România nu mai contează în sport, în general (locul 46 la Olimpiadă), în fotbal, în gimnastică, în handbal, în atletism și în curând – în câțiva ani, după retragerea Simonei Halep – probabil nu va mai conta nici în tenis.
Este grav, dar și mai grav este că se tace în legătură cu asta; nimeni nu dă socoteală, nimeni nu răspunde, nu se întâmplă nimic.
Singurele succese izolate sunt obținute prin eforturile individuale și cu resursele personale (de timp, de bani) ale unor foști sau actuali mari sportivi (Gheorghe Hagi, Elisabeta Lipă, Simona Halep) care înțeleg problemele dar nu pot schimba lucrurile decât în zonele lor de control. Statul nu face nimic și așteaptă degeaba minuni de la puținii tinerii talentați care mai răzbesc spre vârf cu ajutorul familiilor sau al unor antrenori providențiali apoi caută refugiu în țări cu sisteme sportive care au înțeles să sprijine cu resurse și masa dar și vârfurile. Tineri cu nume românești reprezintă deja la vârf țările lor de adopție. Este normal să facă asta pentru că în România cea fără sistem nu se susțin nici baza și nici vârfurile sportive.
Cauzele declinului:
1) Nu avem nicio strategie clară privind dezvoltarea sportului în general. Nu avem obiective, ținte, plan de implementare. Nu știm ce vrem, ce ne propunem, cum și când vom face pentru a redeveni ceea ce am fost în sporturi și in sport. Și dacă nu există obiective și ținte, nu există angajamente, nu există responsabilități și nici vinovați.
2) Nu există un sistem de dezvoltare a sportului de masă și de recrutare și selecție a talentelor, adică nu există baza piramidei și nici construcția vârfului începând de la bază. Până și needucatul, agramatul de Ceaușescu, a înțeles că trebuie să ai un sistem de promovare a sportului de masă și de recrutare și selecție a talentelor și a făcut Daciada cu toate concursurile școlare și competițiile piramidale. Comuniștii au făcut și grupe/loturi naționale de elită: Luceafărul, Liceele sportive cu baze sportive precum cel de la Deva pentru loturile de gimnastică etc. Erau organizate greșit? OK, trebuiau înlocuite cu ceva mai bun. Dar în locul lor nu s-a pus nimic. A făcut Hagi o academie cu resurse proprii, dar cu o floare nu se face primăvară. Statul, sistemul, Ministerul, federațiile, Comitetul Olimpic, nu au făcut nimic.
Nu trebuie să (re)descoperim America sau apa caldă, nici măcar să copiem sistemul comunist, trebuie să ne uităm la ce fac țările europene dezvoltate și să adaptăm modelele lor la realitatea noastră. Pentru asta, însă, este nevoie de leadership în sport, de conducători de elită, de decidenți competenți pentru instituțiile responsabile. Iar la noi…
3) Nu există un management competent în sport nici la vârf (la Minister, la cele mai multe federații, la Comitetul Olimpic etc), nici la bază, la cluburi, la asociațiile sportive, la echipe (antrenori, manageri de echipe). Excepțiile de ici și de colo sunt scoase în evidență, prin contrast, de incompetența aproape generalizată. Nu avem sistem de formare în management sportiv, de formare a antrenorilor, de stimulente pentru antrenorii echipelor de copii, nu avem niciun sistem.
Simulăm cu de-alde Stoichiță ca decidenți și cu improvizații gen Rădoi sau Mutu, foști sportivi talentați aruncați pentru prestigiul lor de sportivi în ghete de antrenor al unui lor național pentru care nu au nici training serios și nici rezultate anterioare în antrenorat care să le justifice numirea. Peste toate se adaugă imixtiunile incompetente, catastrofale, în deciziile de management sportiv ale ”patronilor”, ale celor care dau banii” dar care, de fapt, urmăresc doar sa ia, să facă bani de pe urma sportului. Fie că sunt patroni ”pe banii lor” ca Becali, fie că sunt patroni politici, pe banii statului, precum primarii, președinții de consilii județene sau copiii lor, liderii de sindicat, toți incompetenții care au ajuns sa controleze cluburile sportive fără să aibă și competențele necesare, iau decizii și accentuează dezastrul general din sportul românesc pentru că nu înțeleg nimic din managementul sportului.
Ce-i de făcut?
1) Numit un comitet național de criză format din cele mai competente și bine-intenționate minți din managementul sportiv care să facă o analiză (o diagnoză) a situației actuale și să propună un plan strategic de redresare pe termen mediu și lung. În cadrul lui ar trebui să funcționeze comitete de analiză sectoriale pentru fiecare domeniu sportiv important (pe sporturi) și pentru problemele transversale (e.g. organizarea sportului de masă în comunități, organizarea sportului în sistemul de educație, sistemul de recrutare și promovare a talentelor, susținerea loturilor naționale, formarea antrenorilor și managementului sportiv, infrastructură sportivă, finanțarea cluburilor sportive etc.)
2) Elaborarea unei Strategii naționale pentru dezvoltarea sportului în România pe termen mediu și lung pe baza Raportul-diagnoză al Comitetului de criză. Componenta de implementare a strategiei, planul operațional și sistemul de monitorizare și evaluare a implementării cu raportate periodică publică este esențială.
3) Elaborarea unei Legi a Sportului de masă în România ca instrument de implementare a Strategiei. Orice legislație anterioară analizei și strategiei pornind de la practica românească complet greșită, ”avem o problemă deci facem repede, pe genunchi, o lege și o rezolvăm”, ar fi nu doar inutilă ci chiar contraproductivă.
4) Crearea unei piramide a competenței manageriale de la vârf spre bază (pe principiul dependenței de cale conform căruia șefii cu adevărat competenți numiți la vârf își vor alege subalterni competenți). Numirea unor decidenți competenți în sport la toate nivelurile și evitarea parazitării cluburilor sportive de interesele economice sau politice private ar trebui să fie un rezultat al Strategiei dar este un obiectiv esențial pentru performanțele viitoare și va depinde de cine va conduce procesul de la vârful spre baza piramidei decizionale.
O încheiere bună ar fi fost deviza olimpică ”citius altius fortius”! Dar noi o tot aplicăm în sens invers și suntem: mai lenți, mai jos, mai slabi. În afară de locul 46 în lume ca argument pentru acest apel la acțiune responsabilă, nu sunt alte concluzii pentru moment. Concluziile, de un fel sau altul, vor fi trase la olimpiadele, campionatele și bilanțurile anuale viitoare.
Notă: Text publicat inițial pe pagina de Facebook a autorului.
__________
Despre autor:
Marian Preda, sociolog și profesor universitar, este din 2019 rectorul Universității din București. Din 2015 a fost președintele Senatului Universității, iar între 2000 și 2015 a condus ca prodecan, apoi ca decan Facultatea de Sociologie și Asistență Socială. Este doctor în sociologie din 2001 (Universitatea din București, cu o perioadă de documentare de trei luni, la Cambridge). Licențiat în mecanică (1989), a obținut a doua licență, în sociologie, în 1994. După doctoratul în sociologie, a încheiat și un master în Business Administration la Tiffin University, Ohio (2006). A fost președinte al Fundației Mișcarea Populară, pe baza căreia s-a construit Partidul Mișcarea Populară al lui Traian Băsescu.