Parcurgem o epocă extrem de complexă, inclusiv în România, în care extremismul, violența, discursul instigator la ură parcă au explodat, în numele „poporului”, a apelului la Dumnezeu – deseori, într-un limbaj mistic de neînțeles, în care cei denumiți uneori elegant suveraniști, naționaliști, deveniți și onorabili membri ai Parlamentului României, încearcă să își ascundă adevăratul mesaj de tip radicalizat.
Se adaugă explozia pe canalele de stream-media a mesajelor de tip fake-news, a exagerărilor, falsurilor, dezinformării și manipulării indivizilor. Recentele alegeri prezidențiale din România, anulate urmare a manifestărilor de tot felul în afara cadrului legal, sunt o dovadă clară a noului curs al istoriei, care se îndepărtează tot mai mult de liberalism și care ne poate arunca indiscutabil în brațele autoritarismului. Totul face trimitere – mai puțin reală sau falsă – la ultimii de 35 de ani de istorie, la jocul politic dezamăgitor deseori, la proclamatul eșec la actualei clase politice și la câte și mai câte. Doar să ne gândim cu câtă ușurință se pune unei persoane eticheta de „trădător”!
Ca atare, se manifestă o nevoie imperioasă de cunoaștere a istoriei în școală, alături de familie și canalele media. Este nevoie de înțeles foarte bine – cu statut chiar de axiomă – de toți actorii educației că istoria ca disciplină de învățământ reprezintă un decupaj din considerente pedagogice și metodologice a unor subiecte de referință din istoria analizată la nivel academic/universitar. Dacă nu este înțeles acest aspect, riscăm masiv să afectăm criterii fundamentale, precum respectarea particularităților de vârstă și de înțelegere ale tinerei generații, indiferent de vârstă.
După 1989, menirea istoriei, sub presiunea evenimentelor care au avut loc a vizat formarea competențelor civice și atitudinale în rândul elevilor, pentru ca odată ajunși pe terenul vieții să se manifeste ca cetățeni cu drepturi depline și conștienți într-o societatea democratică. În același timp, abordarea doar marginală și chiar cu sfială a sentimentului național, a patriotismului real – dezlegat de fostele tipare de tip totalitar – a lăsat loc vreme de peste trei decenii la manifestarea sentimentelor de tip naționalist, exacerbate, a limbajului de tip violent, chiar înfășurat în misticism.
În societatea post decembristă, istoria ca disciplină de învățământ – cel puțin în școala preuniversitară – a beneficiat de dezideologizare, de abordarea curriculumului de istorie – modificat, dacă nu mă înșel, cam de 4-5 ori – de pe pozițiile obiectivelor generale și apoi, specifice, apoi, de competențele generale și specifice, de cam 4-5 generații de manuale alternative – nu lipsite de contradicții, de activitatea de formare a profesorilor pe plan intern și internațional – învățare și evaluare. Marea problemă a constat însă, mai ales, în ultimele trei decenii și jumătate în numărul mic de ore acordate predării-învățării-evaluării istoriei în România – în fapt, cel mai mic număr de ore de istorie dintre statele Uniunii Europene. Și acesta, în ciuda a unui număr uriaș de apeluri, scrisori deschise, memorii, memorandumuri adresate în ultimii 20 de ani diriguitorilor Ministerului Educației de către Academia Română, institutele de cercetare, facultățile de profil din cadrul universităților din țară, asociațiile profesionale ale cadrelor didactice, ș.a.
Desigur, întrebarea ce poate apare drept legitimă ar fi – de ce avem nevoie de ore mai multe de istorie în școala de orice nivel? Dacă tânăra generație ar fi avut cunoștințe elementare despre sistemul electoral, despre rolul instituțiilor politice fundamentale din România, despre spectrul guvernării de tip autoritar, despre mișcarea legionară și multe altele, poate rezultatul evoluțiilor politice postdecembriste și până în 2024 ar fi fost diferit. Aceasta deoarece cunoaşterea inadecvată, trunchiată sau chiar lipsa cunoaşterii faptelor istorice din secolul anterior poate lasă loc unor distorsiuni care pot influenţa comportamentul social şi politic, civic, al tinerei generații.
Legea Învățământului Preuniversitar Nr. 198/2023, denumită și Legea România Educată, cuprinde dincolo de multe aspecte pe marginea cărora se poate încă dezbate foarte mult, și de câteva inițiative lăudabile, care pot aduce mult prestigiu educației românești. Introducerea în trunchiul comun a cursurilor de „Istorie a evreilor – Holocaustul” (clasa a XI-a), Istoria Comunismului (clasa a XII-a), dar și a cursului opțional Istoria revoluției din decembrie 1989 și a schimbării de regim din România (clasa a XII-a) a adus plusvaloare în ceea ce privește cunoștințele de specialitate ale elevilor, competențele de format, atitudinile și valorile de cultivat în rândul elevilor. Reamintim și faptul că România este unicul stat european care are în prezent un curs de sine stătător privind „Istoria evreilor, Holocaustul”.
Este absolut de salutat faptul că noul ministru al Educației și Cercetării, dl. Daniel David, a anunțat cu titlu de prioritate la nivel preuniversitar punerea în dezbatere a noilor Planuri-Cadru pentru liceu. Merită de urmărit, pornind de aici, care va fi statutul disciplinei istorie în cadrul acestor documente curriculare.
Desigur, alcătuirea de documente curriculare pe discipline (programa de istorie) nu este un lucru facil. Ba, dimpotrivă, presupune stabilirea nivelului de clasă la care este adresat, armonizarea pozițiilor/abordărilor membrilor grupului de lucru, respectarea cu strictețe a principiului gradului de înțelegere și de cunoaștere al elevilor, formularea de conținuturi concise – rezultate ale cercetării științifice – dar, exprimate pe înțelesul elevilor, formularea de competențe generale și specifice, realizarea de sugestii metodologice în sprijinul cadrelor didactice, etc. Dar, dincolo de toate, cadrul didactic, specialitatea istorie, trebuie să învețe și să citească curricula. Căci, altfel, îi va fi greu de abordat sau, respectiv, de implementat ceva ce nu poate înțelege.
Personal, mă uimește în continuare de foarte mulți ani ușurința cu care toată „lumea” se pricepe să dea sfaturi la cum se poate preda istoria. De la un politician, la începutul anilor 2000, membru al Comisiei de Învățământ din Parlamentul de la București, astăzi edil-șef al unei urbe românești la enorm de mulți „experți în educație”, care se remarcă printr-o calitate aparte – nu au predat o oră vreodată la catedră. Îmi vin în minte mulți dintre aceștia cultivați cu asiduitate de presă și mass-media ca niște adevărați guru ai domeniului.
Și atunci, dezbaterile se poartă la nivelul – exprimat de un celebru cercetător din universitate de prestigiu din țară, de ce nu ar cunoaște elevul de clasa a X-a cu multă ușurință definiția economiei terțiare sau a fenomenului idiosincraziei. Și exemplele pot continua, de ajungi să te crucești! Apropos, sunt foarte curios poate ne apropiem și noi de modelul lui Elon Musk, acum în plină ascensiune în SUA și nu doar ca miliardar și care a deschis o școală în statul Texas la care nu se învață limbi moderne sau muzică. Motivul… există pentru elevi diferite dicționare online și aplicația Sportify sau Yahoo Music, și altele.
Dezbaterile în colectivele de lucru curriculare sunt întotdeauna interesante, incitante, dar și pline de învățăminte. Pentru că acestea pun în lumină potențialul real al interacțiunii dintre academic și preuniversitar. Dar, oare de ce? Pentru că dincolo de schimbul de idei, purtat uneori cu argumente sau nu, se strecoară orgoliile, iertat să-mi fie că utilizez termenul, care se impun sub formula „așa se predă în învățământul universitar” sau „am cea mai mare expertiză în domeniu” sau „s-a dat o lege pentru ca evenimentul istoric să se numească așa și nu altfel”. Și, atunci cum să acționăm pentru a-l face pe elev sau student să înțeleagă ce vrem să spunem? Să folosim termeni, expresii pe care și tu în calitate de profesor încerci să le înțelegi, să le traduci sau să o facem într-o manieră absolut plăcută, eficientă?
De asemenea, cum ar trebui facem ca să abordăm într-o curriculă care are ca destinatar elevul, subiecte sensibile și încă nedocumentate TOTAL de cercetarea de specialitate? Nu trebuie uitat nici faptul că conciziunea unor conținuturi științifice, ca să nu spunem pe față caracterul eliptic, poate lăsa locul la diferite interpretări, iar formularea de conținuturi cu caracter interogativ – „Ce este o …?”. Deși semnul interogativ lipsește în documentul final, nu este deloc de dorit într-un document curricular. Schimburile de idei ar trebui să surprindă încă de la începutul discuțiilor nivelul de clasă pentru care alcătuiește documentul și nu ca decizia să se adopte în afara grupului de lucru. Qui prodest? Numărul redus de Studii de caz sau de subiectele privind viața cotidiană sau viața tinerilor poate aduce multe deservicii în analiza finală a documentului.
Dezbaterile sunt urmate de documente curriculare, în care se afirmă „Vom învăța manieră echilibrată și documentată”. Absolut corect! Dar, rămâne de văzut aceasta – depinde de cadrul didactic, de abilitățile sale pedagogice, de interesul elevilor, de calitatea materialelor auxiliare puse la dispoziție ș.a.
Departe de noi gândul să criticăm! Departe de noi gândul de a pune în discuție! Departe de noi de a schimba niște păreri și puncte de vedere deja statuate!
Rândurile de mai sus sunt doar niște reflexii marginale, rod al experienței de lucru privind documentele curriculare, multe dintre ele de o reală calitate!
Despre autor:
Mihai Manea este profesor de istorie, doctor în istoria relațiilor internaționale si studii europene, autor de lucrări științifice, metodice și articole în periodice, membru al Comisiei Naționale de Istorie, președintele Asociației Profesorilor de Istorie din România (APIR – Clio).