Măsura închiderii școlilor reprezintă pentru România o carantinare a viitorului său, dar ceea ce vedem acum este doar o continuare a unui declin în Educație care a început în anii 1990, atrage atenția profesorul universitar de Sociologie Marian Preda, rectorul Universității din București, într-un interviu de la emisiunea În fața ta, difuzat de Digi24.
Toul a început „din momentul în care am lăsat școala să fie controlată politic și să fie o școală centrată pe profesori, nu pe elevi (…). E o continuare a ceea ce s-a întâmplat de 30 de ani, nu este o chestiune de moment. Carantina așa cum o vedem noi acum, adică trecerea la învățământul online, este doar o consecință, un simptom”, a spus Preda.
„Statul nu a făcut nimic ca să scoată comunitățile astea din stadiul în care sunt, să le dea o șansă și o oportunitate celor care cu adevărat nu se pot ajuta singuri. Statul nu a făcut nimic pentru ei, tot interesul s-a concentart pe orașe, pe București, pe vârfuri, pe chestiunile care țin de viața politică de la centru și mai puțin de comunități. Da, sunt mulți care văd și știu cum va arăta România, sunt specialiști în mediul universitar, preuniversitar, în ONG-uri, care fac proiecte și programe, dar ei nu fac politicile publice ale României”, a declarat Marian Preda.
În concluzie, sistemul de Educație din România funcționează, în general, din inerție „și marea problemă este că la nivel politic, dacă nu se văd imediat efectele, nu prea se investesc resurse în astfel de reforme. Avem nevoie de decidenți care să-și asume și riscuri, pierderi pe termen scurt, cu beneficii pentru România pe termen lung. Sunt sceptic, dar de la un punct încolo cred că vom fi obligați să luăm astfel de măsuri pentru că altfel lucrurile merg din rău în mai rău și se vede cu ochiul liber.”
Declarații principale ale rectorului Marian Preda:
„În general, perioadele acestea de criză lovesc cel mai mult tot în zonele vulnerabile, adâncesc prăpastia și inegalitățile. Eu cred că este o tragedie pe care o regăsim în special în zonele sărace, fără resurse și fără capacitate de adaptare pentru că este vorba și de o capacitate de adaptare, în organizații occidentale se numește agilitate.
În zonele rurale, această agilitate este redusă și la copii, și la profesori și în general în comunitate. În primul rând, situația are o cauză tehnologică, acolo există mai puține resurse din punct de vedere calitativ și cantitativ, conexiunea la internet este slabă sau inexistentă câteodată, iar tehnologia este puțină și, implicit, capacitatea de a opera cu această tehnologie este mai redusă.
În România, la ultimele teste PISA am văzut că în jur de 44% dintre copii ies din școală analfabeți funcționali. Deci era trist și înainte, acum probabil că procentele vor crește.
La copiii din primele clase e foarte greu pentru că ei în general nu s-au acomodat cu sistemul, cu ceea ce înseamnă să mergi într-o instituție alta decât familia, într-un mediu formal în care există reguli, tehnici de învățare, unde trebuie să respecte autoritatea învățătorului. Problemele sunt mai mari acolo și de aceea ar trebui să se redeschidă școala față în față cât mai repede, dar nu în orice condiții.
După ce trec perioadele de criză majoră cum este aceasta, cred că acolo (grădiniță, învățământ primar) trebuie să se dea drumul în primul rând la interacțiunea față în față.
Noi, la nivel universitar, cred că ne-am adaptat mult mai repede și mai bine. Este, cred, o scădere a calității interacțiunii evidentă, dar oamenii s-au adaptat, dar am văzut progrese mari în calitatea vizuală a cursurilor, unii colegi și-au amenajat mini studiouri acasă, combină imaginea lor cu diverse elemente pe care le afișează pe ecran. Și la noi au fost colegi care s-au adaptat mai greu, dar compromisul e rezonabil în mediul universitar, la fel la liceele și școlile unde nivelul de alfabetizare digitală este cel puțin mediu.
În zonele unde lucrurile nu sunt tocmai ok, cred că trebuie să folosim toate metodele alternative și acolo cred că trebuie să se revină cu prioritate la interacțiune față în față.
Nu ar mai trebui să fie permise clase de 35 de elevi, clar. Eu cred că, în general, învățământul nostru suferă calitativ și din cauze cantitative, avem cifre prea mari și la nivelul studenților.
De ce clasele sunt tot mai aglomerate, deși numărul de elevi scade la nivel național
Paradoxul este că generațiile noastre de copii scad, suntem la 185.000, dacă am ajuns de la o medie de 360.000, de la generații chiar și de 500.000 de copii născuți într-un an, la sub 200.000, de ce nu putem reduce clasele? Problema este aceea a disparităților, avem localități unde nu mai sunt destui copii cât să se poată face o clasă, iar în același timp avem în anumite zone concentrări de elevi sau lipsa unor școli pe fondul unui număr mai mare de elevi. Paradoxal, tocmai în comunitățile sărace unde numărul de copii născuți este în continuare semnificativ, tocmai în aceste comunități nu merg profesorii și atunci trebuie găsite soluții de compromis, dar peste 30 de copii într-o clasă este mult prea mult, este inacceptabil la clasa I.
„România își carantinează viitorul prin închiderea școlilor”
Da, într-o bună măsură România își carantinează viitorul prin închiderea școlilor. Aș face, însă, un amendament, cred că ne-am carantinat viitorul de mult, din anii 1990, din momentul în care am lăsat școala să fie controlată politic și să fie o școală centrată pe profesori, nu pe elevi, mediul universitar centrat pe profesori, nu pe studenți, învățământ de masă, nu de performanță. E o continuare a ceea ce s-a întâmplat de 30 de ani, nu este o chestiune de moment. Carantina așa cum o vedem noi acum, adică trecerea la învățământul online, este doar o consecință, un simptom.
Sunt zone din societatea românească care mai degrab așteaptă cu mâna întinsă, cu speranța că cineva din exterior o să-i ajute, ei nefăcând efortul să se ajute singuri. Statul nu a făcut nimic ca să scoată comunitățile astea din stadiul în care sunt, să le dea o șansă și o oportunitate celor care cu adevărat nu se pot ajuta singuri. Statul nu a făcut nimic pentru ei, tot interesul s-a concentart pe orașe, pe București, pe vârfuri, pe chestiunile care țin de viața politică de la centru și mai puțin de comunități. Da, sunt mulți care văd și știu cum va arăta România, sunt specialiști în mediul universitar, preuniversitar, în ONG-uri, care fac proiecte și programe, dar ei nu fac politicile publice ale României.
„Școala nu este un focar epidemiologic”
Eu știu că școala nu este un focar epidemiologic. Spre exemplu, la universitate, chiar și dacă studenții ar veni la școală, ar avea șase ore de activitate zilnică, circuite clare de intrare și de ieșire și nu s-ar întâlni decât cu colegii lor, riscul de infectare este relativ mic. Imaginați-vă însă că aceeași studenți, ca să vină la școală sau ca să plece de la școală, merg cu metroul, merg cu autobuzul, deci în locuri mult mai aglomerate. De asemenea, unii merg la muncă unde trebuie să stea opt ore pe zi și să interacționeze mai mult cu colegii lor, după care merg în familie, unde au membri de familie care au interacționat cu colegii lor de serviciu sau cu vecinii. Am avut cazuri de infectare la colegi și studenți, dar nu am avut focare și cei care s-au infectat, de fiecare dată s-au infectat din afară.
„Școala se va deschide gradual”
Nu cred că se va face o redeschidere totală a școlii, cred că va fi o deschidere graduală. Eu am pledat pentru începerea cu clasele mici și cu activitățile care nu se pot desfășura la distanță cum ar fi laboratoarele. Foarte rar poți să faci niște experimente pe care să le explici, studenții trebuie să facă practic experimentele acelea. Și în licee, dacă elevii au de făcut practic aceste activități, trebuie să interacționeze acolo. Imaginați-vă ce probleme au colegii de la teatru, de la muzică, cum să exerseze? Cu acestea trebuie să se înceapă, cu tot ce înseamnă interacțiune directă și cu clasele mici.
În următorele săptămâni, dacă se reduce numărul de cazuri, eu aș pleda pentru o revenire la școală în zonele acestea pe care le-am amintit. Sper că în semestrul al doilea să putem crește și mai mult interacțiunea directă.
În general există o inerție în sistem și marea problemă este că la nivel politic, dacă nu se văd imediat efectele, nu prea se investesc resurse în astfel de reforme. Avem nevoie de decidenți care să-și asume și riscuri, pierderi pe termen scurt, cu beneficii pentru România pe termen lung. Sunt sceptic, dar de la un punct încolo cred că vom fi obligați să luăm astfel de măsuri pentru că altfel lucrurile merg din rău în mai rău și se vede cu ochiul liber.”
Foto: Inquam Photos – George Calin