Întâlnesc adesea teama părinților că dacă vor fi blânzi, răbdători și sensibili la nevoile copiilor lor, “nu vor mai putea trăi cu ei”, “li se vor urca în cap”, și în general vor deveni sau rămâne niște răsfățați needucați insuportabili și nu se va alege nimic de ei în viață. La noi ideea de educație a fost îndelung interpretată ca “a fi dur” sau “a-ți ști copilul de frică”, și neavând nicio legătură cu partea blândă, iubitoare și suportivă, care e adesea asimilată cu “a cocoloși” copilul. Of…
Simt nevoia să fac așadar câteva distincții și precizări:
1. NU e necesar ca cel mic să “ne știe de frică”, asta nu înseamnă decât că a învățat ca noi îl putem răni fizic și/sau sufletește dacă depășește limitele pe care i le-am impus, sau câteodată chiar și pe cele despre care încă nu i-am dat niciun indiciu. A ne ști de frică înseamnă că el nu se mai raportează la principii (nu te pune în pericol), informații despre lume (apa din baltă nu este bună de băut), regulile în sine (nu e voie sa băgăm degetele în priză pentru că ne curentăm), ci doar la noi (mama/tata se supără și țipă la mine/mă bate dacă fac x). Din acest punct de vedere creem un copil anxios, dependent, și stresat: pentru el lumea e imprevizibilă și periculoasă, iar propriile curiozități, nevoi și preferințe devin ocazii de a fi respins și agresat, deci mai bine renunță la ele ca să privească lumea prin ochii noștri. În felul acesta învață să se rupă de sine ca să păstreze sau să câștige iubirea părinților. Și poate că nu mai e nevoie să o zic, dar o s-o zic totuși, ASTA E UN LUCRU RĂU! Aceasta este trauma de iubire, o spirală inconștientă de tipare relaționale nesănătoase, dureri, frustrări, agresiuni și autoagresiuni, dependențe și căutări deșarte în exterior, din care se iese târziu, cu mare greu și destul de multa terapie.
Vă invităm să citiți continuarea articolului pe www.terapiafunctioneaza.ro
Raluca Pantazi
Dacian Dolean
Redacția
C.I.