„Admiterea la liceu este o etapă în care rolul anturajului crește, de aici miza pentru liceu; desigur, o putem înțelege, dar să nu dăm mizei mai multă valoare decât dăm persoanei copilului. Asta aș învăța părinții: să creadă mai mult în procesul de dezvoltare al copilului lor, decât în rezultate fixe. Mai ales că rezultatele fixe, admiterea, examenul de liceu, de bacalaureat, orice alt examen, sunt un moment în viața copilului. Rezultatul mă informează și mă ghidează, nu mă face să decid cum este copilul meu”, a declarat Diana Vasile, psihoterapeut, psiholog clinician, președinte al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei, într-un interviu pentru Edupedu.ro în care vorbește despre gestionarea emoțiilor în fața unui rezultat neașteptat la admiterea la liceu sau la un examen.
Perspectiva părinților:
- „O parte din educația copiilor noștri are nevoie să se refere la o doză de incertitudine, la o doză de pierdere, la o doză de adaptare la ceea ce este, nu doar la ceea ce vreau eu.
- Cred că este nevoie să învățăm copiii să facă față momentelor dificile, emoțiilor dificile, comportamentelor dificile, frustrării viselor, dorințelor, speranțelor lor neîmplinite. Să ieșim din perspectiva aceasta: eu sunt fie victimă, fie sunt de succes. Sunt când așa, când așa și trebuie să mă descurc și cu succes și cu pierdere și cu eșec. Nu trebuie să evit cu orice preț toate eșecurile și greșelile și să mă pregătesc doar pentru succesul pe care îl gândesc eu acum”.
Perspectiva unui elev care este dezamăgit pentru că nu intră la liceul dorit:
- „Pot să spun da, sunt trist/ tristă. Sunt supărat că rezultatul meu nu este potrivit cu ceea ce mi-am dorit. Este normal. Este firesc să fii trist. Este o tristețe sănătoasă, normală, dacă nu apare, atunci există o problemă.
- Dacă folosesc rezultatul ca o caracterizare a mea, „sunt un prost, ratat”, aceasta este o eroare de gândire, de atitudine, de raportare, cu atât mai mult cu cât nota mea a fost mare, iar cunoștințele mele sunt bune.
- Chiar dacă mergi la liceul dorit, tu nu știi care sunt colegii tăi și atunci poți să fii la un liceu foarte bun și cu un colectiv care poate se potrivește cu tine sau poate nu se potrivește.
- Într-un context, la un moment dat, oricât de bun sunt, ar putea să nu fie suficient pentru un aspect la care eu cred că sunt bun, dar să fac tot ce e mai bun din locul în care am ajuns”.
Reporter: În fața unui rezultat neașteptat la admiterea la liceu, la un examen, ce paletă de sentimente, emoții poți avea atât ca părinte, cât și ca elev?
Diana Vasile: Sunt două aspecte pe care merită să le luăm în calcul. Avem un rezultat dorit, pentru care simți că ai făcut efort și ai anumite capacități, resurse, pe care ai dori să le folosești în acel rezultat dorit. Copilul și părintele, pe baza capacităților, cunoștințelor, a efortului investit și a experienței de examinare, notare, construiesc în mintea lor un rezultat, pe care îl compară permanent cu rezultatul dorit; de aici devine rezultatul neașteptat o surpriză plăcută sau o surpriză neplăcută.
Atunci avem nevoie să înțelegem toată investiția copilului și a părintelui și ulterior capacitatea de a procesa, de a folosi rezultatul obținut în favoarea propriei persoane, a copilului de data aceasta, cu scopul de a vedea o altă perspectivă, pentru că unul dintre elementele pe care le-am surprins la părinți este faptul că își pun toată investiția în liceu, adică, liceul este cel mai important. Însă, liceul este o piesă importantă într-un întreg șir de pași semnificativi în formarea, educarea, dezvoltarea unui copil, adică a unui om.
Este o etapă în care rolul anturajului crește, de aici miza pentru liceu – și o putem înțelege –, dar să nu dăm mizei mai multă valoare decât dăm persoanei copilului. Deci, pe lângă miza anturajului, care devine importantă la liceu, toate celelalte nu își pierd forța.
Reporter: Uneori, părinții sunt mai dezamăgiți decât copiii de un rezultat neașteptat. Cum se explică acest lucru?
Diana Vasile: Nu cred că toate deciziile sunt fundamentale, cred într-un proces și asta aș învăța părinții: să creadă mai mult în procesul de dezvoltare al copilului lor, decât în rezultate fixe. Mai ales că rezultatele fixe, cum este examenul de liceu, de bacalaureat, orice alt examen, sunt un moment în viața copilului. Sigur că el poate deveni un moment important, cu influență asupra parcursului său, dar este totuși un moment și nu vorbește despre copil mai mult decât vorbesc multe alte momente din dezvoltarea sa. Aceasta ar fi o perspectivă mai largă și nu una limitată la momentul respectiv de examen.
Al doilea aspect este că aș face diferența între liceu și mediul social. Chiar dacă mergi la liceul dorit, tu nu știi care sunt colegii tăi. Sunt generații cu note mai mari sau mai mici, dar nu știi copiii și atunci poți să fii la un liceu foarte bun și cu un colectiv care poate se potrivește cu tine sau poate nu se potrivește.
În general, colectivele nu se potrivesc. Noi facem un proces de acomodare cu colectivul, adică e și contribuția noastră, și a colectivului. Niciodată nu suntem cu toată clasa bine sau cu toată școala. Suntem cu o bucată și este firesc să se întâmple așa. Întotdeauna din grupurile mari se formează grupuri mai mici, unde relațiile sunt mai apropiate și atunci aș invita părinții să se uite la această formare a relațiilor sociale ale copilului său, proces care a început deja de mult timp, de dinainte de a da el la liceu. Deja copilul are experiență, nu e ca și cum n-a avut relații sociale și abia acum acum învață limba socială.
O parte se învață acum, o parte este ceea ce achiziționat deja copilul din punct de vedere relațional, în relație cu părinții și cu egalii săi, la grădiniță, la școală; apoi la liceu este o altă poveste a relațiilor sociale și a dezvoltării relațiilor sociale. Relațiile sociale nu sunt fixe, ce este acum asta este. Ce este acum nu o să fie, când o să ducă la facultate, o să aibă alte relații, alte oportunități, la muncă vor fi alte relații. Adică, să vedem copilul în desfășurarea dezvoltării sale și nu să vedem rezultatele strict ca o caracteristică a dezvoltării sale. Este mereu o buclă de feedback. Rezultatul mă informează și mă ghidează, nu mă face să decid cum este copilul meu.
Reporter: Acum să încercăm să înțelegem și dezamăgirea unor elevi, care pot suferi pentru că nu intră la liceul dorit.
Diana Vasile: Întrebarea este cum s-a format această imagine că acel liceu este potrivit pentru mine? Ce vedeți aici este un tip de gândire: în lumea aceasta există un loc potrivit pentru mine, un om potrivit pentru mine, o activitate potrivită pentru mine. De aceea, eu trebuie s-o nimeresc. Acest tip de gândire nu se potrivește cu știința dezvoltării.
Eu sunt mai pregătit, mai predispus pentru un tip de experiență, de activitate, de oameni. Mă dezvolt relaționând și acționând în acele locuri, cu acei oameni, astfel încât mă îmbogățesc de la ei și ei se îmbogățesc de la mine. Este un proces de acomodare cu locul, fapta, omul, activitatea. Deci, această iluzie că există un loc pe lumea aceasta potrivit pentru tine și toate celelalte sunt nepotrivite este o eroare. Este o eroare de gândire pe care adolescenții o învață de la oamenii din jurul lor.
Reporter: Ce putem face pentru a ajuta un copil să gestioneze dezamăgirea? Poate spune: „n-am ieșit cu prietenii, am stat în casa și am învățat, am avut ore de meditații, totuși n-am ajuns în clasa respectivă„.
Diana Vasile: În viață avem nevoie să înțelegem că noi jonglăm, acționăm asupra resurselor și capacităților pe care le avem la îndemână. Noi nu îi gestionăm pe alții, nu putem fi în locul altora, drept pentru care contextele mai largi ne vor influența și noi le vom influența pe ele. Fiecare dintre influențe este particulară și cumva limitată, iar acest lucru înseamnă că o parte din educația copiilor noștri are nevoie să se refere la o doză de incertitudine, la o doză de pierdere, la o doză de adaptare la ceea ce este, nu la ceea ce vreau eu.
Ceea ce vreau eu este corect în sistemul meu de funcționare, doar că eu nu funcționez de sine stătător și rupt de context, rupt de alții. Eu sunt parte dintr-un întreg și atunci această influență a unei educații individualiste își spune cuvântul aici, în care eu trebuie să decid ce vreau, trebuie să și nimeresc bine ce vreau, trebuie să mă pregătesc bine pentru ce vreau, trebuie să și desfac toate încuietorile și să fac toate minunile, ceea ce nu e adevărat.
Într-un context, la un moment dat, oricât de bun sunt, ar putea să nu fie suficient pentru un aspect la care eu cred că sunt bun, dar este necesar să fac tot ce e mai bun din locul în care am ajuns.
Reporter: Aceasta ar fi soluția, dar când ajungi acolo, bănuiesc că nu analizezi situația. Poți să spui „sunt un prost, nu sunt bun, nu am reușit și gata”.
Diana Vasile: „Sunt un prost” este o generalizare. Pot să spun da, sunt trist/ tristă. Sunt supărată că rezultatul meu nu este potrivit cu ceea ce mi-am dorit. Este normal. Este firesc să fii trist. O tristețe sănătoasă, normal; dacă nu apare, este o problemă.
Dacă folosesc rezultatul ca o caracterizare a mea, aceasta este o eroare de gândire, de atitudine, de raportare, cu atât mai mult cu cât nota mea a fost mare, cunoștințele mele sunt bune.
Aceasta înseamnă că eu am nevoie să îmi iau cunoștințele și abilitățile pe care le am și să mă gândesc cum să le folosesc de acum încolo în alt loc, într-un alt context, în favoarea mea. Să-mi trăiesc tristețea pierderii rezultatului dorit (rod al imaginației mele), pentru că nu știu cum ar fi fost la liceul acela și dacă neapărat ar fi fost mai bine decât la liceul acesta la care am intrat.
Reporter: Este o generalizare sau un trend faptul că acum copiii nu mai sunt învățați cu situații conflictuale, eșecuri, pierderi și nu știu să facă față acestor situații?
Diana Vasile: Aș zice că este un trend în care putem să vedem că există o fragilitate, o labilitate emoțională a copiilor. Acest lucru se datorează în parte și acestei atitudini de evitare, pe care părinții o promovează în educația copiilor
Reporter: Evitarea de emoții negative, să nu vadă copilul un conflict?
Diana Vasile: Să nu-l supărăm, să-i dăm numai lucruri bune. A spune nu copilului a devenit un lucru rău. Este foarte grav ca un copil să nu-l cunoască pe “nu”. Un copil trebuie să-l învețe pe “nu” la fel de bine ca pe “da”. Trebuie să învețe să-l recunoască, să-l folosească în beneficiul lui și în beneficiul altora.
Generația noastră nu a știut să îl folosească, a trecut la extrema cealaltă, pentru că a avut prea multe nu-uri și atunci avem nevoie de probabil o generație, două să învățăm să ajungem la un echilibru.
Reporter: Cum anume ar trebui să se producă această schimbare de perspectivă la părinți, la copii?
Diana Vasile: Copiii depind de părinți. Este necesară o schimbare de perspectivă la adulți, la mediul social general și după aceea – sau alături de – mediul familial. Nu putem să promovăm doar mediul familial în detrimentul celui social și doar cel social în detrimentul
celui familial.
O schimbare de perspectivă cred că trebuie să vizeze mai mult capacitățile copilului, în sensul de folosire și pentru situații bune, dorite, dar și pentru situații mai puțin pozitive, mai puțin dorite.
Cred că e nevoie să învățăm copiii să facă față momentelor dificile, emoțiilor dificile comportamentelor dificile, frustrării viselor dorințelor, speranțelor lor neîmplinite, a factorilor stresori, mai ales a acelora care nu țin de ei. Când ține de altcineva, când sunt și alte persoane implicate, chiar trebuie să-l învățăm să nu fie o victimă a situațiilor din jurul său.
În psihotraumatologie numim acest lucru dinamica victimă – agresor. Să ieșim din perspectiva aceasta: eu sunt fie victimă, fie de succes. Sunt când așa, când așa și trebuie să mă descurc și cu succes și cu pierdere și cu eșec. Trebuie să le am, ca să învăț să mă descurc cu ele. Nu trebuie să evit toate eșecurile și greșelile și să mă pregătesc doar pentru succesul pe care îl gândesc eu acum.
Un alt element este de a învăța să gestionăm familialul și socialul în același timp. Părinții se supără pe școală, școala se supără pe părinți. Părintele are impresia că trebuie să gestioneze tot, trebuie să se bage și în modul în care se organizează școala. Iar profesorii pot spune: acum, dacă tu, părinte, vrei să decizi, atunci tu decizi și astfel, școala aproape că pierde din orice formă de forță pe care o are și merită să o păstreze: aceea de a ghida accesul la informație și la strategii de gândire diferite.
Cred că acest conflict se va mai manifesta, dar trebuie să se soluționeze mai devreme sau mai târziu și fiecare parte să-și redefinească rolul și contribuția la dezvoltarea copiilor.
Sorin Semeniuc
Redacția
C.I.
9 comments
Tragic e ca lumea a juns ,,sa-si ia lumina” de la asemenea ,,influensări”. Ca sa nu mai vorbesc de promovarea agresiva a mesajelor de acest tip. Nu s-a prins d-na noastra psiholoaga ca examenele nu-s despre ,,cum este copilul”? Sigur ca daca-ti doresti sa faci o anumita scoala si ,,din pacate” mai este nevoie de examene pentru a fi admis la acea scoala, e ,,naspa” sa constati ca esti nevoit sa te reorientezi. Apoi, examenele sunt despre ce-i capabil sa realizeze ,,copilul” la momentul examenului si nu-s o analiza pentru a arata ,,apartinatorilor” ,,cum este copilul”. Deci, indeamna: hai ,,sa-i ajutam” sa le fie dificil in viata pentru a se cali. Tocmai ne-a dat o lectie ,,regele nostru” prin modul in care a abordat esecul cu Sheriff Tiraspol in ,,populara” activitate numita inca fotbal. Ca sa nu mai spun ca lanseaza ideea ca ,,strugurii sunt acrii” (la liceul ala la care visam sa ajung cica as fi putut sa am parte de colegi naspa, spre deosebire de liceul la care am nimerit unde colegi-s faini”). Cica exista mentalitatea ca fiecare are locul potrivit in lume trebuind numai ,,sa-l nimereasca”. Si cum lumea e mare, e normal sa nu nimeresti … Concluzie: ,,ce este acum asta este”.
acri.
nu se înțelege nimic din mesajul dumneavoastră.
N-am putut sa pun s-un desen (sa faca cat o mie de cuvinte). Babeste suna cam asa: psiholoaga transmite mesajul ca nu-i nici un bai ,,ca copilul” n-a intrat la liceul dorit ca si dac-ar fi intrat ar fi fost ,,sansa” sa aiba parte de colegi naspa. Cand ,,invatamantul” de pe aceste meleaguri e atat de jos in prapastie sa se insiste prin ,,influensari” pe toate canalele ca nu-i sanatos ca lumea sa se axeze pe examene e cel putin dubios (daca nu premeditat). Sigur ca se poate intra la liceu si cu 3 la evaluare s-apoi la ,,facultate” fara nici un examen, in timpul anilor de ,,studentie” sa faci practica videochat (pt. rotunjirea veniturilor, se intelege), sa obtii licenta fara examen (ca la gradinita) s-apoi sa te infinga ,,apartiatorii” in campul muncii udeva intr-un loc caldut la stat, da’ naspa e ca nu accepta mai mult de 1,5 meleoae functioari (ca s-asa sutem cei mai stufosti din ue si la capitolul asta).
până la desen, mare lucru ar fi dacă ați reuși să vă scrieți numele cum trebuie (nu v-a ieșit din prima!). Diana Vasile (care este psihoterapeut in traumă, adică ceva ce evident nu poți ajunge cu primii 2 ani de școală primară în care nu ai învățat unde să pui i-urile) vorbea pur și simplu despre presiunea care se pune astăzi pe copii. ca părinte care vede cum examenul pentru clasele de a 5-a (!!!) intensiv engleză îi obsedează pe părinți și pe copii de ajung să nu mai doarmă noaptea, să facă meditații din clasa a 3-a, cred că este o idee bună să spună cineva, măcar ocazional, că e mai puțin importantă miza decât copilul. înțeleg și eu vremurile, de-aia am comentat mai jos spunând că azi există școli și colective atât de proaste încât poți ajunge să crezi că merită să chinui copilul încă de la 6 ani pentru o șansă la o clasă mai bună. dar adevărul este că nu merită! nu este firesc să se pună presiune pe un copil de la pregătitoare și să nu mai aibă copilărie, să simtă că nu valorează decât notele lui, că simtă că este jumătate de om dacă nu intră la clasa X, la liceul Y, la facultatea Z. că degeaba intră copilul la Sava dacă iese de acolo pacientul perfect pentru doamna Diana Vasile!
As putea sa-l ajut eu pe Papadopol sa schiteze o caricatura (credeti-ma pe cuvant ca ma pricep) ca sa va lumineze cat de cat. Ca nu va lasati! Pai daca nu pricepeti ca discutia despre ,,presiunea pe copil” nu se face tocmai in ziua cand se face repartizarea la licee n-aveti cum sa intelegeti dedesupturile manipularilor. Dar n-aveti cum sa mai vedeti padurea de uscaturi la modul cum puneti problema. Ai nostri erau prea severi cu gimnastele si uite ca acum si sa vrea sa fie severi n-ar mai avea cu cine sa mai ia medalii. Sigur ca un popor poate trai si fara medalii. Asa incat, nu-i de mirare cand nu se mai bucura nimeni cand de exemplu Popovici doboara recorduri mondiale la 17 ani si s-a pregatit si pentru bac (si n-a ajuns la ,,psihoterapeuti in trauma”). Dar hăhăie in grup la ,,românii au talent” si vorbesc cu saptamanile admirativ de cum a reusit unu/ altul sa faca minuni live/ înregistrat. Cand incerci sa-i trezesti spunandu-le ca-s doar emisiuni aranjate te ocolesc ca sa nu le mai strici bucuriile zilnice. Sigur, sigur v-ati tras cateva masterate/ doctorate de puteti sa extrageti dintr-un interviu tema principala a discutiei (cica-i despre examenul pentru clasele de a 5-a, engleza intensiv, Ha, Ha) … cand inca din titlu doar scrie mare si boldat ca sa priceapa tot ,,prostul” ca discutia-i ,,despre admiterea la liceu” … fata de Papadopol care ,,are doar 2 clase” (il dă de gol i-urile). Adica, omu’ ,,pune punctul pe i” iar ,,doctoranzii” sar pe el ca ,,n-are basca” … daca intelegeti ce vreau sa spun … Noroc ca nu se mai pot retrage masteratele/ doctoratele, ca la cum pricepeti lucrurile?
Ce note madam … ca pana-ntr-a V – a toti sunt numai un febeu. Ca ajung dupa liceu sa dea buluc toti la ,,facultati” care dau diplome numai pe baza de inscriere si platit taxe. Sa intelegem ca n-ati intrat la Sava si nu v-ati ofticat pentru ca ati descifrat mesajele ,,psihoterapeutilor in traumă”? Noroc ca ati avut colegi care v-au ajutat sa evoluati … evitand, se intelege, sa ajungeti ,,pacientul perfect”
facem parte din lumi diferite tare. eu nu cunosc pe nimeni care se uită la Romanii au talent așa că nu am ce comenta pe tema asta, este un non subiect pentru mine.
antrenorii de pe vremuri abuzau in fel și chip gimnastele, inclusiv sexual. trebuie să îți lipsească o doagă să vrei să câștige România o medalie pe chinul unor copii! Popovici este in mod evident un tânăr exceptional, să compari copii normali cu el, din nou, înseamnă o presiune macabră pe copilul tău mediocru.
se iau calificative în primară, dar la majoritatea testelor calificatele se dau pe baza unor punctaje. sunt părinți care își presează de atunci copiii sa ia doar 100 puncte. dar eu vorbeam despre clasele de intensiv engleza, pentru care în orașul meu se fac meditații de la clasa a 3-a sau și mai devreme. presiunea nu incepe la admiterea în liceu, poate acolo începe la cei care se uită la Romanii au talent (daca le pasa ălora de liceu). pentru multi dintre copiii de azi presiunea părinților incepe cu alegerea grădiniței
sunt de acord, dar în zilele noastre mizele sunt tot mai mari pentru că nu prea mai există acel “la mijloc” din alte vremuri, acele scoli, acele familii, acei copii care puteau să ajungă fie bine, fie rău, putea avea loc acel “proces” de dezvoltare despre care se spune în articol. in prezent însă, pentru multi procesul s-a încheiat, și nu bine. cei mai mulți adolescenți sunt cum altă dată erau excepțiile: sexualizati precoce, dependenți de diverse (tutun, alcool, telefoane), slabi la învățătură, imposibil de strunit. din motive pe care nu reușesc să le înțeleg, lumea din Romania de astăzi este foarte polarizata. presupunerea mea este că au plecat din țară oamenii “normali” și au rămas doar fostele excepții, familii bune care lupta pentru educatia copiilor, familii..cărora nu le pasă.
Dacă ajungi la un liceu considerat bun, presupun că ai tot atâtea șanse să nimeresti un colectiv și profesori buni câte ai și să nimeresti un colectiv prost și profesori slabi. Și totuși, din clasa aia de liceu “bun” o să găsești măcar unul, doi, trei colegi care sa fie ca tine. însă dacă nimeresti la un liceu prost, șansele la un colectiv bun și la profesori buni se apropie de zero.
deci ceea ce altă dată era doar un “moment” (am foști vecini care au picat admiterea și au ajuns la liceul industrial din cartier, sunt oameni în regulă, cu cariere, familii, nu sunt diferiți de cei care au “luat” admiterea), astăzi riscă să îți decidă viața. o familie cu un copil care a nimerit la un liceu industrial trebuie practic sa aduce toate resursele posibile sa SALVEZE acel copil. Sigur că poate fi salvat, dar cu ce preț?
Cand se publica repartizarile?