Desigur, iluzia cunoașterii și testele PISA la noi, la români. Sau, poate ar fi trebuit să scriu ”Cine face ce școala românească (conform testelor PISA) nu face?” Sau, de ce nu, ”Testele PISA și efectul bystander în învățământul românesc”…
Am așteptat câteva zile să se potolească febra discuțiilor și analizelor referitoare la rezultatele elevilor români la testele PISA după prezentarea de către Ministerul Educației a Raportului național PISA 2022. O așteptare care a relevat interesul manifestat pentru educație la nivel național, marcat de intervenții pertinente în felul lor, atât de la nivelul autorilor raportului (Ministerului Educației), cât și din punctul de vedere al unor foști ministri ai Educației, al unor personalități ale învățământului și culturii românești sau din conducerea Academiei Române, până la nivel de guvern, prim-ministrul României cerându-i, după cum se cunoaște, ministrului Educației să condiționeze creșterile salariale ale cadrelor didactice de îndeplinirea unor criterii de perfomanță, sugerând și recunoscând astfel (chiar dacă perspectiva poate fi interpretată prioritar ca financiară!) că testele PISA, administrate unor elevi de 15 ani, sunt totodată, prin efectul lor, și indicatori ai performanței și calității procesului de învățare organizat și desfășurat de către cadrele didactice.
Nu voi insista pe indicatori și rezultate în cazul nostru, pentru că nu avem pe ce, România fiind penultima din Uniunea Europeană și pe locurile 45-48 din 81 de țări și teritorii din lume prticipante la cele trei evaluări PISA: matematică, științe, citire și având aproape de trei ori mai puțini elevi de top și de două ori mai mulți elevi sub pragul alfabetismului funcțional față de media OCDE. Toate acestea, desigur, din perspectiva și în conformitate cu criteriile și rigorile OCDE.
Numai că, în realitatea și performanța cotidiană a învățământului românesc de azi situația e alta. Și ea este viu și antitetic reprezentată în rezultatele oficiale ale evaluării naționale la clasa a VIII-a și de la bacalaureat, unde rata de promovabilitate și, prin consecință, indicele de succes sar binișor de 70 %. Ca să nu mai vorbim de mediile anuale din cataloage la materiile încadrate la categoria științe, spre exemplu, care trebuie să fie sau chiar sunt extraordinare din moment ce în toate școlile și clasele din România 30% dintre elevi primesc bursă de merit. Și de aici observația și concluzia logică, anume aceea că învățarea și evaluarea din școala românească urmează alte criterii și alți indicatori decât cei utilizați în testările PISA, ceea ce ar putea pune sub semnul întrebării una din condițiile fundamentale ale unei testări corecte, anume validitatea ei. Nu punem, desigur, sub semnul întrebării nici utilitatea, nici rigurozitatea organizării, desfășurării și a rezultatelor testării și testelor PISA. Ca director al unei școli (colegiu pedagogic), școală participantă la testarea PISA 2022, pot depune mărturie în acest sens. Am însă anumite rezerve în ceea ce privește procentajul de 100% a oportunității testelor PISA în sisteme educaționale ca al nostru, sisteme incomplete și fragmentate din perspectivă PISA, în care, chiar dacă profesorii formează anumite competențe verificate de testarea PISA, evaluările și examenele naționale nu măsoară și nu valorifică educațional așa ceva, diminuând esențial șansa ca aceste competențe să fie pierdute prin neutilizare. Și, de aici, până la clasamente aproape rușinoase ca al nostru nu este decât un pas. Adică încă o testare care să ne spună același și același lucru pe care ni l-a spus și cu 8 sau cu 12 ani înainte…
Oricine are legătură cu școala românească și căruia îi pasă de ce face sau ce nu face aceasta știa încă înainte de testarea PISA că rezultatele vor marca, în ce ne privește, o nouă ”catastrofă”. Și nu pentru că învățământul românesc ar fi chiar catastrofal, ci pentru că rezultatele nu puteau fi altele în situația în care noi predăm și evaluăm ”ceva” și în ”felul nostru”, pe tipare cunoscute, inclusiv la evaluarea națională și la bacalaureat, bazându-ne pe modelele de subiecte puse la dispoziție de Ministerul Educației și exersate cu asiduitate, în timp ce prin testatea PISA se verifică altceva și în alt fel, în tipare neexersate de noi sau exersate accidental și nesistematic într-un proces de învățare incompletă în care partea cea mai importantă a valorificării cunoașterii, partea practică, este mai puțin reprezentată. Cu un oarecare grad de exagerare în exprimare, testarea PISA pentru elevii noștri poate fi comparată cu situația în care un candidat la obținerea permisului de conducere s-ar prezenta la examen doar în baza cunoștințelor teoretice, trebuind să conducă o mașină pe care nu o cunoaște, fără să fi avut posibilitatea să exerseze condusul sau, în cel mai bun caz, având puține ore de condus efectiv în trafic, în situații reale. De aceea, este aproape de neînțeles de ce ne mirăm și ne lamentăm atât de mult în baza și din cauza acestor rezultate. Spun/scriu asta, pentru că, așa cum se prezintă și se dezbate situația astăzi, în plan extern, învățământul românesc este evaluat și considerat vinovat pentru ce nu face, ceea ce poate fi o absurditate în condițiile în care ceea ce nu face învățământul românesc din perspectivă PISA este chiar ceea ce, la nivel național, i se cere să facă sub presiunea ”optimizării” rezultatelor la evaluările și examenele naționale. Situație în care, sensibil la impresiile și influențele din exterior, învățământul românesc poate converti efectul de halo (efectul Asch) într-unul de contaminare. Și poate că nu e rău ca, recunoscând practicarea dublei măsuri și a dublului standard de evaluare (cel intern și standardele PISA) cu care operează dramatic învățământul nostru, să ne dăm seama că nu e un lucru rău să recunoaștem și că nu știm toate răspunsurile și să începem să (ne) punem întrebări corecte.