Demult, când eram adolescentă, tatăl meu credea că orice muzică care nu e clasică sau populară este o muzică care le place tinerilor şi, deci, ar trebui să mă binedispună. Pentru el rock, disco, punk, turbo folk-ul sârbesc erau totuna. Habar n-avea că poţi să mergi la o petrecere şi să stai toată noaptea într-un colţ cu prietenii, bombănind despre cât de nasoală e muzica. Întreba retoric de ce nu mă distrez, iar asta mă enerva teribil. Mai târziu, la nunta mea, deşi era un om foarte serios, a dansat şi el pe heavy metal împreună cu prietenii mei. Când mă gândesc la el, aşa cum era când eram foarte tânără, şi la relaţia dintre noi, care îl punea mereu în dificultate, căci evident nu se simţea pregătit să aibă de a face cu o adolescentă, îmi vine să spun că legătura noastră semăna foarte mult cu cea care s-a format între şcoala românească şi copiii pe care trebuie să îi educe.
Amintirea tatălui meu făcând lucrurile pe care le-am evocat mă înduioşează foarte tare acum, şi, în apărarea lui aş vrea să scot în evidenţă faptul că el s-a străduit, a încercat. La acea vreme nu era puţin lucru să te zbânţui pe heavy metal când erai la costum şi aveai peste 50 de ani şi, mai ales, nu mai făcuseşi asta niciodată.
Spre deosebire de tata, şcoala românească nu face niciun pas spre a-şi înţelege copiii. Ea este un părinte stângaci, care nu ştie de unde să înceapă comunicarea, şi care are convingerea fermă că copilul greşeşte şi că relaţia trebuie să se desfăşoare în condiţiiile impuse de el, adică de părinte. Este cel mai nociv tipar de părinte şi fac această afirmaţie cu responsabilitatea cuiva care are copii.
Ideea şcolii ca părinte stângaci mi-a încolţit în minte demult, când fetele mele erau încă eleve, dar s-a conturat mai precis când am devenit eu însămi învăţătoare şi am început să cunosc sistemul îndeaproape. Recunosc, ideea a ajuns să mă obsedeze în ultima perioadă, cea marcată de pandemie, când am constatat cu tristeţe că, din punctul de vedere al oficialilor din sistem, copiii, indiferent de vârstă şi de condiţia lor socială şi materială, erau obligaţi să înveţe online, iar situaţia celor care din diverse motive nu făceau faţă, nu a impresionat pe nimeni şi nici nu a determinat vreo autoritate să încerce s-o rezolve. Apoi, inevitabil, a venit evaluarea naţională la clasa a IV-a. Comentând într-un cerc de prieteni subiectele de la matematică, care nu au fost dificile deloc, din contră, au fost extrem de simple, dar enunţate complicat, cineva, profesor şi el, şi încă unul foarte bun, care îşi ajută elevii la matematică, deşi specialitatea lui este filosofia, m-a întrebat: unde găseşti o astfel de situaţie în viaţă?
Între cuvintele „unde” şi „găseşti” mai era o sintagmă, pe care din respect pentru cititori nu o pot reda aici. Întrebarea lui avea sens, pentru că unul dintre lucrurile despre care se perorează foarte mult când vine vorba de matematică este acela că elevii n-o pot învăţa pentru că nu are legătură cu viaţa şi că ne cere în mod eronat să calculăm perimetrul sau aria unui dreptunghi, când de fapt ar trebui să ne ceară să aflăm de câţi metri de gard am avea nevoie pentru împrejmuirea unei livezi sau care este suprafaţa unei săli de clasă în care dorim să montăm parchet, pentru a vedea că are aplicabilitate practică imediată, lucru care ar trebui să ne şi motiveze s-o învăţăm. Deşi eu nu sunt de acord cu această teorie, dacă e să evaluăm subiectele la testele de matematică după acest criteriu, al legăturii cu viaţa reală, atunci, cel puţin din punctul meu de vedere, realizatorii lor au eşuat.
Eu personal nu am avut niciodată nevoie să rezolv un exerciţiu super simplu cu mai multe operaţii pentru a afla în ce an a plecat Magellan în prima sa expediţie în jurul lumii şi nici să descompun numărul care reprezintă anul în care Roald Amundsen a pornit către Polul Sud. Eu dacă am nevoie să aflu ceva despre Magellan caut pe internet sau într-o enciclopedie, iar dacă cineva îmi face o solicitare atât de sofisticată, aducând în discuţie, fără sens, pe Roald Amundsen şi Polul Sud, când de fapt vrea doar să descompun un număr în mii, sute, zeci şi unităţi, eu îl întreb: „de ce n-ai spus aşa de la început?”. Nici cei mai buni copii din clasă nu au reuşit să rezolve perfect testul, nu pentru că era greu, ci pentru că nu a existat nici măcar un singur exerciţiu cu cerinţă intuitivă, doar probleme cu enunţuri, care aduceau în discuţie aproape numai lucruri cu care foarte puţini sunt familiarizaţi: călătoriile lui Magellan, invenţia stiloului făcută de Petrache Poenaru, expediţia lui Amundsen.
Chiar şi celor puţini care au înţeles enunţurile şi anumite lucruri le erau cunoscute pentru că citesc frecvent în enciclopedii şi sunt pasionaţi de marile expediţii (trebuie să recunoaştem că informaţia despre Petrache Poenaru este foarte de nişă şi sunt puţini aceia care să vrea să afle despre viaţa cuiva care a inventat un instrument de scris), chiar şi acestora le-a fost imposibil să termine testul, pentru că au fost multe enunţuri de citit şi înţeles şi nu s-au încadrat în timp. Pe deasupra, cei care au redactat subiectele habar nu au că la vârste fragede copiii nu ştiu să extragă esenţialul dintr-un text şi că acest lucru se perfecţionează pe parcursul tuturor anilor de şcoală, iar dacă întâlnesc o informaţie pe care nu o cunosc, chiar dacă nu este importantă pentru rezolvarea problemei, ei se blochează, crezând că nu ştiu s-o rezolve.
Copiilor nu le-a fi fost de folos nici să exerseze în prealabil pe testele de anul trecut, pentru simplul fapt că nu matematica le-a pus probleme, ci formularea enunţurilor, care anul trecut aveau alţi protagonişti de care nu auziseră şi alte întâmplări. Şi ca să vă conving că nu matematica este marea încercare, să ştiţi că un lucru pe care l-am observat predând la clasă este că problema „aflaţi perimetrul unui dreptunghi cu lungimea de 25 de metri şi lăţimea de 18 metri” este pentru copii total diferită de „o livadă are formă de dreptunghi cu lungimea de 25 de metri şi lăţimea de 18 metri. Aflaţi de câţi metri de gard e nevoie pentru a se împrejmui livada”. Şi n-o să vă vină să credeţi, dar prima problemă este mult mai uşor de rezolvat, pentru că nu pune probleme lingvistice şi nici nu cere un efort mental suplimentar pentru organizarea informaţiilor (este clar care sunt datele problemei şi ce trebuie să afli). Atunci când rezolvi o problemă cu copiii trebuie să te asiguri în primul rând că au înţeles-o din punct de vedere lingvistic, iar apoi este absolut necesar să te asiguri că au înţeles situaţia matematică.
Am făcut şi eu lucrul acesta, când copiii mi-au sesizat că a doua problemă este foarte dificilă. Am întrebat un elev: „tu ştii ce este aceea o livadă?” „da, ştiu”, mi-a răspuns. „Explică-ne şi nouă!” „Nu pot chiar acum!”. Sincer, nu cred că elevul meu nu ştia ce este aceea o livadă, ci cred că se simţea copleşit de multitudinea de informaţii pe care trebuia să le decodifice, unele lingvistice, ca livada, gardul, împrejmuirea, şi unele matematice. Şi dacă un adult când citeşte problema se gândeşte automat la perimetru, un copil nu face această legătură în mod automat de la început, deci el are nevoie să se gândească mai mult pentru a-şi da seama se i se cere de fapt.
Şi sigur că gradul de dificultate al problemelor trebuie să crească treptat atât matematic, cât şi lingvistic, căci putem să introducem date noi, dar nu este bine să facem lucrul acesta dintr-o dată, adică am rezolvat o problemă şi gata, trecem la o alta, cu un alt tip de exprimare şi o altă situaţie matematică. Un copil are nevoie să rezolve mai multe probleme de acelaşi fel înainte de a trece la probleme de un rang superior. Iar expresia „de acelaşi fel” pentru un copil înseamnă nu doar aceeaşi situaţie matematică, ci şi o exprimare lingvistică asemănătoare, astfel încât să aibă timp să se obişnuiască să decodifice informaţia şi să facă raţionamentele necesare fără să se gândească prea mult, pierzându-şi astfel interesul. În toate manualele pe cere le-am consultat şi la toate testele oficiale se ţine cont exclusiv de rationamentul matematic, crezându-se, în mod eronat, că exprimarea lingvistică este uşor de decodificat şi nu le pune niciun fel de probleme celor mici. Nu este deloc aşa.
Ca să vă conving, vă provoc să încercaţi să montaţi un obiect de mobilier după indicaţii şi schiţă, dacă, bineînţeles, nu lucraţi în domeniu şi nu aţi mai făcut-o. Bănuiesc că vorbiţi foarte bine limba în care sunt date explicaţiile de montaj. Şi totuşi, nu e chiar aşa de simplu. În fine, cu răbdare, cu reluarea anumitor pasaje din text, poate şi cu câteva momente în care vă gândiţi să abandonaţi, dar totuşi nu o faceţi pentru că sunteţi adult şi aveţi experienţa trecerii peste obstacole, reuşiţi. De exemplu, dacă veţi monta un dulap, prima dată va fi mai dificil, iar dacă veţi avea nevoie să mai montaţi fix acelaşi model de dulap şi a doua oară, cu siguranţă va fi mult mai simplu. Şi nu doar din punct de vedere practic, pentru că veţi şti deja ce model de şurub se potriveşte în fiecare loc, ci mai ales din punct de vedere lingvistic, pentru că deja aţi descifrat textul, aţi lucrat o dată pe el şi ştiţi ce vrea să spună fiecare pasaj, fiecare cuvânt şi expresie, chiar dacă este vorba despre termeni de specialitate şi de acţiuni tehnice cu care nu sunteţi familiarizaţi.
Dacă aţi avea de montat un alt tip de dulap, ar fi mai dificil din punct de vedere tehnic, pentru că lingvistic v-aţi familiarizat cu tipul de exprimare, iar dacă aţi avea de montat un fotoliu sau o mască de chiuvetă sau mai ştiu eu ce, atunci probabil că ar fi dificil şi din punct de vedere lingvistic şi tehnic, pentru că nu aţi avut ocazia să exersaţi nici limbajul (componentele unui fotoliu au alte denumiri decât ale unui dulap şi probabil va trebui să faceţi efortul de a le identifica) şi nici montajul. Făcând o paralelă cu ceea ce li se întâmplă copiilor la şcoală, mie mi se pare că lor li se dă să monteze ba un model de dulap, ba altul, apoi un fotoliu şi o băncuţă, că nu li se dă ocazia să se obişnuiască cu un anumit tip de problemă nici din punct de vedere lingvistic şi nici matematic.
Cred că argumentul pentru această situaţie aberantă este că trebuie să luptăm împotriva plictiselii. Aici aş avea multe de spus legat de rutină şi despre faptul că este benefică şi absolut necesară într-o oarecare măsură. Iar plictiseala intervine şi atunci când încercând să rezolvi probleme îţi dai seama că nu reuşeşti, sau că răbdarea, capacitatea de a organiza informaţiile îţi sunt puse în mod constant la încercare. Pentru că şi răbdarea şi capacitatea de a organiza informaţii sunt competenţe care se exersează pe întreg parcursul anilor de şcoală şi ele trebuie solicitate şi crescute treptat, nu ne putem comporta ca şi cum ar fi nişte însuşiri care se primesc la naştere, precum culoarea părului sau a ochilor.
Să revenim acum la ideea şcolii ca părinte stângaci, care nu ştie să comunice cu copilul. Şi să continuăm să ilustrăm ideea folosindu-ne tot de scena dulapului. În această scenă un tată vrea să petreacă timp cu fiul său meşterind împreună la proiectul montării piesei de mobilier. Din păcate, nici tatăl nu e prea îndemânatic, nici instrucţiunile nu-i sunt prea clare. Aşa se face că proiectul înaintează greu, poticinit, cu multe reveniri şi cu multă frustrare. Copilul îşi vede părintele ratând, iar asta îl descumpăneşte. Cum nervozitatea creşte, ajunge să se simtă chiar un pic vinovat de eşec, de vreme ce tatăl îl admonestează când, cerându-i-se un imbus, copilul întinde o şurubelniţă sau când caută un şurub, deşi i se cerut o şaibă.
Ceea ce trebuia să fie o experienţă-şcoală se transformă într-o dezamăgire pentru amândoi. Fiecare eroare survenită pe parcursul montării e pusă pe seama neastâmpărului celui mic. Lui i se va atribui şi eşecul final, în cazul în care va exista un astfel de deznodământ. Dacă demersul celor doi se va solda totuşi cu montarea dulapului, copilul va trebui să ducă în cârcă vina întârzierii şi a poticnelilor de pe parcurs. Vi se pare cunoscut acest scenariu? Mie da. Despre lecţia (amară) învăţată de copilul din poveste voi relata mai multe într-un episod viitor.
_______
Cristina Lazurca este învățătoare la Vinga, în județul Arad, din septembrie 2017.