârtie litera respectivă, așa încât după ce am renunțat la povestea asta și mi-am luat computer prima dată – e o poveste și aia, dar nu vreau să mă pierd în poveste, vreau să mă întorc la Cenaclu – după ce mi-am luat computer, loveam atât de tare-n tastatură la început de săreau literele, trebuia să le strâng de pe jos. Pe mașina de scris am făcut mușchi, a fost ca trasul de fiare”.
Apoi Cărtărescu a continuat prin a povesti despre prietenii din facultate, despre cenaclu, întâlniri, rivalități și concursurile de creație dintre studenți:
- „(…)Pe vremea aceea în facultate erau foarte multe activități, se făceau foarte multe lucruri. De pildă cerc de critică literară al lui Eugen Simion, eu îl conduceam ca student. Un cerc de poetică absolut superb condus de Ion Coteanu, lăsat apoi lui Alexandru Sincu. Făceam teorie nu doar literară, dar și structuralistă foarte serioasă. Era o vreme a teoriei, toți vorbeau de Șklovski, de Ferdinand de Saussure, de Levi Strauss. De aceea scriitorii generației mele au tendința să fie tehnici și cultivați. Cei de după noi au fost mai trăiriști, mai vitaliști. Noi eram șoareci de bibliotecă”.
- „(…) La un cenaclu al profesorului Ovid S. Crohmălnicenu toți erau prozatori. Eu mă consideram poet în primul an de facultate, iar acolo nu se rătăcea vreun poet. Erau 7-8 oameni, însă extraordinar de buni – Mircea Nedelciu, George Crăciun, Sorin Preda. Acolo am prins drag de proză. Să lucrezi cu Mircea Nedelciu era ceva nemaipomenit, era un intelectual de mare rasă și un om foarte modest și drăguț. De la început m-am împrietenit cu el, deși nimeni nu se împrietenea cu mine. Crăciun era altfel, dar era foarte deștept. Prima dată l-am văzut la 28 de ani și arăta exact cum avea să fie peste 3 decenii când s-a prăpădit: deja cărunt, impozant. Tobă de carte. Am nimerit între ei și am prins un drag de nu aș fi scris vreodată proză dacă nu mă întâlneam cu ei”.
- „Crohmălniceanu a fost prieten cu Arghezi, Crohmălniceanu a fost într-o relație mai mult decât de prietenie cu Nina Cassian. Era unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Marin Preda. El este un om care avea legături și la care țineau foarte mulți oameni. Era un spirit critic care pentru un tânăr prozator era de neînlocuit. Era un om care ținea foarte tare la oamenii lui, la discipolii săi, la cei care veneau la cenaclu. De foarte multe ori ne lua după umăr pe câte unul și ne întreba „îți lipsește ceva, vrei să te ajut cu ceva? Pot să te ajut cu ceva?” ș.a.m.d.. Era ca un bunic pentru noi, pentru că deja avea în vremea aceea 55-60 de ani și era plin de umor pe deasupra. Un om la care voi ține întotdeauna și căreia îi datorez foarte mult. Multă lume spune că m-a descoperit Nicolae Manolescu, dar de fapt eu la cenaclul lui Manolescu n-am mers timp de un an de zile cât am fost în facultate. Manolescu mai curând m-a impus”.
- „După un an am mers la cenaclul lui Manolescu care pe vremea aceea era un puști de 40 de ani, subțire ca degetul, cu o privire inteligentă și foarte viu. Extraordinar de viu. Voi îl știți din faza ultimă din ultimi 20 de ani. Era exact opusul. Nu vreau să vorbesc despre ultimii 20 de ani din viața lui, să-l odihnească Cel de sus. În vremea aceea însă era un om liber, un liberal în cel mai larg sens al cuvântului. Ne-a învățat valorile europene, ale civilizației, nu doar literatură. Îi datorăm mult și lui, lui Simion, lui Mircea Martin, lui Ion Pop din Cluj”.
- „Am ajuns la Cenaclul lui Manolescu în anul 2, după cutremurul din 1977. M-am dus acolo nu ca să profit de cei care făceau poezie în Facultatea de Litere, ci ca să pot să îi combat. Eram din principiu împins, și de Nicolae Iliescu și de alții câțiva, împotriva a ce se face acolo. Eram un adversar al celor din Cenaclul de luni care căpătase o anumită notorietate. Auzisem de Florin Iaru, de Traian D. Coșovei, de Ion Stratan, de Matei Vișniec, dar aveam impresia, așa cum îmi spunea un prieten din bloc, că ei erau pe o cale greșită, niște zăluzi care făceau poezie indigestă.
- Eu am fost mereu ambițios și nu îmi convenea că erau alții cunoscuți în facultate incomparabil mai mult decât mine. (…) Prima interacțiune a fost conflictuală, eu am citit acolo un pamflet împotriva lor, mă considerau păjurist, eu scriam culturalist, aveam idoli pe T.S. Eliot, Ezra Pound. De aici a ieșit un circ întreg, m-au făcut praf, dar era normal. Venisem cu tupeu. Ca să îi pot combate, i-am citit mai mult și mai intens. (…) Încetul cu încetul i-am înțeles pe foștii mei adversari, o convertire ca a sfântului Pavel pe drumul Damascului”.
Întrebat de studenții moderatori cum și-a construit universul ficțional, scriitorul a spus:
„(…) Înainte de a fi scriitor, sunt cititor. Cititul a fost pasiunea vieții mele și asta pentru că pe de o parte am citit literatură foarte mult și încă de copil când copil, sigur, neavând dispozitive din acestea electronice, mai puneam mâna pe carte, ceea ce se întâmplă tot mai rar. Și mai ales ieșeam să joc fotbal.
Numai că din clasa a VI-a eu nu mai voiam să ies afară, adică cititul devenise ceva patologic la mine, nu mai voiam să ies, eram și foarte micuț și prăpădit și mama era îngrijorată, pentru că trebuia să iau și eu aer, să mă joc cu copiii și eu preferam să stau în pat să citesc. Și atunci mă scotea cu forța afară. Stăteam la etajul 5 și mă trimitea în spatele blocului, iar în 15 minute mă găsea la ușă.
Nu voiam să ies, stăteam și citeam cărțile copilăriei noastre – Winnetou, Toate pânzele sus, cărțile lui Jules Verne. Și le citeam cu o pasiune nenaturală. Așa încât după ce am început să merg la biblioteci, am defrișat acele biblioteci. Aveam o bibliotecă despre care am scris și în Solenoid, o bibliotecă de cartier foarte mică, patru pereți plini de cărți. Eram singurul cititor. Deci mă uitam când veneam cu trei cărți și le duceam bibliotecarului ca să le iau acasă, să le citesc, el mă punea să semnez într-o rubrică – de sus până jos, pe zeci de pagini, era numai semnătura mea, nu mai vedeam pe nimeni, niciodată nu întâlneam pe nimeni și bibliotecarul ăsta era ca un funcționar de pompe funebre.
Așa era, un tip cenușiu, îl visez noaptea. Multă vreme am trăit cu impresia că acea bibliotecă nu era decât pentru mine, că fusese deschisă, ca într-un fel de portal, așa în afara realității, numai pentru mine. Faptul că citeam omnivor, cărți către toate felurile, iar mai târziu am dezvoltat această curiozitate ecumenică, să zicem așa, sunt foarte curios, am devenit foarte curios în privința a tuturor mecanismelor, cum funcționează lumea, ce este lumea, de ce trăim în ea, din multe puncte de vedere, la toate nivelurile. La nivel filosofic, la nivel artistic, la nivel științific, teologic, iar la toate nivelurile, matematic – eu nu știu să citesc ecuații, n-am avut talent șa matematică, dar citesc foarte mult despre matematică. Adică că povești despre viețile matematicienilor, toate lucrurile acestea.
Astăzi am mii de hobbyuri, nici nu mă mai descurc în ele, trec dintr-una într-alta, teorii ale conspirațiilor, mă bag în ele, nu ca să rămân acolo, să cad, să alunec în gaura iepurelui, cum se zice. Nu cred în ele, dar sunt fascinante, pentru că față de lumea cenușie din jurul nostru sunt pline de imaginație. Teoria cu pământul plat – nu știu cum pot să existe asemenea oameni care să creadă cu adevărat în așa ceva, dar tocmai prin astea sunt fascinanți. Tocmai prin asta parcă sunt așa un trib din ăsta ciudat încă neatins de civilizație și care e interesant ca triburile din Amazonia sau din Sentinel unde niciodată nu intră nimeni”.
„Cărțile știu cum se fac, eu nu trebuie să mă preocup, eu sunt ca o ușă prin care ele ies în lume”
(…) „Romanele mele și în ce fel le scriu. Vă spun și acuma ceea ce spun tuturor și nu mă crede nimeni, toată lumea crede că e o mistificare, că eu nu mă gândesc niciodată la cărțile mele, că ele niciodată nu sunt în mintea mea și n-au fost niciodată în mintea mea. Eu scriu pur și simplu. Adică la un moment mă apuc scris și nu mai termin. De obicei cărțile mele mai mari, mai puternice, le-am scris de mână, le-am scris de mână – Orbitor, Solenoid. Și scriind de mână sunt silit să scriu fără editare pentru că nu-mi place să șterg. Eu vreau ca manuscrisele mele să fie curată. Am avut posesia asta din școala generală. Nu-mi plăcea să fac porcușori de cerneală. Voiam să scriu cât mai neted și mai frumos.
Așa încât aș putea spune că din momentul în care un pun stiloul pe hârtie, până în momentul în care ridic penița stiloului de pe hârtie, pot trece câțiva ani în care îmi scriu cartea. Am din fericire caietele acasă și jurnalele mele și caietele în care am scris romanele – ele sunt perfect curate, nu sunt pagini rupte, nu sunt acele enorme overwriting. Știi cum se spune recent aceasta că cu cât scriitorul e mai mare, cu atât vezi o pagină mai lucrat, mai lungită, mai tăiată, mai adăugat pe deasupra, mai scris pe margini. Dacă vă arăt un manuscris de-al meu, el este curat de la un capăt la celălalt. N-am făcut niciodată editări propriu-zise.
Și când dau manuscrisul (n.r. la editură) ei știu că va fi un manuscris perfect. Nu mai trebuie să editeze nici ei absolut nimic. El este dat la punct și la virgulă și sunt întrebat: nu trebuie să te gândești la planul cărții, narațiune, personaje. Nu, are cine se gândi. Eu scriu numai diminețile. Scriu o oră, o oră și jumătate, o pagină sau două pagini cel mult și după ce am scris prima pagină, a doua zi o recitesc și scriu în aceeași cheie. În așa fel încât pe fiecare pagină pot schimba cursul întregii cărți. Fiecare pagină e o intersecție și faptul că eu continui să scriu e o chestiune de credință. Eu am încredere în mintea mea, am încredere că deși eu nu știu ce fac, ea știe ce face și cartea se face singură.
Am folosit de foarte multe ori metafora asta – o femeie când rămâne însărcinată, ea nu știe cum se face copilul. N-ar putea să-l facă ea din mintea ei și nici nu îi pasă de asta, ea se duce la cumpărături, își vede pe viață, face tot ce făcea și înainte și în timpul ăsta copilul crește în mod natural, pentru că rețeta nu e nici în capul, nici în inima femeii, nici în alte părți. Este copilul, rețeta este copilul. Copilul are tot ce-i trebuie ca să știe cum crește. Într-un fel e la fel și cu cărțile mele. Ele știu cum se fac, eu nu trebuie să mă preocup, eu sunt ca o ușă prin care ele ies în lume”.
Experiența de la festivalul de la Granada. „Trecuse un sfert de oră și eu nu spusesem o vorbă”
Întrebat de studenți despre experiența întâlnirii cu un alt mare scriitor, Cărtărescu a povestit cum a fost invitat la festivalul de literatură de la Granada și, pe scenă, a întârziat să vorbească din cauza discursului prelungit al lui Vargas Llosas, un moment pe care și-l amintește amuzant.
„La Granada a fost prima ediție a festivalului personal al lui Vargas Llosa și am avut uriașa surpriză ca el să mă aleagă pe mine pentru discuția din deschiderea festivalului. De unde până unde? N-avusesem niciodată vreo legătură cu el, nici cea mai mică legătură. Și vă dați seama, când am auzit mi-a căzut cerul în cap. Vargas Llosa a fost idolul meu din adolescență, îi citeam toate cărțile și era extraordinar de tare, când am auzit am încremenit, nu mi-a venit să cred, mi s-a părut un vis.
Și timpul s-a apropiat. M-am trezit la Malaga în ziua în care trebuia să aibă loc deschiderea festivalului, eu eram cu traducătoarea mea și așteptam într-o sală uriașă de cel puțin 1.000 de oameni, așteptam să vină, eram în pandemie, toți aveam măști, nu știu dacă mă cunoșteam cu multă lume și deodată apare Llosa cu soția lui de atunci, căci s-a întors la soția precedentă acuma, dar atunci era cu fosta soție a lui Julio Iglesias, mai celebră decât el. Cârdul acela de fotografi care s-au năpustit către ei, când au apărut, pe ea s-au dus, nu în primul rând pe el. Maestrul de ceremonii îmi spune să merg și eu, eu nu prea aveam chef, e ca și când te-ai duce spre Tolstoi. E un om mare, voinic, solid, are 89 de ani, vă dați seama.
Când m-am văzut în fața lui, am încremenit. Se uită la mine și după începe să vorbească, eu nu am înțeles. Și zice „jovencito, jovencito”, „tinerel, tinerel”. Și apoi a început discuția (…), era și o moderatoare, dar n-a apucat să pună decât prima întrebare. Și începe Llosa să vorbească și nu se mai termină și vorbește și vorbește și vorbește, părea că nu are niciun chef să mă lase și pe mine să scot o vorbă. Devenea din ce în ce mai penibil: trecuse un sfert de oră și eu nu scosesem o vorbă.
Atunci mi-am luat inima în dinți și am zis să îl întrerup. Nici nu aude bine. Am zis ceva, s-a uitat la mine și a continuat. Zic că mai nu mai ține așa și am început să vorbesc eu, riscând să fiu nepoliticos și am început să vorbesc despre opera lui, pe care o știam foarte bine. El a rămas cu gura căscată văzând că eu nu știu doar cărțile lui de bravură, ci și pe cele de mai mică vizibilitate. Am început să vorbim din ce în ce mai prietenos că moderatoarea n-am mai apucat să scoată nicio vorbă pentru că am vorbit între noi și i-a plăcut foarte mult de mine. (…) O experiență aurorală”.