Karina Dorobanțu, elevă în clasa a XI-a: Elevii de azi sunt guvernanții zilei de mâine. Oare nu vom depinde unii de ceilalți?

Ziua 0. Prima zi de grevă generală în Educație. Bănci libere, clase goale, profesori mâhniți și legi sub birou. Ce cred elevii despre greva profesorilor? Unde să se situeze între solidaritatea și nemulțumirea față de sistemul educațional preuniversitar?

Democrația s-a instaurat în România în urmă cu 33 de ani, 33 de ani în care noi, tinerii, am tot avut dreptul să participăm, prin vot, la formarea unei țări d-e-m-o-c-r-a-t-i-c-e (demos kratos), la viitorul unei Românii educate, unei țări cu profesori dedicați și răsplătiți pe măsură, o Românie în care legile să nu fie eludate sau jenantă formă fără fond.

„Aveți dreptul la vot; dacă v-ați afla în guvern, ați decide mărirea salariilor profesorilor care vă formează?”, a fost întrebarea adresată mie (elevă în clasa a XI-a), care m-a pus într-o situație dificilă. Aș decide să le ofer profesorilor șansa la un trai mai bun? Aș fi de acord să dau o sumă mai mare pilonilor de rezistență ai societății în care trăim?

În timp ce încercam să îmi răspund la aceste întrebări, aud o voce din spatele sălii, o elevă mai mare cu un an decât mine: „Eu nu aș majora salariile profesorilor cu 60%, deoarece vor o schimbare prea mare și prea drastică. Bugetul a foste deja alocat. Pe lângă acest lucru, avem examene naționale ce trebuie susținute. Profesorii își văd doar interesul financiar.”

Răspunsul Anei m-a pus pe gânduri. Noi suntem elevii zilei de azi, viitorul lui „mâine”, ce speranță să avem în viitorul țării dacă produsul școlii românești, elevul, nu își susține dascălii? Ce pretenții și așteptări avem de la părinții acestora, cei din guvern?

Brusc, gândurile interioare mi-au fost înlăturate și propriile cuvinte m-au luat pe nepregătite: procesul de învățare depinde în mod esențial de profesori. Noi, elevii, suntem beneficiarii unui sistem depășit, unde primează diplomele (uneori obținute mult prea ușor). Ana și mulți alți elevi se simt victime colaterale ale grevei. Da, suntem cei sacrificați, dar ai sistemului, nu ai Manifestului către o Educație corectă. România este țara în care elevii nu sunt învățați cum să își asume un risc și cum să lupte pentru propriile cauze, suntem învățați să spunem DA, atunci când avem tot dreptul să spunem NU. Oare de ce?

Avem cu toții libertatea de a alege dacă vrem să ne lăsăm sau nu constrânși, încă de la vârstele fragede, dar cu o educație precară și cu lipsa de modele autentice, implicarea democratică a unui elev în societate se va solda cu: Eu sunt tânăr, nu mă interesează.

Eu sunt tânără și mă interesează

Cele două cuvinte, Grevă Generală, nu mi s-au părut străine, mi s-au părut juste, am simțit că în România se schimbă ceva. Profesorii nu s-au mai lăsat pradă promisiunilor guvernanților și au decis ca bugetul alocat să nu mai fie 3%, cel mai mic din ultimul deceniu, cea mai mică alocare către sistemul educațional comparativ cu statele UE.

O elevă dintr-un liceu din România își dorește să identifice în societatea în care trăiește devotamentul profesorilor la clasă, iar pentru acest lucru este nevoie de un salariu decent. Lipsa acestuia duce la amplificarea deficitului deja existent în școli al profesorilor. Unde se va ajunge? Acolo unde persoanele slab pregătite în domeniu vor veni la catedră (lucru care deja se întâmplă în România) și vor constitui modele pentru tineri? Mai înțelept ar fi să emigrăm?

Timp pe agenda de lucru zilnică pentru negocieri nu există. Probabil că pentru valori timpul a murit.

Este esențială implicarea în societate a tuturor oamenilor, indiferent de condiția lor, pentru un singur scop: Educația (fără de care nici măcar guvernanții nu ajungeau la cârma unei țări bine conduse, dar…).

Elevii de azi sunt guvernanții zilei de mâine, guvernanții de azi sunt pensionarii zilei de mâine. Oare nu vom depinde unii de ceilalți?

În plină grevă generală, Senatul României a adoptat noile Legi ale Educației, după ce în ultimii 12 ani si Parlamentul și Guvernul au ignorat articolul 8 al Legii Educației Naționale nr. 1/2011 cu referire la alocarea bugetară: Pentru finanțarea educației naționale se alocă anual din bugetul de stat și din bugetele autorităților publice locale minimum 6% din produsul intern brut al anului respectiv. Ce înțelegem noi, elevii, viitorii guvernanți, când vedem că legile actuale nu sunt respectate în elementele lor esențiale, dar autoritățile se grăbesc să le înlocuiască cu altele pentru care baga mâna-n foc că o să le respecte la virgulă? Au trecut 12 ani de când fiecare profesor trebuia sa aibă o majorare anuală de salariu, în funcție de cât creștea PIB-ul, dacă alocarea ar fi fost ca în lege. Care ar fi fost efectul? În fața noastră, a voastră, ar fi venit la catedră și mai mulți profesori devotați, tineri absolvenți ai unor facultăți de elită, iar sistemul educațional nu ar fi fost „sub birou”, ci pe birou!

„Un moment istoric“ spune Ligia Deca, Ministrul Educației. Sunt de fapt două momente istorice: adoptarea unei Legi a Educației Naționale (oare ține ea cont de nevoile actuale?) și prima grevă generală în învățământ de 18 ani!

Momentele istorice există, însă „timpul nu mai are răbdare”…

Oare cât va mai trebui să aștept pe peron dis-de-dimineață, ca să iau trenul spre Școală?

_____________________

Despre autor:

Karina Dorobanțu este elevă la Colegiul Național “Neagoe Basarab” din Oltenița. Este pasionată de jurnalism, călătorii și tot ceea ce înseamnă cunoaștere. Își dorește, de asemenea, să fie conectată la evenimente și să ia atitudine ori de câte ori consideră că e nevoie.