Când v-ați pus ultima dată întrebarea ”ce învață copiii?”. Ori ”ce face profesorul cu și pentru copilul meu?”. Sau, și mai direct, ”învață copiii?”. Când v-ați întrebat toate astea, în loc de ”cu mască sau fără mască?”, ”ce au voie să facă în pauză?”, ”care e distanța regulamentară?”.
Când ne-am pus, în ultima vreme, întrebări despre învățare?
Am fost, în ultimele două luni, un spectator pasiv la toată dezbaterea publică legată de deschiderea anului școlar și, mai apoi, de derularea cursurilor. Am ales să fac un pas în spate și să ascult, să citesc, să adun opinii despre unul dintre cele mai așteptate momente ale ultimei jumătăți de an.
Și am ascultat, am citit, am văzut.
Deschiderea noului an școlar și, mai cu seamă, ce se întâmplă în spațiul școlii sunt preocupări legitime ale opiniei publice: de la părinți sau bunici, până la specialiști și autorități publice centrale sau locale. Dar odată cu decizia derulării cursurilor în sistem convențional atenția s-a concentrat, aproape în mod paralizant, pe spațiul fizic al școlii, pe reguli și pe efectele lor.
În luna august spirite destul de încinse au construit mai cu seamă o dezbatere legată de modul în care va începe anul școlar, de logistică și regulile care trebuie respectate de școli, de elevi sau profesori. S-a discutat mult pe subiectul ”uite masca – nu e masca”; s-a dezbătut asupra distanței de respectat, asupra dotărilor școlilor; apoi ne-am întrebat la unison ”cine cumpără dezinfectantul și măștile: primăria sau școala?”. Am măsurat plexiglasul, distanța dintre bănci sau temperatura din sălile de clasă.
Apoi s-a deschis școala și discuția a oscilat între ”verde”, ”galben” sau ”roșu„. E vorba de scenariile de funcționare a școlilor, desigur, chiar dacă unii încă văd roșu în fața ochilor din cauza rezultatului alegerilor.
Măști, distanță fizică, plexiglas, dezinfectant …
Am uitat cu totul, oare, în tot timpul ăsta și printre toate regulile acestea, că discuția despre școală este, totuși, despre educație?
În toată situația generată de ”mult-prea-îndelungata” și ”mult-prea-complicata” pandemie cred că am pierdut din vedere însăși esența școlii, adică învățarea. În mod paradoxal, în dezbaterea despre școală se discută prea puțin, sau deloc, despre educație, despre cum reușim, chiar și în contextul acesta dificil și imprevizibil, să le formăm copiilor competențe și abilități, despre cum reușim să le menținem treaz interesul pentru învățare, despre metode pedagogice inovative sau despre adaptare. Pare că a ajuns să ne preocupe prea puțin dacă și cum au evoluat profesorii din primăvară până acum; dacă și cum și-au îmbunătățit aceștia practicile pentru a face față situației, pentru a reuși trecerea de la educația față în față la cea online, și invers.
Prea puțin despre recuperarea celor mai bine de 3 luni de pseudo-școală din primăvară (și cum se vor resimți acestea mai târziu, se sperie și gândul…). Prea puțin, sau deloc, despre ce se întâmplă în școlile ”de departe”, acelea nevăzute de obiectivul camerei foto sau al celei de filmat. Am (cvasi)descentralizat decizia și procesul, dar ce se întâmplă în sala de clasă- fizică sau cea virtuală?
Discutăm prea puțin, sau deloc, despre teamă, bucurii, anxietăți – despre ceea ce ne face oameni, până la urmă. Despre ce am învățat din primăvară până acum și ce am îmbunătățit?
Dacă nu ne dorim să irosim încă un semestru sau, și mai rău, încă un an școlar din viața copiilor noștri, cred că trebuie să inversăm paradigma dezbaterii și a interesului public către proces, metode și învățare. Anthony Fauci vorbea în august despre ”experimentul” întoarcerii în spațiile fizice ale școlilor. Poate că sună dur, dar da, testăm și noi acum, după deschiderea școlilor și, mai nou, a universităților. E un exercițiu comun. Școlile au început, în marea lor majoritate, în scenariul verde, adică în sistem clasic. În viitor este de așteptat ca aproape fiecare comunitate școlară să treacă, cel puțin o dată, prin scenariul roșu, adică prin educație online. Cred că devine o chestiune de timp: ministrul Nelu Tătaru anunța ieri că aproape 770 de copii au fost depistați pozitiv în ultima săptămână.
Este, așadar, un context extrem de fluid; ne aflăm într-o situație de compromis, dacă vreți, între nevoia de securitate a fiecăruia dintre noi și încercarea de a face educație așa cum ar fi de dorit. Sănătatea și siguranța sunt esențiale. Dar nu cumva, orientați exclusiv spre perspectiva sanitară, ratăm însăși esența acestui compromis pentru care plătim și niște costuri?
Educația, învățarea, formarea sunt etos-ul școlii, chiar și în vreme de pandemie. Mi-aș dori ca, în timpul și spațiul acesta comun plin de nesiguranțe și incertitudini, să nu uităm să păstrăm învățarea ca acel lucru sigur pentru care ne luptăm pentru copiii noștri.
___
Mirabela Amarandei este Cercetător doctorand la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, este director al Direcției de Orientare Strategică și Politici Publice în cadrul Universității din București și a fost consilier și purtător de cuvânt al miniștrilor Educației Adrian Curaj și Mircea Dumitru, în guvernul Cioloș.