Elisabeta Păcuraru are 41 de ani și e învățătoare la Școala Gimnazială din satul Eșelnița, Mehedinți. Avea șapte ani în 1984, când, la ordinele lui Nicolae Ceaușescu, s-a început construirea Casei Poporului și 12 ani la Revoluție. „Țin minte că-mi doream să merg la București. Simțeam că e tare că am scăpat de comuniști, că trebuie să-i susținem pe ceilalți”, spune Păcuraru. Înțelegea evenimentul, pentru că familia ei mai asculta noaptea Radio Europa Liberă. În plus, locuia la granița cu Iugoslavia și auzea că unii români traversau înot Dunărea, ca să ajungă în țări din Occident și să ceară azil politic.
Pe lângă lecțiile pentru școală, atunci își ajuta părinții în gospodărie – se ducea „pe poieniță” cu gâștele – și citea cărți de Karl May, Jules Verne și Agatha Christie împrumutate de la prietenele ei. În fiecare vară își propunea să depășească 100 de volume.
Când s-a prăbușit regimul comunist, părinții au transferat-o la Orșova, la vreo șase kilometri de casă, pentru că umblau zvonuri că școala ar rămâne fără profesoarele bune de matematică și de română, din cauză că ele n-ar mai fi vrut să facă naveta de la oraș. „Pentru mine a fost groaznic într-a VII-a și a VIII-a”, spune Păcuraru. „Profesorii făceau mișto că eram de la țară, colegii nu mă acceptau.”
După aceea, a fost admisă la Școala Normală „Ștefan Odobleja” din Drobeta-Turnu Severin, liceu pedagogic, unde a stat la internat. La 19 ani, în 1997, a obținut prin concurs postul de învățătoare la școala din satul natal.
Învățătoare la sat: dragostea pentru predare
Astăzi, în timp ce părul lung și blond i se așază pe puloverul mov, cu unele fire rătăcite peste eșarfa de aceeași culoare, își aduce aminte că încă din clasa I a știut că vrea să devină învățătoare. Îi plăcea să le predea păpușilor, pe care le sprijinea de zidul casei, în curte. Erau șase de obicei: una mai mare din plastic, de vreo 40 de centimetri, cu ochi albaștri; cinci mai mici din cauciuc și un urs galben rămas de la fratele ei – astăzi polițist de frontieră –, care nu participa la joc. Punea un scaun în fața lor și rezema de spătar o tablă metalică pe care scria, în funcție de anul de studiu, liniuțe și bastonașe sau părțile de vorbire. Ce afla pe la școală. Făcea asta inclusiv în timpul săptămânii, după lecții, ceea ce o ajuta și să repete ce învățase. A continuat cu păpușile până într-a VII-a, însă îi era jenă să le povestească colegilor. În plus, în clasă, dacă unii dintre ei îi mai cereau tema la matematică să o copieze, prefera să le-o explice și păreau s-o înțeleagă.
„Poate că dragostea de predare mi-a fost insuflată de maică-mea”, spune Păcuraru. „Și-a dorit mult să fie învățătoare, dar familia nu a susținut-o.” A terminat croitorie și creație vestimentară la o școală profesională din Iași. Nici tatăl ei n-a făcut muncă intelectuală: a fost lăcătuș mecanic la o fabrică din Orșova.
Când se gândește la întâiul an din învățământ, își dă seama că era reținută față de colegii cu experiență și față de părinți: o îngrijora că aceștia nu și-ar fi înscris copiii la ea, pentru că era tânără. În plus, lucra cu și mai mulți elevi decât în prezent: 30, față de 26. Acum, în clasa I, a rămas cu 21, după ce patru au plecat la părinți în străinătate, iar altul a anunțat-o că o să urmeze același drum. Încă cinci din cei rămași au cel puțin un părinte la muncă în afară și tot atâția au ambii părinți șomeri.
Cum a fost primul an
Păcuraru a văzut, încă din primul an de predare, cum câțiva elevi români refuzau să stea cu romi în bancă și cum unii romi nu-i acceptau pe alții de aceeași etnie, dacă familiile lor erau mai sărace. Și părinții o mai rugau să le mute copiii, ceea ce încă se întâmplă în primul an al fiecărei generații. Le răspunde că nu le va schimba locurile, pentru că ea îi respectă pe toți. „Nu am în clasă români sau romi, am în clasă elevi.” Nu mai știe raportul din primii ani de predare, dar azi vreo 45% dintre cei 167 de copii din școală sunt romi. La ea, din cei 21, 13 sunt de etnie romă, iar pauzele și le petrec alături de români.
Singura diferențiere pe care o face ține de rezultatele la învățătură. Îi așază la mesele de două locuri pe elevii mai slabi cu cei mai buni, ca atunci când lucrează la matematică, aceștia din urmă să-i ajute pe ceilalți sau s-o cheme pe ea să le explice.
A decis să adapteze metodele tradiționale de predare la nevoile elevilor încă din primele luni la catedră, pentru că nu dorea să-i plictisească. Pregătea singură materialele didactice și rămânea până seara la școală să decupeze și să facă planșe cu litere sau fluturași. Ca și-acum, dacă lucra o schemă logică la istorie, de exemplu, le spunea: „Găsiți o idee de aur a acestui fragment”, iar ideea care sintetiza cel mai bine ce aveau ei de reținut era trecută pe schemă.
Păcuraru a predat nouă ani la școala din Eșelnița, timp în care a studiat la Drobeta să devină institutor de limba franceză (adică învățător cu studii superioare pentru clasele I-IV). Apoi s-a detașat un an la o școală din București, pentru că se căsătorise și voia să locuiască cu soțul ei. Ulterior, acesta a plecat în Canada să-și găsească un job de broker de asigurări, iar după un an Păcuraru l-a urmat. A locuit la Toronto din 2008 până în 2009; i-a luat câteva luni să învețe limba engleză și a muncit o vreme la o creșă privată a unor români. Făcea matematică cu bețișoare, pictură și îi învăța literele pe cei cinci-șase copii. Îi era bine, dar își dorea să revină în România.
S-a întors în Eșelnița, pentru că aici îi era mai ușor să ajute comunitatea, de pildă prin programe educaționale pentru copii. „În Canada se investesc bani în educație, cărările sunt bătătorite, doar mergi pe ele”, spune Păcuraru. „În România, mai ales la sat, e mult de lucru. Trebuie să bați pasul în loc până faci cărarea.” O să plece din Eșelnița doar dacă o să trăiască o frustrare mare, dacă o să se zbată pentru ceva și nu o să mai aibă sprijin din partea altora.
Redacția
Ștefan Lefter
C.I.
