Demult, când eram adolescentă, tatăl meu credea că orice muzică care nu e clasică sau populară este o muzică care le place tinerilor şi, deci, ar trebui să mă binedispună. Pentru el rock, disco, punk, turbo folk-ul sârbesc erau totuna. Habar n-avea că poţi să mergi la o petrecere şi să stai toată noaptea într-un colţ cu prietenii, bombănind despre cât de nasoală e muzica. Întreba retoric de ce nu mă distrez, iar asta mă enerva teribil. Mai târziu, la nunta mea, deşi era un om foarte serios, a dansat şi el pe heavy metal împreună cu prietenii mei. Când mă gândesc la el, aşa cum era când eram foarte tânără, şi la relaţia dintre noi, care îl punea mereu în dificultate, căci evident nu se simţea pregătit să aibă de a face cu o adolescentă, îmi vine să spun că legătura noastră semăna foarte mult cu cea care s-a format între şcoala românească şi copiii pe care trebuie să îi educe.
Amintirea tatălui meu făcând lucrurile pe care le-am evocat mă înduioşează foarte tare acum, şi, în apărarea lui aş vrea să scot în evidenţă faptul că el s-a străduit, a încercat. La acea vreme nu era puţin lucru să te zbânţui pe heavy metal când erai la costum şi aveai peste 50 de ani şi, mai ales, nu mai făcuseşi asta niciodată.
Spre deosebire de tata, şcoala românească nu face niciun pas spre a-şi înţelege copiii. Ea este un părinte stângaci, care nu ştie de unde să înceapă comunicarea, şi care are convingerea fermă că copilul greşeşte şi că relaţia trebuie să se desfăşoare în condiţiiile impuse de el, adică de părinte. Este cel mai nociv tipar de părinte şi fac această afirmaţie cu responsabilitatea cuiva care are copii.
Ideea şcolii ca părinte stângaci mi-a încolţit în minte demult, când fetele mele erau încă eleve, dar s-a conturat mai precis când am devenit eu însămi învăţătoare şi am început să cunosc sistemul îndeaproape. Recunosc, ideea a ajuns să mă obsedeze în ultima perioadă, cea marcată de pandemie, când am constatat cu tristeţe că, din punctul de vedere al oficialilor din sistem, copiii, indiferent de vârstă şi de condiţia lor socială şi materială, erau obligaţi să înveţe online, iar situaţia celor care din diverse motive nu făceau faţă, nu a impresionat pe nimeni şi nici nu a determinat vreo autoritate să încerce s-o rezolve. Apoi, inevitabil, a venit evaluarea naţională la clasa a IV-a. Comentând într-un cerc de prieteni subiectele de la matematică, care nu au fost dificile deloc, din contră, au fost extrem de simple, dar enunţate complicat, cineva, profesor şi el, şi încă unul foarte bun, care îşi ajută elevii la matematică, deşi specialitatea lui este filosofia, m-a întrebat: unde găseşti o astfel de situaţie în viaţă?
Între cuvintele „unde” şi „găseşti” mai era o sintagmă, pe care din respect pentru cititori nu o pot reda aici. Întrebarea lui avea sens, pentru că unul dintre lucrurile despre care se perorează foarte mult când vine vorba de matematică este acela că elevii n-o pot învăţa pentru că nu are legătură cu viaţa şi că ne cere în mod eronat să calculăm perimetrul sau aria unui dreptunghi, când de fapt ar trebui să ne ceară să aflăm de câţi metri de gard am avea nevoie pentru împrejmuirea unei livezi sau care este suprafaţa unei săli de clasă în care dorim să montăm parchet, pentru a vedea că are aplicabilitate practică imediată, lucru care ar trebui să ne şi motiveze s-o învăţăm. Deşi eu nu sunt de acord cu această teorie, dacă e să evaluăm subiectele la testele de matematică după acest criteriu, al legăturii cu viaţa reală, atunci, cel puţin din punctul meu de vedere, realizatorii lor au eşuat.
Eu personal nu am avut niciodată nevoie să rezolv un exerciţiu super simplu cu mai multe operaţii pentru a afla în ce an a plecat Magellan în prima sa expediţie în jurul lumii şi nici să descompun numărul care reprezintă anul în care Roald Amundsen a pornit către Polul Sud. Eu dacă am nevoie să aflu ceva despre Magellan caut pe internet sau într-o enciclopedie, iar dacă cineva îmi face o solicitare atât de sofisticată, aducând în discuţie, fără sens, pe Roald Amundsen şi Polul Sud, când de fapt vrea doar să descompun un număr în mii, sute, zeci şi unităţi, eu îl întreb: „de ce n-ai spus aşa de la început?”. Nici cei mai buni copii din clasă nu au reuşit să rezolve perfect testul, nu pentru că era greu, ci pentru că nu a existat nici măcar un singur exerciţiu cu cerinţă intuitivă, doar probleme cu enunţuri, care aduceau în discuţie aproape numai lucruri cu care foarte puţini sunt familiarizaţi: călătoriile lui Magellan, invenţia stiloului făcută de Petrache Poenaru, expediţia lui Amundsen.
Chiar şi celor puţini care au înţeles enunţurile şi anumite lucruri le erau cunoscute pentru că citesc frecvent în enciclopedii şi sunt pasionaţi de marile expediţii (trebuie să recunoaştem că informaţia despre Petrache Poenaru este foarte de nişă şi sunt puţini aceia care să vrea să afle despre viaţa cuiva care a inventat un instrument de scris), chiar şi acestora le-a fost imposibil să termine testul, pentru că au fost multe enunţuri de citit şi înţeles şi nu s-au încadrat în timp. Pe deasupra, cei care au redactat subiectele habar nu au că la vârste fragede copiii nu ştiu să extragă esenţialul dintr-un text şi că acest lucru se perfecţionează pe parcursul tuturor anilor de şcoală, iar dacă întâlnesc o informaţie pe care nu o cunosc, chiar dacă nu este importantă pentru rezolvarea problemei, ei se blochează, crezând că nu ştiu s-o rezolve.
Copiilor nu le-a fi fost de folos nici să exerseze în prealabil pe testele de anul trecut, pentru simplul fapt că nu matematica le-a pus probleme, ci formularea enunţurilor, care anul trecut aveau alţi protagonişti de care nu auziseră şi alte întâmplări. Şi ca să vă conving că nu matematica este marea încercare, să ştiţi că un lucru pe care l-am observat predând la clasă este că problema „aflaţi perimetrul unui dreptunghi cu lungimea de 25 de metri şi lăţimea de 18 metri” este pentru copii total diferită de „o livadă are formă de dreptunghi cu lungimea de 25 de metri şi lăţimea de 18 metri. Aflaţi de câţi metri de gard e nevoie pentru a se împrejmui livada”. Şi n-o să vă vină să credeţi, dar prima problemă este mult mai uşor de rezolvat, pentru că nu pune probleme lingvistice şi nici nu cere un efort mental suplimentar pentru organizarea informaţiilor (este clar care sunt datele problemei şi ce trebuie să afli). Atunci când rezolvi o problemă cu copiii trebuie să te asiguri în primul rând că au înţeles-o din punct de vedere lingvistic, iar apoi este absolut necesar să te asiguri că au înţeles situaţia matematică.
Am făcut şi eu lucrul acesta, când copiii mi-au sesizat că a doua problemă este foarte dificilă. Am întrebat un elev: „tu ştii ce este aceea o livadă?” „da, ştiu”, mi-a răspuns. „Explică-ne şi nouă!” „Nu pot chiar acum!”. Sincer, nu cred că elevul meu nu ştia ce este aceea o livadă, ci cred că se simţea copleşit de multitudinea de informaţii pe care trebuia să le decodifice, unele lingvistice, ca livada, gardul, împrejmuirea, şi unele matematice. Şi dacă un adult când citeşte problema se gândeşte automat la perimetru, un copil nu face această legătură în mod automat de la început, deci el are nevoie să se gândească mai mult pentru a-şi da seama se i se cere de fapt.
Şi sigur că gradul de dificultate al problemelor trebuie să crească treptat atât matematic, cât şi lingvistic, căci putem să introducem date noi, dar nu este bine să facem lucrul acesta dintr-o dată, adică am rezolvat o problemă şi gata, trecem la o alta, cu un alt tip de exprimare şi o altă situaţie matematică. Un copil are nevoie să rezolve mai multe probleme de acelaşi fel înainte de a trece la probleme de un rang superior. Iar expresia „de acelaşi fel” pentru un copil înseamnă nu doar aceeaşi situaţie matematică, ci şi o exprimare lingvistică asemănătoare, astfel încât să aibă timp să se obişnuiască să decodifice informaţia şi să facă raţionamentele necesare fără să se gândească prea mult, pierzându-şi astfel interesul. În toate manualele pe cere le-am consultat şi la toate testele oficiale se ţine cont exclusiv de rationamentul matematic, crezându-se, în mod eronat, că exprimarea lingvistică este uşor de decodificat şi nu le pune niciun fel de probleme celor mici. Nu este deloc aşa.
Ca să vă conving, vă provoc să încercaţi să montaţi un obiect de mobilier după indicaţii şi schiţă, dacă, bineînţeles, nu lucraţi în domeniu şi nu aţi mai făcut-o. Bănuiesc că vorbiţi foarte bine limba în care sunt date explicaţiile de montaj. Şi totuşi, nu e chiar aşa de simplu. În fine, cu răbdare, cu reluarea anumitor pasaje din text, poate şi cu câteva momente în care vă gândiţi să abandonaţi, dar totuşi nu o faceţi pentru că sunteţi adult şi aveţi experienţa trecerii peste obstacole, reuşiţi. De exemplu, dacă veţi monta un dulap, prima dată va fi mai dificil, iar dacă veţi avea nevoie să mai montaţi fix acelaşi model de dulap şi a doua oară, cu siguranţă va fi mult mai simplu. Şi nu doar din punct de vedere practic, pentru că veţi şti deja ce model de şurub se potriveşte în fiecare loc, ci mai ales din punct de vedere lingvistic, pentru că deja aţi descifrat textul, aţi lucrat o dată pe el şi ştiţi ce vrea să spună fiecare pasaj, fiecare cuvânt şi expresie, chiar dacă este vorba despre termeni de specialitate şi de acţiuni tehnice cu care nu sunteţi familiarizaţi.
Dacă aţi avea de montat un alt tip de dulap, ar fi mai dificil din punct de vedere tehnic, pentru că lingvistic v-aţi familiarizat cu tipul de exprimare, iar dacă aţi avea de montat un fotoliu sau o mască de chiuvetă sau mai ştiu eu ce, atunci probabil că ar fi dificil şi din punct de vedere lingvistic şi tehnic, pentru că nu aţi avut ocazia să exersaţi nici limbajul (componentele unui fotoliu au alte denumiri decât ale unui dulap şi probabil va trebui să faceţi efortul de a le identifica) şi nici montajul. Făcând o paralelă cu ceea ce li se întâmplă copiilor la şcoală, mie mi se pare că lor li se dă să monteze ba un model de dulap, ba altul, apoi un fotoliu şi o băncuţă, că nu li se dă ocazia să se obişnuiască cu un anumit tip de problemă nici din punct de vedere lingvistic şi nici matematic.
Cred că argumentul pentru această situaţie aberantă este că trebuie să luptăm împotriva plictiselii. Aici aş avea multe de spus legat de rutină şi despre faptul că este benefică şi absolut necesară într-o oarecare măsură. Iar plictiseala intervine şi atunci când încercând să rezolvi probleme îţi dai seama că nu reuşeşti, sau că răbdarea, capacitatea de a organiza informaţiile îţi sunt puse în mod constant la încercare. Pentru că şi răbdarea şi capacitatea de a organiza informaţii sunt competenţe care se exersează pe întreg parcursul anilor de şcoală şi ele trebuie solicitate şi crescute treptat, nu ne putem comporta ca şi cum ar fi nişte însuşiri care se primesc la naştere, precum culoarea părului sau a ochilor.
Să revenim acum la ideea şcolii ca părinte stângaci, care nu ştie să comunice cu copilul. Şi să continuăm să ilustrăm ideea folosindu-ne tot de scena dulapului. În această scenă un tată vrea să petreacă timp cu fiul său meşterind împreună la proiectul montării piesei de mobilier. Din păcate, nici tatăl nu e prea îndemânatic, nici instrucţiunile nu-i sunt prea clare. Aşa se face că proiectul înaintează greu, poticinit, cu multe reveniri şi cu multă frustrare. Copilul îşi vede părintele ratând, iar asta îl descumpăneşte. Cum nervozitatea creşte, ajunge să se simtă chiar un pic vinovat de eşec, de vreme ce tatăl îl admonestează când, cerându-i-se un imbus, copilul întinde o şurubelniţă sau când caută un şurub, deşi i se cerut o şaibă.
Ceea ce trebuia să fie o experienţă-şcoală se transformă într-o dezamăgire pentru amândoi. Fiecare eroare survenită pe parcursul montării e pusă pe seama neastâmpărului celui mic. Lui i se va atribui şi eşecul final, în cazul în care va exista un astfel de deznodământ. Dacă demersul celor doi se va solda totuşi cu montarea dulapului, copilul va trebui să ducă în cârcă vina întârzierii şi a poticnelilor de pe parcurs. Vi se pare cunoscut acest scenariu? Mie da. Despre lecţia (amară) învăţată de copilul din poveste voi relata mai multe într-un episod viitor.
_______
Cristina Lazurca este învățătoare la Vinga, în județul Arad, din septembrie 2017.
Citește mai multe de la Cristina Lazurca:
Despre online, cu dragoste şi abjecţie, mai ales abjecţie
Tocitul comentariilor s-a împământenit din 1990 încoace, când niște autori și niște editori și-au dat seama că pot câștiga bani scutindu-i pe elevi de a citi operele din programă
Despre analfabetism și analfabetism funcțional. Așa cum se văd lucrurile dintr-o școală de țară
Ce-i lipsește învățământului, din punctul meu de vedere
M-am făcut învăţătoare pentru că nu mi-a plăcut şcoala!
“Un copil pasionat de lectură este un copil salvat”. Ce cărţi a ales o învăţătoare ca să-i îndrăgostească pe elevi de citit
Redacția
Costin Ionescu
13 comments
Nu este nevoie sa vina cineva din afara scolii sa o denigreze! O fac cei din interior cu mult mai bine!
Din păcate nu este vorba de denigrare. Insa este necesar sa extirpam acest “cancer” care macină învățământul romanesc. Chiar cred ca nu e rău ca acest proces sa înceapă din partea noastră a cadrelor didactice. Daca vom ascunde mereu murdăria sub pres nu vom realiza nimic . . . Mie chiar nu mi-e teama de adevăr. Întotdeauna sunt gata sa recunosc deschis si ceea ce este bun in învățământul romanesc dar si ceea ce este greșit . . . De exemplu, mi-aș dori enorm ca acele fise de autoevaluare pe care fiecare profesor este obligat sa o completeze la sfârșitul anului scolar sa devina publice pe internet astfel încât fiecare părinte sa poată vedea nu doar punctajul final al oricărui profesor dar si ceea ce a completat fiecare profesor la fiecare rubrica. Va garantez ca ar ieși un scandal national dar cei care vor avea de castigat vor fi elevii si părinții. In acest fel, părinții elevilor slabi vor putea vedea ca profesorii au afirmat ca s-au preocupat foarte atent de elevii slabi dar in realitate nu a fost așa. De exemplu, stiu un caz in care la o școală de la tara, profesorul de matematica, eminent de altfel, i-a pus pe elevii slabi sa stea in băncile de la perete si efectiv nici nu și-a mai bătut capul cu ei. Adică ceva de genul : “Bai proștilor stați acolo si nu ma mai deranjați ca nu am timp de voi”. Stiu acest lucru deoarece si eu am predat la tara câțiva ani dar in alt sat si in clasa la care am predat eu au venit prin transfer doua eleve de la școala respectiva si mi-au povestit tot. Mi-au trebuit câteva luni bune pana sa reușesc sa le aduc cat de cat pe la nota 5. . . Așa ca din păcate, degeaba se vorbește peste tot ca toți copii au dreptul la educație daca părinții habar nu au ce se întâmpla de fapt in timpul orei. Chiar cred ca astfel de comportamente complet aberante al unor cadre didactice (nu toate dar o buna parte) ar trebui aduse la cunoștința opiniei publice si nu ascunse. In felul acesta, părinții vor putea trage de mânecă respectivul cadru didactic si să-l întrebe : ” Domnule profesor de ce i-ați îngrădit copilului meu dreptul la educație si din ce motiv l-ați ținut departe de actul educativ si nu i-ați răspuns la întrebări atunci când v-a spus frumos ca nu a înțeles lecția ?”
Stimate domn,
Nicidecum nu am vrut sa spun sa-i “dam incolo” pe analfabetii functionali! Dimpotriva! Chiar cred ca trebuie facut ceva pentru ca fiecare copil sa ramana cu ceva util dupa scoala, nu doar cu notele!
Incet, incet poate devenim si noi mai “practici”. Incredibil mi se pare nu ca exista acesti elevi, ci ca o doamna invatatoare tanara sustine ca trebuie simplificat enuntul problemelor, redus la abstractul teoriei pe care se bazeaza invatamantul romanesc! Asta e incredibil!
De admirat sunt cei care fac ceva in sens opus…
Cum adica e usor sa calculezi perimetrul unui dreptunghi abstract, dar e greu sa stii ca pentru a afla lungimea totala a gardului trebuie sa calculezi perimetrul?!
Pacat! Ati inteles complet gresit problema invatamantului romanesc!
Pentru ce trebuie sa stii cum se calculeaza perimetrul?! Pentru a lua 10 la test sau pentru a folosi practic informatia mai tarziu?!
Cei care nu inteleg problema cu perimetrul gradinii sunt analfabetii functionali pe care trebuie sa-i ajutati sa priceapa sensul intrebarii si rolul informatiei!
Incredibil!
Oricât de incredibil pare, acest lucru se întâmpla foarte des. Este vorba de automatismul care se creează. Elevii se așteaptă întotdeauna la probleme “tip” de genul: “Calculați perimetrul figurii . . .” .Atunci când vad pe foaia de examen astfel de probleme tip se declanșează “pilotul automat”. Dar pusi sa rezolve o situație practica, de genul ” calculați lungimea gardului . . .” , aproximativ 25% din elevi nu vor realiza ca de fapt li se cere sub alta forma sa calculeze perimetrul figurii. Unii elevi nu sunt obișnuiți sa facă mereu legătura dintre noțiunile teoretice învățate si situațiile practice. Puteți verifica. Si Intr-adevar chiar despre analfabeții funcționali este vorba. Doar asta este problema noastră a tuturor. Eliminarea analfabetismului funcțional. Dar se pare ca dvs rezolvați extrem de ușor aceasta neplăcere. Pur si simplu atunci când vine vorba despre ei nici macar nu-i mai luați in seama. Ceva de genul : “A pai ăștia sunt analfebtii funcționali ! Ia mai dă-i încolo de bătuți in cap . . .! ” Sincer eu ma gândesc mereu la acești elevi “grei de cap” si la ce pot face pentru ei si cum pot să-i recuperez dar se pare ca dvs sunteți dispusa sa le spuneți “la revedere” si “să-i pupați din mers” pe cei care nu pot tine pasul cu elevii buni. Poate de aceea exista atât de multi analfabeți funcționali. Deoarece exista cadre didactice care prefera sa lucreze doar cu elevii buni iar cu cei care gândesc încet si au dificultăți de înțelegere nici macar nu-și mai bat capul. Acest lucru este foarte trist deoarece atunci când un profesor își încasează salariul se presupune ca a muncit din greu cu toți elevii inclusiv cu “prostii clasei”. Nu stiu daca sunteți cadru didactic sau nu (eu sunt) insa spun aici mai ales pentru părinți, ca orice cadru didactic trebuie sa completeze la sfârșitul anului scolar o ” fisa de autoevaluare” in care exista o rubrica in care profesorul respectiv este întrebat daca a lucrat diferențiat cu elevii. Adică cu cei geniali a lucrat la un nivel ridicat iar cu cei “grei de cap” a lucrat conform modului lor de gândire si înțelegere. Va vine sa credeți ca atunci când completează fisa de autoevaluare toate cadrele didactice MINT CU NERUSINARE si spun ca au lucrat diferențiat cu elevii ? Spun ca acest lucru e o mare minciuna deoarece toate cadrele didactice lucrează LA FEL cu toți elevii. In acest mod elevul GIgel care poate e mai greu de cap va rămâne in urma deoarece el nu va înțelege explicațiile profesorului la fel ca Ionel care poate este geniul clasei. Daca învățătoarea sau profesoara s-ar duce la banca lui Gigel si i-ar spune frumos : “Hai Gigele să-ți mai explic pe înțelesul tau inca o data” poate ca nu ar mai fi atâtea cazuri de abandon scolar si atâția analfabeți funcționali. Sper ca nu-și imaginează nimeni ca școală este abandonata de elevii buni. Școala este abandonata de acei elevi “grei de cap” de care învățătorii si profesorii nu se preocupa niciodată in mod special cum ar trebui. Sa nu uitam ca toate cadrele didactice sunt OBLIGATE sa aplice acest tratament diferențiat in funcție de abilitățile intelectuale ale elevilor CONFORM FISEI POSTULUI si conform DEONTOLOGIEI PROFESIONALE !
In plus , poate nu știați , dar extrem de multi elevi (chiar si multi elevi buni) considera ca ceea ce se preda la școală sunt niste aiureli care nu folosesc la nimic in viață. Trist dar adevărat. Puteți verifica. Puteți întreba pe toți copii pe care-i cunoașteți daca considera ca ceea ce invata in școală le va fi de folos in viață si veți avea surprize mari. Aproape toți învvata sa ia note bune la teste iar după ce testul a trecut si nota zece a fost trecuta in catalog si in carnet, pur si simplu șterg din minte tot ceea ce au învățat. Oare dvs nu ați făcut niciodată chestia asta ? De fapt de multe ori, adulții stiu sa calculeze perimetrul si aria unui patrat sau dreptunghi deoarece i-a învățat însăși viata, practica si nevoia si nu neapărat ca au învățat ce li s-a predat la școală ? Dvs de exemplu mai știți formulele de la cerc ? Eu sincer nu prea cred. Chiar daca vi s-a predat la școală, deoarece nu ne întâlnim prea des in viață cu cercuri la care sa facem diferite calcule, aceste formule sunt uitate. Insa cu pătrate si dreptunghiuri ne întâlnim mereu pe parcursul vieții. Eu personal ma ocup cu placere de elevii “grei de cap” dar oare cate cadre didactice o fac ?
D-na profesor a observat un fenomen generalizat despre care nu se discută aproape deloc.
Formularea cerințelor pentru subiectele de la evaluări si bac.
Aceste formulări întortocheate dau impresia că elevii sunt slab pregătiți.
În realitate elevul nu înțelege exact ce i sf cere desi are cunoștințele necesare.
Ex. Prezentati un roman din perioada interbelică.
Această ,,libertate de a alege” considerată un favor duce de fapt la un răspuns eronat.
Cu alte cuvinte, fără să se ceară creativitate sau ceva inovator elevul trebuie să redea cunoștințele doar că formulările ,,savante” ale subiectelor care pun in valoare ,, capacitatea propunătorului de subiecte de a surprinde, de a fi unic, diferit” îl blochează efectiv întrucât nu intuiește daca este o cerință simplă sau e vorba de vreo capcană.
P.S. Această modă cu textul argumentativ are același efect.
Ex. Prezintă un episod din viața ta in care iti imaginezi cum e la gradina zoologică.
Fapt. ,,Zeci de mii de copii de gimnaziu nu au ieșit niciodată din satul in care trăiesc deci nu au vazut in realitate nicio grădină zoologică”
Un adevărat carusel al absurdului.
Desigur, niciodată nu avem timp să dezbatem asemenea teme in cadrul formal.
Din păcate, cu cat cerințele date la examen, sunt mai simple si mai clare, cu atât vom avea mai multi elevi care vor lua examenele dar asta nu înseamnă ca acești elevi vor fi pregătiți pentru “examenele vieții”. Ati observat ca ” problemele” pe care ni le pune viata noua tuturor nu sunt niciodata simple? Plus ca aceste “probleme de viata” nu vin niciodata cu rezolvari standard “la pachet”. Depinde de fiecare dintre noi sa le rezolvam mai bine sau mai puțin bine. Deci una peste alta, un examen cu subiecte ” ușor vagi” , exact asta incearca sa faca. Sa ne pregateasca pentru viata si sa ne oblige sa ne ascutim inteligenta si sa ne dezvoltam “abilitatea de a rezolva probleme”. Insăși cerinta de a prezenta la alegere un roman din perioada interbelica prezenta direct din start dificultatea selecției unui roman nu din multitudinea romanelor studiate ci selecția unui roman din seria romanelor interbelice studiate (trebuia ca elevul sa știe care sunt acestea). Aceasta formulare a fost din capul locului aleasa in acest mod pentru a se putea verifica daca elevii stiu care sunt perioadele si curentele care apar in literatura romana si pe urma care sunt operele aferente fiecărei perioade. Abia apoi intervenea ” partea ușoară” a subiectului si anume expunerea acelei opere pe care elevul o știa cel mai bine. Oare chiar in halul acesta de habarnism am ajuns încât sa pretindem ca subiectele sa fie date “mura in gura” ? Vorbim despre un invatamant axat pe “competente” si pe dezvoltarea abilitatilor elevilor “de a rezolva probleme” dar constatam ca atunci cand subiectele date la examene vor sa verifice exact ce competente si ce abilitati au elevii de a rezolva probleme, spunem ca aceste pretentii sunt absurde. Este aberant. Dintr-o data, multe lucruri pe care inițial nu le-am înțeles in legătură cu titularizarea profesorilor, încep sa se clarifice. Descopăr ca am apucat vremurile (speram sa nu le apuc) in care profesorii sunt la fel de prost pregătiți ca si elevii (nu toți dar cei mai multi din păcate). Se pare ca noile generații de profesori nu sunt preocupați permanent “sa știe” si “sa afle” cat mai multe lucruri noi din disciplina lor. Multe din cursurile de formare sunt complet inutile fiind concepute doar pentru a da bine la portofoliu. Multi din acești profesori tineri fac parte din acea generație de elevi obișnuiți sa “fenteze” adevărata cunoaștere, axați doar pe subiecte “tip” iar in momentul in care li se cere sa aducă Intr-adevar un “aport personal” de idei clachează cu brio. Din pacate , viata exact asta ne cere. Un aport personal de idei sclipitoare, inovative. Eu de exemplu nu am cum sa “revoluționez” matematica dar in fiecare zi trebuie sa găsesc si sa inventez la propriu noi modalități de a o explica, mai ales pentru elevii “grei de cap”. Si va rog sa ma credeți ca acest lucru care la început mi s-a părut destul de greu, acum mi se pare floare la ureche. Cred sincer ca fiecare lecție pe care o am de predat in mod curent o pot explica in vreo 15 moduri . . .
Daca vom continua sa încurajam apariția unor subiecte de examen cat mai simple, clare si ușor de rezolvat vom asista la apariția unui alt fenomen si mai grav, complementar fenomenului de analfabetism funcțional. Vom asista la apariția generației de “ALFABETIZATI NEFUNCTIONALI” care vor fi complet incapabili sa rezolve probleme simple de viata. Dar se pare ca aceasta specie a început deja sa apara deocamdată timid, dar sigur. Ma refer bineînțeles la toți profesorii care susțin titularizarea dar care părăsesc imediat sala de examen deoarece subiectele sunt prea grele, in speranța ca anul viitor va fi mai ușor. Sărăcuții, lăsa ca pupa mama si trece . . .
Din păcate noi profesorii ne ocupam de elevi. Dar acești elevi vor deveni adulți si daca noi profesorii nu vom avea grija să-i facem pe acești elevi apți sa rezolve problemele pe care le vor întâlni in viață cu ajutorul lucrurilor predate in școală, vom avea generații întregi de “analfabeți funcționali” . . .
Am cerut nepotului de 10 ani sa-mi aduca patentul din sertar si mi-a adus suru
belnita !
Sunt profesor titular de matematica insa am o nepoțica care a terminat chiar acum clasa a IV – a așa ca sunt perfect la curent cu subiectele date anul acesta la Evaluarea Nationala. Din păcate consider ca aveți si nu prea aveți dreptate. Daca urmărim “trendul” actual in învățământ, constatam ca ușor usor , se încearcă adaptarea subiectelor de matematica la “viața de zi cu zi”. Din păcate, putem lua in discuție mai multe aspecte. Sunt total de acord cu dvs ca o problema formulata simplu si clar este mult mai ușor de rezolvat de către elevi. Atunci când se cere cat se poate de clar sa se calculeze perimetrul unei figuri, toată lumea înțelege din capul locului despre ce este vorba. Dar din păcate, o asemenea problema are un pronunțat “caracter teoretic”. Insa atunci când legam noțiunea de perimetru cu lungimea unui gard, de foarte multe ori vor apărea probleme. Stiu acest lucru deoarece am peste 20 de ani vechime si după cum se pare, acest lucru a fost observat si de către cei din comisiile care fac subiectele. Știți ca eu personal cunosc o grămadă de oameni in toată firea care confunda perimetrul cu aria si atunci când in viata de zi cu zi doresc să-și facă un gard la o curte se vor apuca sa calculeze aria curții ? Sau invers, daca au o încăpere unde vor sa puna parchet, se vor apuca sa calculeze perimetrul camerei ? Așa cum a observat toată lumea, învățământul din tara noastră este prea teoretizat, iar profesorii de multe ori uita sa explice elevilor in care situație întâlnită in viața de zi cu zi se aplica noțiunile învățate. Deoarece sunt profesor de matematica voi da câteva exemple din aceasta disciplina dar lucrurile pot fi ușor generalizate si la alte materii. Îmi aduc aminte ca acum câțiva ani, am văzut la televizor un absolvent de liceu indignat ca la bacalaureat primise niste probleme cu matrici si spunea nervos pe post ca ” la ce o să-i trebuiască lui matricile in viață ?”. Ar fi fost de bun simt din partea profesorului sa explice ca matricile se folosesc la calculele economice, ca numerele complexe se folosesc la calculele unei rețele electrice, ca celebrele integrale se folosesc la calcularea ariilor unor suprafețe neregulate sau ondulate, etc. Teoretic, absolut tot ce se studiază la matematica folosește la ceva in viață. Dar daca profesorii nu explica clar aceste lucruri elevilor, aceștia vor rămâne cu impresia ca tot ce se studiază la matematica sunt niste aberații inutile băgate degeaba in manual, având ca scop doar sa le amărască viata. Depinde deci de fiecare dintre noi, sa ajutam cat putem elevii sa lege teoria de practica, si sa facem in așa fel încât ceea ce se studiază in școală sa nu rămână niste lucruri prostești scrise degeaba in caiete . . .
Extraordinar de bine spus, fix asa arata tabloul educatiei romanesti! Desi mai sunt si exceptii printre cadre didactice, sunt mult prea putine, trebuie “contaminati” toti participantii din mediul educational pentru a realiza impreuna ceva notabil.