Pentru copilul meu, eu îmi doresc un univers în care diversitatea nu e doar prețuită, ci reprezintă o valoare în sine. Un spațiu, sau spații ale gândirii și ale manifestării în care el sau ea, diferit(ă) de ceilalți fiind, să știe că e valoros sau valoroasă, să simtă că este respectat(ă) și că aparține acestei lumi.
Îmi voi crește copilul spunându-i mereu că există fete și băieți diferiți de el, care văd, simt, gândesc altfel de cum vede, simte, gândește el. Că există copii blonzi, roșcați sau bruneți, că sunt copii mai scunzi sau mai înalți decât el, mai slabi sau mai rotofei, cu ochi verzi, albaștri sau căprui și că fiecare, dar fiecare dintre acești copii se bucură de același privilegiu ca și el: de a crește, de a se dezvolta, de a se împlini ca ființă umană și de a-și duce viața frumos printre toți ceilalți.
Îmi voi învăța copilul că diversitatea umană e unul dintre cele mai frumoase și mai fascinante bogății ale lumii ăsteia. Că șabloanele pentru oameni sunt invenții ale răului și că a fi altfel decât celălalt e o sărbătoare a vieții. Că ne-am plictisi de moarte dacă ar trebui să trăim toată viața – mai scurtă sau mai lungă – cu cei care ne seamănă leit. Că suntem în mii și mii de feluri, imposibil de cuprins cu mintea, dar atât de frumos de celebrat cu mințile noastre.
Îl voi învăța că suntem liberi să simțim și că suntem datori să respectăm. Că suntem liberi să gândim și că suntem datori să căutăm nemijlocit adevărul și noi înțelesuri ale faptelor sau lucrurilor. Îl voi învăța să iubească mai mult și să judece mai puțin. Asta îl va face, cu adevărat, liber. De prejudecăți și de limitele propriilor frici.
Ieri s-a votat în Parlament un text de lege care interzice în școli, în universități și în orice alte instituții de educație și formare orice referire, orice discuție la identitatea de gen. Absolut sumbru narativul pe care vrea să îl construiască acest text. O mână de “oameni politici” s-a adunat în Parlament și spune educatorilor, profesorilor, formatorilor, cercetătorilor, elevilor și studenților cum să gândească, ce să studieze sau să cerceteze, despre ce să dezbată. Îmi permit să citez un prieten drag: “o instituție cu mentalități medievale, rătăcită în plină modernitate”.
Nu departe de noi, în Ungaria sau Turcia, exemplele recente de atac flagrant la adresa autonomiei universitare, prin aceasta înțelegând inclusiv libertatea de opinie, de studiu și de cercetare în spațiul academic, ne arată cât de fragilă poate fi una dintre valorile fundamentale ale democrației autentice – libertatea de gândire. Ceea ce încearcă parlamentarii acum reprezintă o gravă ofensivă la ceea ce poate avea mai de preț știința, cunoașterea: libertatea neîngrădită de a cerceta, de a chestiona, de a întreba, de a conduce un duel al ideilor pentru ca, la finalul procesului, adevărul să fie cel al științei, nu cel dictat de lege. Asta trebuie apărat.
Nu departe, argumentul că textul încalcă flagrant trei articole din Constituție – Art. 29 – care garantează libertatea de gândire și a opiniilor, Art. 30 – care garantează libertatea de exprimare și interzice cenzura, Art. 32 – care garantează autonomia universitară, inclusiv cea referitoare la studiu și cercetare – ar putea păli, pentru o clipă, în fața a ceea ce îi mână pe autorii acestui text.
Frica de ceea ce e diferit de “normalitate” anesteziază rațiunea și creează monștri.
Ascunderea și refuzul realității, ca antidot împotriva acceptării complexității ei, creează false proiecții care pot duce la manipulări dintre cele mai periculoase social și cultural.
“Ce nu se discută nu există. Și ce nu există nu poate face parte din lumea noastră.”
Faptul că nu vorbim despre sărăcie, asta nu înseamnă că ea nu există. Aproape jumătate dintre copiii noștri se luptă zilnic cu lipsurile, aflându-se în risc de sărăcie și excluziune socială. Unii dintre aceștia mor de foame; am putut vedea aceasă dramă nu demult în timp.
Faptul că nu vorbim despre viol sau crimă, despre victimele acestor oribile fapte, asta nu înseamnă că ele nu există. Cazul fetei de la Caracal sau, recent, de la Mehedinți, reprezintă formele cele mai brutale ale abrutizării și ale nepăsării instituțiilor statului și ale oamenilor din aceste instituții.
Dacă nu vorbim despre hoție, nu înseamnă că nu există. Câte din milioanele, miliardele furate de mai marii sau mai micii hoți dovediți au fost recuperați la bugetul statului? Câte spitale, școli, centre comunitare s-au construit din acești bani?
Că nu vorbim despre violența domestică, nu înseamnă că nu există. În 2018, poliția a primit, în medie, 100 de reclamații pe zi pentru situații de violență domestică. Pandemia a înrăutățit situația pentru cei vulnerabili în fața acestor situații. Oare câte din victimele violenței domestice au curajul de a reclama?
Dacă nu ne place să vorbim despre copii care au copii, aceasta nu înseamnă că în lumea noastră pudrată în roz ei nu sunt forțați să trăiască în sărăcie, să se lupte cu necunoașterea ori cu propriile limite. 18.000 de adolescente au devenit mame anul trecut.
Dacă nu vorbim despre zbaterile societății noastre, dacă nu confruntăm idei pentru a încerca să facem societatea asta mai bună și mai dreaptă pentru fiecare dintre noi, nu vom face decât să predăm armele în mod nepermis în fața obscurantismului. Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta, iar libertatea spirituală e unul dintre cele mai înălțătoare bunuri.
O societate bună pentru copilul meu, pentru copiii noștri, ai tuturor, este una care își înfruntă demonii cu îndrăzneală, prin forța cunoașterii și a argumentelor și care devine mai puternică și mai liberă cu fiecare astfel de luptă. O societate bună este aceea care caută să apere drepturile, libertățile, interesele tuturor și care ne învață și ne face să înțelegem, cu fiecare moment, că suntem diferiți unul de celălalt și că asta, de fapt, ne apropie, nu ne îndepărtează.
Îi voi spune copilului meu că lumea e așa cum o croiește și el. Și că, dacă vrea să trăiască și să iubească într-o lume în care și el, și prietenii lui de diferite etnii, credințe, statut social, sex sau culoare a pielii să se poată bucura de aceleași libertăți, el nu are voie să abandoneze lupta împotriva a tot ceea ce poate impune limite științei, conștiinței și cunoașterii.
___
Mirabela Amarandei este Cercetător doctorand la Facultatea de Psihologie și Științele Educației, este director al Direcției de Orientare Strategică și Politici Publice în cadrul Universității din București și a fost consilier și purtător de cuvânt al miniștrilor Educației Adrian Curaj și Mircea Dumitru, în guvernul Cioloș.