Pe la mijlocul anilor ’80 eram cercetător la Filiala Academiei din Timișoara. Lucram împreună cu încă șapte colegi la un fel de plan de cercetare colectiv (astea erau indicațiile: să fie colectiv!) care, pe hârtie, suna bine: Istoria limbajului poetic românesc. Crișu Dascălu și Eugen Dorcescu, coordonatorii temei, știind că am scris o teză de doctorat despre versificație, mi-au propus să descriu în detaliu maniera de a versifica a lui Macedonski.
Am început cercetările după tipicul tradițional: întâi de toate am citit articolele teoretice ale lui Macedonski despre tehnica versului românesc și am constatat că poetul era antieminescian în tot ceea ce făcea nu numai în plan estetic, ci și în plan formal.
Este pădurea (codrul) spațiul declanșator al erotismului la Eminescu? Din contră, la Macedonski e câmpia (stepa); este iubirea romantică o constantă eminesciană? Ei bine, la Macedonski e patimă virilă: „Pe potrivnica fecioară aș turba-o sub plăcere”…„Cu femeia fii bărbat / Nu însă amorezat“ etc. Adversitatea continuă în plan formal.
Dacă Eminescu își permite licențe metrice, Macedonski le abhoră; dacă Eminescu acceptă asonanțe, Macedonski le respinge. Mai mult, poetul rondelurilor se erijează în șef de școală poetică, dă sfaturi discipolilor, îndemnându-i să respecte cu sfințenie regulile versificației; se bucură să descopere „imperfecțiunile” eminesciene pentru a le oferi drept contraexemplu în ședințele de la Literatorul; face din tehnica versificației un criteriu axiologic; expune, în oglinda-i deformatoare, versificările unui Bonifaciu Florescu în paralel cu versurile lui Eminescu și dă câștig de cauză estetică primului. Atunci când supune examenului critic o poezie pare a nu-l interesa altceva decât tehnica versului.
Merge până acolo încât atrage atenția cititorului asupra performanțelor sale în materie: când traduce din Shakespeare, precizează că nu și-a permis decât minime licențe poetice (și le enumeră); oferă apoi, în subtitlurile poeziei, lămuriri asupra performanțelor sale prozodice.
Plecând de la aceste premise, am început să disec poezia macedonskiană vers cu vers, pentru a-i surprinde specificul, folosindu-mă de ediția Marino din anii ’60. Nu mică mi-a fost surpriza să constat în propria-i poezie multe, prea multe „greșeli“ de versificare pe care el însuși le vitupera în analizele sale când le găsea la alții. Eram complet derutat: simțeam că Macedonski putea avea toate păcatele din lume, mai puțin pe acela al demagogiei. El credea cu sinceritate în tot ceea ce afirma.
Când erorile au întrecut, cantitativ vorbind, orice limită (s-au adunat cu sutele!), am început să mă gândesc că ele nu sunt ale poetului, ci ar putea fi ale dactilografelor din edituri sau ale zețarilor din tipografii, ale editorilor până la urmă, care nu le-au observat și le-au lăsat neîndreptate.
Eram în mare dilemă totuși: să le accept „nu mă lăsa“ Macedonski, să le contest „nu mă lăsau“ două nume notorii ale culturii nostre: Vianu și Marino, care se întâmpla să fie editorii poetului. Totuși, mai întâi în joacă, apoi din ce în ce mai serios, am început să îndrept – „pe nevăzute“, căci nu aveam acces la manuscrise – una câte una aceste presupuse, la început, erori.
Am observat că, de cele mai multe ori, o intervenție minimă restabilea perfecțiunea prozodică a versului, iar în unele cazuri intervenția mea restabilea sensul poeziei.
Reiau acum, pentru că e simplu și ușor de urmărit, un exemplu, pe care l-am mai dat cu altă ocazie. Macedonski respingea punerea în rimă a unui cuvânt cu el însuși. Era greu, atunci, să accept că el a putut semna un distih, unde bronz rimează tot cu bronz; aceasta cu atât mai mult cu cât contemplarea într-o stare de prostrație a zonei ombilicale cu o privire solemnă, „de bronz“ e un nonsens:
Contemplându-și lung buricul, cu privirea lui de bronz,
Bustul meu înfățișează epoca turnată-n bronz.
Familiarizat cu intimitatea laboratorului poetic macedonskian, mi-am amintit de rima rară (bronz / bonz) din poezia Vasul:
Vasul e de aur virgin, schinteiat cu plăci de nacru,
Încrustat cu pietre scumpe, zvelt, dar trainic ca un bronz;
Și, coprindă ambrozie sau poșircă de vin acru,
Dea beția dezmățărei sau extazul unui bonz,
Vasul e de aur virgin, schinteiat cu plăci de nacru.
Dacă mai punem la socoteală și afinitatea poetului pentru Orientul Îndepărtat („Niponul magic râde-n soare“ sau, în întregime, Rondelul apei din grădina japonezului) nu mi-a fost greu să refac, chiar în absența probelor, autenticitatea rimei originale:
bonz / bronz
din distihul pomenit. Se vede acum că acesta dobândește sens numai după ce rima corectă e restabilită.
Cu acest soi de „unelte“ am îndreptat sute de versuri din ediția Marino. Abia într-un târziu, când corecturile erau efectuate, mi s-a oferit posibilitatea să iau contact de visu cu manuscrisele poetului; preț de o săptămână „deschideam“ și „închideam“ micuța sală în care se aflau prețioasele documente; trebuie să spun, fără falsă modestie, că acestea mi-au dat dreptate în aproape toate cazurile.
Îmi amintesc cum custodele arhivei de la Biblioteca Academiei (o doamnă) cu care mă aflam singur în sala manuscriselor, citindu-mi în ochi bucuria când constatam că textul autograf al poetului confirma emendările mele făcute avant la lettre, nu înțelegea prea bine ce se întâmplă. Atunci i-am arătat corecturile mele care erau confirmate, una câte una, de manuscrisele poetului. Fiind sigură că răsfoiam pentru prima oară aceste manuscrise, m-a suspectat de… magie, căci, neavând idee despre cum au decurs deducțiile, nu le putea găsi o explicație rațională.
Înarmat cu probe irecuzabile, am trimis un set de trei studii la revista SCL. Într-o primă fază, un redactor de acolo (nu-i cunosc numele) a blocat publicarea lor. Deși erau scrise sine ira și, zic eu, pe un ton urban, le-a considerat, pesemne, insolente, având în vedere vârsta mea de atunci.
Am revenit cu o scrisoare către academicianul Ion Coteanu, la care acesta mi-a răspuns prevenindu-mă că scriitorii sunt genus irritabile (vatum) și, dacă insist să-mi public articolele, să știu că o fac pe risc propriu. I-am răspuns – ironic, dar nu prea mult, – că revista însăși menționează pe pagina ei de gardă faptul că numai semnatarii articolelor răspund pentru „faptele lor“. I-am mai scris, un pic răutăcios, făcând aluzie la precara condiție a cercetătorilor, că mă aflu în situația proletarului din Capitalul lui Marx, care n-are nimic altceva de pierdut în afară de lanțuri.
Academicianul Coteanu nu s-a supărat și a dispus publicarea articolelor în trei numere consecutive ale revistei SCL, ultimul în primăvara lui 1989.
Profesorul G.I. Tohăneanu și poetul Șerban Foarță, care îmi citiseră în manuscris textele, și cu care am avut îndelungi discuții pe teme de textologie, constatând faptul că dispun de un material substanțial, mi-au sugerat să public o carte care să fie un „avertisment“ pentru editorii care vor îngriji de acum înainte ediții ale poeților noștri.
Ceea ce am și făcut publicând, în 1995, la Editura Amarcord, cartea Al. Macedonski. Hermeneutica editării (258 p. plus Anexe cuprinzând facsimile comentate). Directorul editurii, Ion Nicolae Anghel, mi-a propus să-i expediez cartea domnului Adrian Marino.
L-am rugat să o trimită în numele editurii, pentru a exclude orice interpretare dacă i-aș fi trimis-o în nume propriu. Prompt, domnul Marino a răspuns cavalerește, recunoscând oportunitatea emendărilor mele, ba chiar felicitându-mă. Mai jos, textul integral al scrisorii:
Stimate domnule Anghel,
Multe şi sincere mulţumiri pentru trimitera cărţii dlui I. Funeriu, căruia îi transmit, prin dvs., toate felicitările mele. Şi fără nici o ironie.
Îmi amintesc doar – printr-un mic reflex „istorico-literar”– că Mircea Eliade a suferit un tratament şi mai… dur după publicarea ediţiei Hasdeu. Şi nu s-a întâmplat, de fapt, … nimic. Fiecare a rămas – ceea ce a fost şi mai înainte. „Editor de texte“ profesionist n-am fost niciodată.
Aş face doar câteva observaţii de ordin general.
Mă întreb, mai întâi, dacă această enormă energie şi evidentă competenţă n-ar fi fost mai bine folosită la realizarea unei ediţii proprii a poeziilor lui Macedonski. Ce este mai util şi mai important: a evidenţia erorile altora sau a propune o versiune proprie? Mai ales că, într-adevăr, o bună ediţie Macedonski încă lipseşte.
Cred, de asemenea, că o ediţie se judecă în ansamblul său, inclusiv după aparatul critic şi notele mult îmbunătăţite faţă de ediţia Vianu, foarte menajată, de fapt. Aş revendica, în continuare, un anumit progres faţă de efortul, considerabil, şi al predecesorului meu în acest domeniu ingrat : reintroducerea în cultura noastră a poetului. În sfârşit, şi poate detaliul cel mai important, ar trebui să ne transpunem cu trei decenii şi mai bine în urmă şi în epocă.
Acestea erau condiţiile de atunci : ale mele, „furat“ de entuziasmul redescoperirii şi revenirii în activitate după o lungă detenţie şi deportare ; ale editurii (editoarea de carte, azi decedată, nu se mai poate apăra) ; ale tipografiei care nu respecta corecturile etc. Multe erori sunt veniale, unele „luate“ de la T. Vianu, altele evidente greşeli de tipar. Dar erorile sunt erori şi este excelent că au fost corectate. Eu, personal, am părăsit de mult şi definitiv aceste preocupări.
Mulţumiri şi pentru catalogul editurii. Profit de ocazie de a vă „comanda“ cartea dlui C. Ungureanu, prin ramburs.
Cu mulţumiri anticipate, al dvs. cordial,
Adrian Marino
În ansamblu, scrisoarea e fair play. Conţine totuşi câteva ironii abia perceptibile şi încercări de a se sustrage ghilotinei critice pe care le-am înțeles atunci. E, totuși, o atitudine de mare intelectual să feliciți pe cineva care te critică și să-i dai dreptate fără echivoc: „erorile sunt erori și este excelent că au fost corectate“.
N-am putut nicicum să înțeleg de ce, în cartea postumă Viața unui om singur, apărută în 2010, constat o schimbare de atitudine radicală. Marino reia micile ironii din scrisoare, cu o violență rară, trecând la acuze absurde și scuze penibile. Răspund mai jos câtorva.
1) Cu totul de acord că eu am rămas Funeriu şi Marino a rămas Marino, cum se sugerează încă în scrisoare. Atât numai că eu n-am încercat niciodată să fiu… altcineva şi nici să intru în competiţie cu Marino, ci pur și simplu am încercat să îndrept erorile de editare din ediția citată, care să atragă atenţia conştiinţei filologice asupra riscurilor la care se expune dacă tratează superficial editarea. Sunt un om liber, scriu despre ce vreau. Şi, aş adăuga: onest, de vreme ce titlul cărţii e inechivoc. Cine este interesat de subiect cumpără şi citeşte cartea, cine nu, nu!
2) Că era mai util să fac o ediţie nouă – poate! Am explicat, chiar în prefață, că am vrut să scriu o carte de textologie:
…cititorul se poate întreba de ce nu am întocmit pur și simplu o altă ediție unde să se facă toate îndreptările cuvenite, iar într-o notă premergătoare să se dea explicațiile filologice necesare. Poate că, într-adevăr, o asemenea acțiune ar fi fost preferabilă și mai utilă pentru destinul literar al poeziei lui Macedonski; atât numai că intenția acestei cărți este una cu bătaie mai lungă, fiindcă ea tinde să depășească „faptul concret“ atrăgând foarte stăruitor atenția asupra unui fenomeni destul de curent în practica editorială: vigilența insuficientă față de reproducerea cu acuratețe a textului poetic originar. (p. 8-9)
3) E dureros că un om de valoarea lui Marino a suferit „o lungă detenţie şi deportare“; din păcate, acest lucru nu are nimic de-a face cu erorile de editare, iar a convoca un asemenea argument nu e tocmai corect. Adevărul e că în materie de editare Adrian Marino era vulnerabil. Pur și simplu nu cunoștea abc-ul editării; trei exemple, din câteva zeci:
• grafemul é în grafia lui Macedonski se transcrie ea (chémă e cheamă, nu chemă, avém e aveam, nu avem);
• pomi, frați și altele asemenea, în grafia „italienizantă“, se transcriu, azi, pomii, frații. Dovadă: în forma nearticulată grafia era: pomĭ, frațĭ;
• că ḑ se transcrie astăzi z, nu d; urḑesc e urzesc, nu: vin dese, cum a fost interpretat de A.M; am văzut manuscrisul, acolo e o mică pauză între ur și ḑesc, de unde interpretarea greșită.
Acestea sunt erori filologice care oricât de elementare ar fi ele, n-au a face cu moralitatea. Dar ce poți spune când editorul te asigură că a urmat fidel manuscrisele rondelurilor și tu constați că de fapt le-a copiat pur și simplu din ediția Vianu?
Proba: în ediția sa din anii ’30, Vianu a comis câteva erori față de textul autograf, erori pe care A.M. le-a reprodus întocmai în 1967.
4) N-am menajat deloc ediţia Vianu. Eu m-am raportat la ediţia Marino, pentru că era ultima în ordine cronologică. Nu aduci îmbunătăţiri, în 2020, unui Ford din 1900, ci unui Ford din producţia 2020.
După 15 ani de la schimbul epistolar, apare în librării cartea Viața unui om singur , ediție apărută postum, conform dispoziției testamentare a autorului.
Nu pot înțelege schimbarea radicală de atitudine a lui Adrian Marino și mă tot întreb: când a fost el sincer? Las să urmeze câteva citate pe care îmi permit să le adnotez într-un fel de comentariu-replică:
„Cineva (I. Funeriu) s-a străduit să descopere, în stil senzațional ieftin „o… mie de erori“ în ediția Macedonski, Vianu-Marino. Poate are, poate nu are dreptate. N-am citit cartea.”
Când scrii cineva, pronumele poate fi encomiastic, dar și ironic („un oarecare“). Aici numai Socrate ne-ar putea lămuri! Mai jos însă ne lămurește Eugène Ionesco: „n-am citit cartea [dar vă spun eu:] stilul e senzațional-ieftin“…
Mai departe:
„Dar chiar dacă filologul nostru vigilent ar fi avut integral dreptate, mi se pare absurd să cheltuiești o enormă energie și mult timp pentru a descoperi și „demasca“ erorile altora, doar cu scopul evident de a-l compromite și denigra, oricare ar fi fost pretextele, în loc să realizezi tu însuți o ediție proprie, mai bun. (p. 127).”
Cât privește ideea că ar fi fost mai bine să fac o nouă ediție am comentat mai înainte. Iată, mai jos, cum l-am demascat și compromis:
„Dintre toți exegeții lui Macedonski, Adrian Marino e, fără nicio îndoială, cel mai important. Monografiile privitoare la viața și opera scriitorului nu au egal nici ca amploare, nici ca viziune, nici ca subtilitate și profunzime; ediția îngrijită de Adrian Marino e cea mai bogată și mai notorie din câte există. Rezultat al unui uriaș efort intelectual, surmontând dogme rutiniere, sustrăgându-se circumstanțialului biografic în evaluările estetice, învingând inerții și stereotipii comode, opera critică, istorică, editorială și comparatistă a exegetului e în măsură să fixeze dimensiunile axiologice reale – altele decât cele cu care ne-am obișnuit – ale unei personalități artistice atât de originale și controversate precum a fost, în cultura noastră, Alexandru Macedonski. Recunosc deschis această realitate, ba mai mult, țin s-o subliniez chiar în mod expres. Fără contribuțiile lui Adrian Marino, imaginea poetului ar fi fost, pentru generațiile de astăzi, dacă nu denaturată, oricum, mai săracă, incompletă și, pe alocuri, precară (p. 8 ).”
Toate, ca toate. Putem înțelege reacțiile cumva omenești ale unui om ajuns la senectute, având drept argument o mare operă lăsată în urma sa.
Înțeleg și că i-a venit greu să accepte un eșec dezvăluit de un „cineva“ mult mai tânăr la vremea aceea; chiar dacă acel tânăr s-a străduit, cât a putut el, să scrie cu urbanitate, recunoscându-i deschis alte merite. Mă gândesc că ar fi fost un act de supremă noblețe să reia, în fața probelor indubitabile, fraza din finalul scrisorii: „erorile sunt erori și e excelent că au fost corectate“. Din nefericire, orgoliul nemăsurat l-a făcut să-și piardă cumpătul și să-și dezvăluie astfel o incredibilă fațetă morală. Despre ce e vorba? Citez:
„În ce mă privește, declarasem limpede (Opere, I, p. 288), atât cât se putea în condițiile editoriale de atunci, că partea pur filologică era o operă de colaborare cu redactoarea ediției, între timp decedată. […] Ar fi fost cu totul nedemn din partea mea să arunc întreaga responsabilitate pe umerii unei persoane ce nu se mai poate apăra”.
Vasăzică: a fost o operă de colaborare, dar „întreaga responsabilitate“ îi revine Elisabetei Brîncuș.”
Știu exact cum funcționa cenzura în comunism: nimeni nu te împiedica „în condițiile de atunci“ să declari franc responsabilitățile privind actul editorial.
Dar mai știu și că pe pagina de gardă a ediției stă scris negru pe alb: „ediție îngrijită de Adrian Marino“. Și atunci, dacă Elisabeta Brîncuș poartă „întreaga responsabilitate“, mă întreb ca omul:
„de ce a semnat D-sa ediția Macedonski cu pseudonimul Adrian Marino?“
Am publicat și eu câteva cărți, am comis unele erori care mi-au creat insomnii descoperindu-le, dar nu mi-a trecut prin cap să-l acuz pe domnul Ion Nicolae Anghel, redactorul de carte, pentru ele.
Și ar mai fi încă ceva: aflu că protecția lui Adrian Marino e cu termen. Ceea ce a fost nedemn în 1995, a devenit… demn 15 ani mai târziu. Și iarăși te întrebi, că ai făcut un pic de logică în școală: „dacă în 1995 Elisabeta Brîncuși nu se putea apăra de dincolo de Styx, pe ce punte a făcut calea-ntoarsă în 2010 ca să se poată apăra singură?“ Căci, din câte știu, unul singur s-a întors de-acolo „a treia zi, după scripturi“.
În fine, sunt dator să-i mulțumesc, cu mare întârziere, lui A.M. pentru complimentul ce mi-l face, la p. 276:
„Despre atacul furibund și atât de personalizat asupra ediției Macedonski, am mai amintit. De belferi erudiți, complexați și agresivi – ca și de pungașii de buzunare – trebuie să te păzești întotdeauna cu cea mai mare atenție”.
___
Ionel Funeriu este profesor și cercetător lingvist, specializat în studiul versificaţiei. Premiat pentru volumul „Versificaţia românească. Perspectivă lingvistică”, Ionel Funeriu a scris și „Al. Macedonski. Hermeneutica editării”, iar mai recent un excelent volum de popularizare a regulilor de redactare computerizată a textelor, „Introducere în Ortotipografie”.
Scurt CV – Ionel Funeriu, n. 1946 Pâncota, Arad
Liceul Pâncota
Facultatea de Filologie, Timișoara (1969)
Profesor Școala generală Birchiș, Arad (1969-1971)
Cercetător științific, Academia Română, Filiala Timișoara (1971-1995)
Lector (1996), conferențiar (1998) Universitate de Vest Timișoara, profesor univ. Tibiscus și Universitatea „Aurel Vlaicu“ Arad (1999-2010), pensionar 2010-
Doctorat 1978 – Versificația românească. Perspectivă lingvistică.
Volume:
- Versificația românească, Facla 1980
- Al. Macedonski. Hermeneutica editării, Amarcord, 1995
- Editorialiști români, Augusta, 1997
- Principii și norme de tehnoredactare computerizată, Amarcord, 1998
- Eminescu – lecturi infidele (broșură), Editura Academiei, 2001
- Reflecții filologice, Editura Universității, Arad, 2008
- G. I. Tohăneanu – optimus magister, Universitatea de Vest Timișoara, 2017
- Biografii lexicale, Brumar, 2017 ediția I, 2019 ediția a doua
- Introducere în ortotipografie, Brumar, 2021
- În dialog cu cititorii (sub tipar)
Am editat: Ion Creangă, Ion Vinea, Ioan Slavici, Dorel Sibii
În 2022 am fost onorat cu Premiul Margareta a României pentru volumul Introducere în ortotipografie.