Pe fondul agitației politice (alegerile pentru Parlamentul European, moțiunea de cenzură și numirea unui nou guvern, alegerile prezidențiale) a dispărut din peisajul știrilor și din atenția opiniei publice un alt proces electoral – acela al alegerilor din universitățile de stat și particulare (la toate palierele conducerilor, de la directorii de departamente, Consilii ale facultăților și decani, la Senat, președinți ai senatelor și rectori). Atunci când în țară sunt aproape 100 de universități și când o parte importantă a populației este într-un fel sau altul legată de viața universitară, nu este chiar lipsit de importanță cine conduce o asemenea organizație.
Să nu uităm că prin dimensiune (ele pot îngloba chiar și 30 de mii de oameni – angajați și studenți) și prin bugete, universitățile sunt printre cele mai mari organizații din țară. În acest proces, probabil, cel mai interesant moment electoral este legat de alegerea rectorilor.
Încă de acum 6 luni, universitățile a trebuit să decidă care este modalitatea de alegere a rectorului. Legea Educației Naționale (LEN) din 2011 prevede la art. 209: ”Rectorul universităţilor de stat şi particulare se desemnează printr-una din următoarele modalităţi:
- a) pe baza unui concurs public, în baza unei metodologii aprobate de Senatul universitar nou ales, conformă cu prezenta lege; sau,
- b) prin votul universal, direct şi secret al tuturor cadrelor didactice şi de cercetare titulare din cadrul universităţii şi al reprezentanţilor studenţilor din Senatul universitar şi din Consiliile facultăţilor”.
Prima modalitate presupune existența unui organism mixt (cei care vor alege rectorul sunt și din afara și din interiorul universității), care, în urma unui interviu, a evaluării dosarului cu realizările candidatului și a proiectului său managerial poate să decidă, cu imparțialitate, asupra persoanei care merită această funcție.
Iată cum descrie art. 210 structura acestui organism:
- ”(1) În cazul în care modalitatea aleasă pentru desemnarea rectorului este cea pe baza unui concurs public, procedura de desemnare este cea prevăzută de prezentul articol.
- (2) Senatul universitar nou ales stabileşte o comisie de selecţie şi de recrutare a rectorului formată, în proporţie de 50%, din membri ai universităţii şi, în proporţie de 50%, din personalităţi ştiinţifice şi academice din afara universităţii, din ţară şi din străinătate. Această comisie conţine minimum 12 membri, dintre care cel puţin un reprezentant al studenţilor sau un absolvent al universităţii desemnaţi de către studenţii din Senatul universitar conform Cartei universitare. De asemenea, Senatul universitar nou ales elaborează şi aprobă metodologia de avizare, de selecţie şi de recrutare a rectorului, conform legii.”
Evident, aceste prevederi nasc câteva întrebări legitime: de ce cel puțin 12 membri? Să fie o logică religioasă sau un hazard? De ce doar 1 student și 1 alumni? Cum se stabilesc criteriile pentru identificarea celor 50% personalități științifice? Ce procent din acestea trebuie să fie din străinătate? Pe ce criterii sunt stabiliți cei 50% reprezentând Senatul?
Se va spune: aceste detalii vor fi stabilite prin Carta universitară ori prin metodologii proprii… Posibil! Dar există riscul unor criterii atât de diferite, încât sistemele de concurs si alegeri să fie atât de diferite încât mecanismul legii să fie distorsionat. De fapt, acest sistem de tip semi-corporativ, în care o instanță formată din experți decide cine va conduce universitatea, a părut ca o imixtiune în dreptul cutumiar al celor din interior (cadre didactice și studenți) de a decide singuri cine va fi rector. Nu cred că universitățile au optat, în actualul ciclu electoral, să aplice aceste procedee – și nici nu cred că au existat în 2011 sau în 2015 universități care să fi ales această cale de alegere a rectorului (din nefericire nu există informații publice centralizate în acest sens). Sistemul alegerii rectorului prin concurs în fața unei comisii de experți pare a fi considerat de majoritatea zdrobitoare a universităților autohtone inadecvat în raport cu tradițiile universitare împământenite.
Modalitatea preferată până acum și probabil și în acest an este ”votul universal, direct şi secret al tuturor cadrelor didactice şi de cercetare titulare din cadrul universităţii şi al reprezentanţilor studenţilor din Senatul universitar şi din Consiliile facultăţilor”. Acest sistem a născut două dezbateri: a) definirea conceptului de ”titular”; b) ponderea studenților în alegerea rectorului.
Titularizarea în învățământul superior se face prin concurs cf. art. 291 (3) din LEN/2011: ”Prin personal didactic titular se înţelege personalul didactic care ocupă o funcţie didactică într-o universitate, obţinută prin concurs, pe o perioadă nedeterminată, în condiţiile legii. Salariatul optează unde are funcţia de bază”. Deci orice persoană care a câștigat acest concurs și a fost validată de Senatul universitar este, teoretic, titular. Dar nu și practic! Pentru că din punct de vedere administrativ, ea trebuie să accepte să fie cu norma de bază (în termenii de odinioară – să aibe cartea de muncă) la acea universitate; în multe cazuri, oameni de valoare care lucrează în domeniul privat, în administrație, în mass media, în instituții culturale, descoperă că salariul lor este mai mic la universitate decât în celălalt loc de muncă și își păstrează norma de bază acolo. În termenii LEN/2011 ei sunt în continuare titulari, pentru au obținut postul didactic prin concurs. Dar nu și din perspectiva administrațiilor… De aici numeroase discuții, care afectează în fiecare ciclu electoral modul de calculare al celor cu drept de vot.
A doua chestiune este la fel de complicată: numărul de studenți din Senat adunat cu numărul de studenți din Consiliile facultăților este, evident, mult mai mic decât acela al cadrelor didactice titulare ale unei universități. Identificarea unei balanțe legitime nu este un lucru ușor; la un pol stă actuala prevedere, la celălalt revendicările ANOSR care solicită ca 25% din studenți să participe la acest vot. Am arătat în alt articol (”Aritmetici electorale”) complicațiile pe care această propunere le produce în ”aritmetica” votului. Dacă lăsam deoparte cifrele, ne putem pune și alte întrebări. Care este legitimitatea unui număr de studenți mai mare sau egal cu cel al cadrelor didactice, în procesul electoral?
Prin natura duratei scurte a ciclurilor universitare, cei care sunt studenți în anul electoral votează și decid pentru alte viitoare promoții (elevi în momentul alegerilor din universități). Astfel studenții din anul III licență și II master vor vota un rector și ”în numele” viitorilor studenți, al celor 3 promoții care vor veni până la încheierea mandatului de 4 ani al rectorului ales; de unde știu aceștia ce aspirații și ce așteptări au viitoarele promoții? Cel puțin studenții din anul III sunt deja familiarizați cu viața universitară – în schimb, cei din anul I, la nici 2 luni de la înmatriculare, trebuie să voteze și să aleagă între două sau mai multe proiecte manageriale despre o lume pe care abia o descifrează și sigur nu o cunosc în toată complexitatea ei. Sigur, toți studenții, dar și toate cadrele didactice, se pot informa, pot citi documentele cadru, pot participa la dezbateri etc; dar oare, ca se ne întoarcem la o întrebare fundamentală a spațiului public și a democrației, cât de informat și de argumentat este votul tuturor celor care, în calitate de titulari și de studenți (aleși în organismele de conducere), decid cine va conduce universitatea lor în următorii 4 ani?
Interesul studentului, la modul ideal, este de a beneficia de un ciclu de formare care să îi ofere o gândire critică, o viziune despre profesia și valorile ei, precum și competențe adecvate cerințelor de pe piața muncii. Calitatea planurilor de învățământ este stabilită mai ales la nivelul facultăților (mecanismele de alegere a decanilor și directorilor de departamente vor fi analizate în alt articol), iar rectorul, conform LEN/2011, are puțin de a face cu asigurarea calității procesului de învățământ.
În mod ciudat, în LEN/2011, atribuțiile rectorului sunt incluse într-un articol (213) care se referă la activitățile Senatului! De la pct 1 la pct 5 sunt definite atribuțiile acestui organism, în esență, de tip legislativ, iar la pct. 6 apar atribuțiile rectorului (funcție de tip executiv): ”Rectorul reprezintă legal universitatea în relaţiile cu terţii şi realizează conducerea executivă a universităţii. Rectorul este ordonatorul de credite al universităţii. Rectorul are următoarele atribuţii: a) realizează managementul şi conducerea operativă a universităţii, pe baza contractului de management; b) negociază şi semnează contractul instituţional cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului; c) încheie contractul de management cu Senatul universitar; d) propune spre aprobare Senatului universitar structura şi reglementările de funcţionare ale universităţii; e) propune spre aprobare Senatului universitar proiectul de buget şi raportul privind execuţia bugetară; f) prezintă Senatului universitar, în luna aprilie a fiecărui an, raportul prevăzut la art. 130 alin. Senatul universitar validează raportul menţionat, în baza referatelor realizate de comisiile sale de specialitate. Aceste documente sunt publice; g) conduce consiliul de administraţie; h) îndeplineşte alte atribuţii stabilite de Senatul universitar, în conformitate cu contractul de management, Carta universitară şi legislaţia în vigoare”.
Punctele b), c), d), se referă la semnarea unor documente sau la propunerea spre aprobare a unor documente; pct. f) se referă la obligația de a da raportul în fața Senatului, iar pct. g) la privilegiul de a conduce ședințele Consiliului de administrație; pînă acum, suma atribuțiilor și a zonelor de putere în conducere, este aproape derizorie.
Punctul a) lansează două formule faimoase, constante în toate legile educației: rectorul este ”ordonatorul de credite” și realizează ”managementul și conducerea operativă” – adică tot ce ține de viața universității trebuie să fie aprobat de rector!
Am disecat în alt articol anatomia puterii rectorilor, întemeiată pe faptul că sunt singurii ordonatori de credite și au în mână conducerea operativă (vezi ”Rectorul nostru cel de toate zilele”). Oricum ar fi, în esență, rectorul este implicat mai ales în decizii administrative; conform LEN/2011, elementele legate de viziunea academică și asigurarea calității actului educativ par a ține mai multe de competențele Senatului. Este evident că studenții sunt interesați nu numai de calitatea actului educativ, ci și de calitatea vieții studențești; deci, dacă rectorul răspunde de viața administrativă, atunci ponderea lor crescută în aritmetica electorală ar trebui să conducă la schimbarea accentului în criteriile de alegere, adică la promovarea unor rectori devotați rezolvării problemelor de cazare, de masă, de spații de învățămînt, de terenuri și săli de sport, a unor oameni care petrec majoritatea timpului pe teren și nu în birou și care au expertiză în contabilitate, achiziții, legislație comericală etc și nu sunt, în mod necesar, somități academice.
Ar fi interesant de văzut la scara tuturor universităților (dar transparența la nivelul ministerului de resort sau a Consiliului rectorilor este un deziderat mereu neîndeplinit), care este radiografia actualului ciclu electoral: câți candidați există pentru funcția de rector în fiecare universitate, câți dintre candidați sunt rectori care au beneficiat de două mandate (dar care s-au suspendat din diverse motive, pentru perioade mai scurte sau mai lungi și se prezintă acum pentru un al treilea mandat), câți dintre ei sunt din universitate și cîți dinafara acesteia, câți vin din străinătate și, mai ales, câți sunt aleși din primul tur de scrutin; din câte am auzit, de obicei nu se îndeplinește cvorumul de participare, sau nu se ajunge la numărul minim de voturi necesare pentru alegere și atunci de abia la al doilea tur de scrutin se află cine va fi rectorul următorilor 4 ani.
Ce spune aceasta despre implicarea civică a comunității universitare în alegerea liderului lor? De asemenea, dacă LEN/2011 prevede explicit o limită a mandatelor de rector (nu mai mult de două), care este relația dintre acest ”pachet” și funcția de președinte al Senatului? Nu ar trebui, pentru consecvența principiului enunțat mai sus, ca cei care au condus o universitate 8 ani ca rectori să nu poată să își prelungească acest ”leadership” din postura de președinți ai Senatului? În fond, chiar dacă nu e prevăzut în LEN/2011, o minimă decență ar cere ca rectorii care au beneficiat de două mandate să nu se repeadă să ceară să fie aleși ca președinți ai Senatului, pentru a rămâne la butoanele puterii din noua poziție; sau poate, corpurile academice sunt destul de lucide și ferme ca, iritate de lipsa de realizări a vechiului rector, dar proaspătului candidat la președinția Senatului, să îl sancționeze moral, neacordându-i votul de investitură!
În 2011, Legea Educației Naționale a încercat să introducă elemente specifice universităților corporative în design-ul funcțiilor de conducere și în definirea atribuțiilor specifice fiecăreia; peste proiectul inițial s-au adunat valuri succesive de aluviuni, de la completările aduse atunci în Parlament la zecile de OUG-uri care, în acești 8 ani, au eliminat, au re-desenat și introdus nenumărate articole. Aceste fracturi se resimt acut atât în definirea câmpului de putere al rectorilor, cât și în mecanismele procedurale care gestionează procesul de alegere a acestora.
Prof univ dr Mihai Coman
Profesor emerit
Redacția
Ioana Nicolescu
Matei Pop
Mihai Peticilă