INTERVIU Mircea Bertea: Școala românească trebuie eliberată de presiunea examenelor și clasificărilor, de competiție și discriminare / Învățământul pedagogic preferă cultura construcției și a colaborării

Provocările și perspectivele învățământului pedagogic preuniversitar din România au fost discutate, la Cluj-Napoca, cu toți directorii de licee pedagogice din țară, cu reprezentanți ai Ministerului Educației și specialiști din mediul academic. Conferința Asociaţiei Naţionale a Colegiilor şi Liceelor Pedagogice din România (ANCLP), care a avut loc între 1-3 martie, a pus problema planurilor-cadru învechite din învățământul pedagogic, profesorii chiar au propus anumite variante de îmbunătățire a acestora, apoi a metodologiilor și didacticilor care au nevoie de modernizare și bineînțeles a manualelor de specialitate, cele mai „recente” datând din anii 80.

Într-un scurt interviu acordat Edupedu.ro, președintele ANCLP, profesorul Mircea Bertea, a vorbit despre paradoxul ultimelor decenii în formarea și angajarea resursei umane calificate pentru învățământul preșcolar și primar: „sub presiunea învățământului superior supradimensionat ca număr de facultăți și universități, învățământul preuniversitar pedagogic a fost mereu în pericol de desființare, în timp ce, iată, toată lumea caută cu disperare pentru angajarea în creșe, grădinițe și școli primare, cu deosebire în cele particulare, absolvenți de licee și colegii pedagogice. Dacă au și facultate, cu atât mai bine”, spune profesorul care a condus timp de 15 ani Colegiul Național Pedagogic „Gheorghe Lazăr” din Cluj-Napoca.

Mircea Bertea a comparat educația cu o călătorie în universul cunoașterii, subliniind că „e firesc să știi când începi ceva cum vei termina acel ceva” și a pus degetul pe una dintre problemele din sistemul educațional actual „copilul și părintele nu știu aceste lucruri”. Acesta a punctat lipsa de claritate și previzibilitate în parcursul educațional al elevilor în România, unde nu se cunosc etapele exacte ale procesului de învățare și evaluare.

Președintele ANCLP a remarcat importanța formării cadrelor didactice astfel încât acestea să deprindă competențe digitale, în special în contextul în care elevii de astăzi sunt nativi digitali. A evidențiat necesitatea unei pedagogii digitale care să meargă dincolo de utilizarea pur tehnică a tehnologiei, concentrându-se pe învățare și integrarea digitalului în procesul educativ.

Cu privire la profesionalizarea carierei didactice, Mircea Bertea a arătat cum „cariera didactică este profesionalizată doar pe câteva segmente”, lucru insuficient pentru un sistem educațional complet funcțional, în opinia sa. Profesorul subliniază în interviu faptul că școlile normale (actualmente liceele și colegiile pedagogice) au jucat un rol esențial în pregătirea cadrelor didactice, oferind o profesie didactică directă, spre deosebire de facultățile care necesită un parcurs indirect pentru obținerea calificării de profesor.

Întrebat despre necesitățile imediate ale liceelor și colegiilor pedagogice, Mircea Bertea a subliniat lipsurile și problemele actuale, cum ar fi „structura planurilor-cadru și a programelor învechite” și „lipsa totală a manualelor”. A subliniat importanța colaborării cu Ministerul Educației și inspectoratele școlare pentru a corecta aceste deficiențe.

Profesorul Mircea Bertea a încheiat cu un apel la colaborare între liceele și colegiile pedagogice și universitățile din România, subliniind că „este absolut necesară” această sinergie pentru asigurarea unei educații de calitate. Acest parteneriat este vital pentru abordarea provocărilor educației moderne și pentru consolidarea formării profesionale a cadrelor didactice, mai spune acesta.

Redăm interviul integral:

Care este rolul și locul învățământului preuniversitar pedagogic în profesionalizarea carierei didactice pentru educație timpurie și învățământ primar – idei desprinse din conferința ANCLP de la Cluj-Napoca, 1-3martie a.c.?

Mircea Bertea: „Mă provocați, vreți să începem cu ceea ce ar trebui să fie sfârșitul acestui interviu, concluzia lui…! Accept, totuși, provocarea, pentru că e firesc să știi când începi ceva cum vei termina acel ceva, altfel spus, e firesc să știi unde vrei să ajungi când începi o călătorie, pe ce traseu vei merge, cu ce resurse, cu ce riscuri și cu ce costuri, dar mai ales care vor fi beneficiile, cum și de ce anume te vei bucra în punctul sau în punctele terminus ale călătoriei tale.  Descrierea aceasta se potrivește într-o oarecare măsură și cu ceea ce se întâmplă în educație, mai precis în învățământ și în instituțiile sale de formare inițială și continuă la noi. Se potrivește într-o oarecare măsură, pentru că și educația este o călătorie în universul fascinant al cunoașterii, e drept, nu tocmai ușoară, uneori chiar mai puțin plăcută. Spuneam că descrierea aceasta se potrivește într-o oarecare măsură și în educație, adică subînțelegeam și că nu se potrivește într-o altă oarecare măsură, pentru că, iată, dacă ar fi așa, ar trebui ca un copil și, mă rog, ca părinții/tutorii lui să știe încă de la intrarea în sistem, adică de la clasa pregătitoare, pe ce traseu previzibil și obligatoriu va merge copilul, pentru că vorbim de învățământ obilgatoriu, să știe ce evaluări și ce examene va avea de dat și când le va avea, ce înseamnă, ce vor presupune aceste evaluări și examene și cum vor fi ele gestionate, precum și ce opțiuni va avea el/ea la capăt de drum educațional. Adică să știe cu precizie că există o intrare și care este acea intrare și că există o ieșire și care este acea ieșire. Mai simplu spus, să știe de la început ce-l așteaptă la sfârșit. Mai ales dacă vorbim de învățământul obligatoriu. Or, iată, la noi, copilul și părintele nu știu aceste lucruri, nu știu nici măcar ce se va întâmpla la sfârșitul ciclului primar, ca să nu mai vorbim de ce se va întâmpla la sfârșitul ciclului liceal, ciclu intrat și el, cel puțin ca reglementare și la nivel teoretic, în spațiul de timp și de resurse ale învățământului românesc obligatoriu. Ca să fiu foarte bine înțeles, un sistem de educație bine gândit și construit ar trebui să aibă foarte clare de la început de drum standardele educaționale, să aibă bine definit, inclusiv pe criterii pedagogice, profilul absolventului, să aibă finalizate și aprobate planurile-cadru și programele de învățământ, să fie tipărite și distribuite în școli manualele, să fie asigurat accesul la resursele educaționale deschise (online), să fie formați profesorii (dacă e vorba de schimbări care necesită formare), adică să fie oferit totul ”la cheie”, ca să folosim o expresie uzuală din alte domenii. Dacă așa ar sta lucrurile (și faptele), am putea vorbi într-adevăr de un sistem de educație profesionist. Și i-am putea numi pe cei care-l asigură și au grijă de el profesioniști în toată puterea cuvântului. Iată, am ajuns și la cuvântul ”profesioniști” și de aici, putem cu ușurință trece și la sintagma ”profesionalizarea cariereri didactice” din întrebarea dumneavoastră, în fapt și din titlul și tema conferinței noastre naționale de la Cluj-Napoca, din 1-3 martie a.c. Am vorbit și eu lung, pentru că n-am avut timp să vorbesc scurt, cum îi scria institutorul Creangă ministrului Cultelor și Instrucțiunii Publice -Titu Maiorescu, într-o scrisoare despre ce se mai întâmpla în școlile din Iași pe vremea aceea.

Așadar, cum stau lucrurile la noi, acum, referitor la profesionalizarea carierei didactice? Cam așa stau lucrurile, adică nu prea stau, pentru că, cel puțin deocamdată în România, cariera didactică este profesionalizată doar pe câteva segmente. Ceea ce înseamnă foarte puțin. Când spun profesionalizată ”în fapt”, mă refer la sensul propriu și restrâns al cuvântului ”profesie”. Pe acest segment școlile normale, numite astăzi licee sau colegii pedagogice, au fost și mai sunt încă pentru câțiva ani pe educație timpurie și învățământ primar singurele instituții de profesionalizare reală a carierei didactice. Adică, instituții care-ți ofereau și îți oferă la absolvire, prin diploma de educatoare sau de învățător și, mai recent, de educator-puericultor, o profesie didactică. Spre deosebire de facultățile noastre de matematică, litere, istorie, geografie etc., care asigură resursa umană pentru profesorii de toate categoriile, facultăți care la absolvire nu oferă diplomă de profesor, ci doar de licență în istorie, geografie, matematică, română, engleză etc. Licență ce trebuie completată cu module universitare de pedagogie, cursuri de metodică, practică pedagogică, urmate de un examen de intrare în învățământ și apoi de încă unul de definitivare în profesie. Adică o profesionalizare indirectă, ocolitoare. Trebuie spus și că avem și în învățământul superior, e drept, doar de câțiva ani, un început de profesionalizare directă a cadrelor didactice pentru învățământul preșcolar și primar, profesionalizare asumată de facultățile de psihologie și științe ale educației prin specializarea pedagogia învățământului preșcolar și primar, respectiv aceea de profesor pentru învățământul preșcolar și primar, adică profesor pentru grădiniță și școala primară. Au fost și sunt încercări și reușite legislative de reglementare a profesionalizării carierei didactice în acest sens (a se vedea masteratul didactic, mereu amânat însă de universități). Poate că acum, cu noile legi, după alte și alte prorogări ce vor urma, acționând ca adevărați profesioniști, vom pune și noi în aplicare, în original și în litera lor, aceste noi legi ale educației. Poate, vorba cântecului, că apusul e doar răsăritul văzut de la spate…!

Revenind, tema conferinței noastre a fost rolul și locul învățământului preuniversitar pedagogic în profesionalizarea carierei didactice pentru educație timpurie și învățământ primar, pentru că prin noua lege a învățământului preuniversitar (Legea 198/2023) licele și colegiile pedagogice vor școlariza elevi pentru specializări noi. Este vorba de cadre didactice pentru educație timpurie, adică de cadre didactice pentru creșe și grădinițe, precum și de o prespecializare pentru pedagogia învățământului primar, adică pentru viitorii profesori pentru învățământul primar, absolvenți de pedagogic ce se vor putea titulariza în învățământ doar în urma promovării exemenului de titularizare după absolvirea ciclului de licență în învățământul superior. Aceasta, spre deosebire de colegii lor de la specializarea educație timpurie care se vor putea titulariza în urma unui examen specific doar în baza diplomei obținute la absolvirea liceului/colegiului pedagogic preuniversitar. Sunt încă multe probleme necunoscute în acest viitor proces, de la pregătirea noului curriculum pentru noile specializări, până la a asigura o continuare și o legătură firească între învățământul preuniversitar pedagogic și învățământul universitar cu același profil, din moment ce vor exista aceste rute alternative. Trebuie ținut cont, touși, că, fiind vorba de pregătirea unor cadre didactice pentru învățământul obligatoriu la nivel național, este nevoie de compatibilizare și de continuitate asumată în formarea acestora pe cele două rute și niveluri. În mare, la aceste probleme am încercat să găsim răspunsuri și posibilități de colaborare cu reoprezentanții învățământului superior și ai Ministerului Educației invitați în calitate de key speakeri și de moderatori de ateliere la această conferință. Pot să spun că au rezultat activități, dezbateri, idei și propuneri pertinente. Este vorba de un început bun al colaborării noastre. Și, nu întâmplător, colaborarea cu reprezentanții învățământului superior am început-o cu universitatea cea mai titrată din țară, Universitatea ”Babeș-Bolyai” din Cluj, reprezentată la conferință de mai multe cadre didactice de la Facultatea de Psihologie și Științele Educației și avându-l ca invitat special pe rectorul acestei prestigioase universități, profesorul universitar dr. Daniel David.

Ce set de propuneri faceți către autorii de politici publice din Educație, după ce ați ascultat și centralizat măsurile și argumentele directorilor de licee pedagogice și ale profesorilor specialiști?

După cum se cunoaște, învățământul pedagogic preuniversitar, respectiv liceele și colegiile pedagogice din țară au trecut în ultimul timp, mai precis în ultimul an și jumătate, prin momente grele, cauzate în principal de încercările unor actori de politici educaționale, influențați și susținuți de universități mai mult sau mai puțin importante, care au solicitat ca în textul noilor legi ale educației liceele și colegiile pedagogice să nu mai poată pregăti învățători și educatoare, respectiv ca universitățile să preia în totalitate formarea inițială și continuă a cadrelor didactice pentru învățământul preșcolar și primar. Argumentele și motivele erau exclusiv de natură externă, cum că nicăieri în Europa și în lume nu se mai pregătesc cadre didactice doar cu studii liceale (ceea ce este parțial adevărat!), că lumea, cunoașterea, educația și generațiile de copii s-au schimbat profund (ceea ce este foarte adevărat!), fiind imperios necesară peste tot în cariera didactică pregătirea universitară. Fără a nega că în lumea complexă și complicată în care trăim și, cu deosebire, într-un viitor emergent, dominat de supertehnologie și de inteligența artificială (IA), cadrele didactice de orice nivel, așadar și cele din preșcolar și primar, au nevoie de pregătire superioară universitară, Asociația Națională a Colegiilor și Liceelor Pedagogice din România (ANCLP), sprijinită puternic de cadrele didactice din sistemul preuniversitar și de o bună parte și de cele din sistemul universitar românesc, de asociațiile de părinți, de opinia publică în general și de principalele partide politice din Parlament, a reușit să convingă reprezentanții Ministerului Educației că desființarea acestor licee de mare tradiție și cu realizări de excepție nu este oportună, învățământul românesc putând să piardă astfel cea mai importantă resursă de pregătire a cadrelor didactice cu vocație timpurie și cu o pregătire practică ce depășeste în proporție geometrică puținele ore de practică pedagogică pe care le fac studenții ce intenționează ulterior studiilor universitare să intre în sistem. Soluția negociată și agreată la conferința națională găzduită de Universitatea de Vest din Timișoara în ianuarie anul trecut, conferință la care au participat toți actorii importanți implicați, de la liceele și colegiile pedagogice, la universități, asociații de părinți și elevi, până la reprezentanți ai comisiilor de educație din Parlament și de la Ministerul Educației, a fost că învățământul românesc are nevoie în continuare de liceele și colegiile pedagogice, că aceste resurse de formare primară a cadrelor didactice trebuie întărite, asigurându-se prin noile legi ale educației rute de formare profesională universitară care să consolideze și să certifice la nivel academic superior pregătirea inițială din aceste licee și colegii. Așadar, o formare consolidată, colaborativă, de nivel preuniversitar plus nivel universitar, cu o perioadă de tranziție în care specializarea învățători-educatoare de la liceele pedagogice se finalizează prin ruta universitară, liceele și colegiile pedagogice asumându-și doar calificarea pentru noua specializare, aceea de cadru didactic pentru educație timpurie (creșă și grădiniță). Noile legi ale educației reflectă tocmai aceste orientări și măsuri. Prin urmare, bătălia pentru pedagogicul preuniversitar, începută încă din 2011, de la vechea lege a educației din mandatul ministrului Funeriu, continuă, fiind acum preponderent una de reconstrucție, de idei și principii. Anume, cum să facem să păstrăm ceea ce s-a dovedit și se dovedește în continuare bun și să implicăm în pregătirea noului curriculum pentru aceste licee facultățile de profil de la principalele universități din țară, în așa fel încât, fiind vorba de sistemul național de învățământ, să asigurăm pe cât posibil o pregătire unitară a viitoarelor cadre didactice. Un început bun. Suntem mulțumiți că în continuare absolvenții liceelor noastre sunt căutați pe piața valorică a încadrării în învățământ, că majoritatea continuă pregătirea în carieră prin studii superioare în centre universitare de tradiție, fiind și aici studenți de elită. Pe de altă parte, suntem îngrijorați de nivelul slab de pregătire a viitoarelor cadre didactice de la unele facultăți particulare sau nu, de faptul că nu există cerințe și standarde naționale unitare de pregătire a cadrelor didactice în învățământul superior (sau, dacă există, nu sunt respectate), autonomia universitară putând ascunde dezinteres și lipsuri grave în formarea acestora. Încercăm să contracarăm aceste posibile deficiențe și lipsuri prin colaborarea cu parteneri strategici importanți și relevanți pentru ceea ce facem. Colaborăm cu Ministerul Educației, instituție parteneră ce a avut reprezentanți și la această conferință la nivel de inspector general pentru educație timpurie și de șef serviciu de la Centrul Național de Politici și Evaluare în Educație, reprezentanți cu intervenții și contribuții de key speakeri la activitățile în plen și de moderatori ai unora din cele șase ateliere interactive ale conferinței. Concluzia a fost și este una singură: Este nevoie de parteneriat. 

Care sunt măsurile și direcțiile, domeniile în care ar trebui sprijinite liceele și colegiile pedagogice în optimizarea activității și în implementarea noilor specializări prevăzute de noua lege a învățământului preuniversitar, Legea 198/2023?

Cum spuneam anterior, credem în colaborare și în măsuri comune și actionăm în permanență în acest sens. Până la dezbaterea publică a noilor planuri-cadru, atenția noastră se concentrează pe ceea ce nu avem sau pe ceea ce avem, dar nu merge bine acum în învățământul nostru pedagogic preuniversitar. Și nu sunt puține lipsuri și probleme în acest sens, de la structura planurilor-cadru și a programelor învechite, unele neprofesioniste, făcute cu ani în urmă în grabă sau coordonate neatent, până la lipsa totală a manualelor la disciplinele din curriculumul diferențiat, unde nu s-a editat și nici nu s-a publicat nimic nou în ultimii cincisprezece ani. Lipsesc de asemena metodicile de specialitate și bazele de practică pedagogică proprii (creșe/grădinițe și școli primare de aplicație) la destule licee și colegii pedagogice. Avem un regulament specific cu greșeli, generator de confuzie și inegalități în organizarea și plata practicii pedagogice, precum și regulamente și organizare bizară a olimpiadelor la disciplinele de specialitate pedagogică, cu deosebire de la pandemie încoace. Acestea sunt cele mai importante lipsuri și se înțelege că în aceste domenii și în aceste direcții avem urgentă și promptă nevoie de sprijin din partea ministerului și a inspectoratelor școlare. Avem promisiuni de optimizare a managementului activităților liceelor și colegiilor pedagogice la nivel de minister, prin asumarea coordonării acestora (a liceelor și colegiilor pedagogice) de către specialiști/ inspectori din domeniul educației timpurii și învățământ primar și de asumare în parteneriat a documentelor și regulamentelor subsecvente noilor legi ale educației. Am organizat în acest sens și funcționează deja la nivelul liceelor și colegiilor pedagogice grupuri de lucru și echipe specializate, în așa fel încât, la momentul oportun, să fim pregătiți cu soluțiile corective, optimizatoare și inovative pentru aceste domenii, păstrând mereu imperativul angajamentului nostru pedagogic asumat sub deviza Primum non nocere.

Pentru că sunt prevăzute dotări prin PNRR sau alte programe,inclusiv cu tehnologie și laboratoare,vedeți util în colegiile și liceele pedagogice rolul de profesor (cadru didactic) specializat în administrarea lecțiilor digitale, care să colaboreze cu profesorii și să îi susțină în proiectarea lecțiilor, chiar în construcția acestora, cadru didactic care ar putea avea un rol și în formarea profesorilor pe competențe digitale?

Categoric, avem nevoie cu necesitate și în regim de urgență de formarea cadrelor didactice pe competențe digitale, cu atât mai mult cu cât cea mai mare parte a acestora a fost formată într-o perioadă în care digitalul nu intrase încă în structura sistemului de învățământ. Aceasta, pe de-o parte. Pe cealaltă parte, trebuie ținut cont că astăzi în școală se lucrează în exclusivitate cu elevi nativi digital. Se cuvine făcută și asumată apoi disjuncția dintre cunoașterea și utilizarea în cunoștință de cauză a instrumentelor și a tehnicilor digitale în învățământ și pedagogia digitală, o nouă pedagogie centrată pe procesul de învățare în spațiul realității virtuale augmentate. O nouă pedagogie în care accentul se mută de pe utilizarea tehnologiei digitale pentru predare (predarea în PPT, spre exemplu, devenită deja rutină pentru elevi și chiar și pentru unii profesori), pe conținuturi și pe metode, într-un virtual sau mixt de interes și de mare impact. Aici IT-iștii și tehnologia digitală ca atare nu mai sunt vioara întâi, ci profesorul de specialitate care trebuie să păstreze și să integreze și în acest proces cele patru dimensiuni minimale ale unei lecții construite pe criteriul optimal al accentului pe învățare, respectiv transmiterea și asimilarea unui conținut descriptiv și procedural, a unei metode, a unei atitudini proactive față de învățare și disciplina în cauză și, obligatoriu, a unor valori. Este un proces complicat, dar necesar, despre care vă propun să discutăm pe larg și în amănunt cu prilejul unui alt interviu sau al unui alt articol. Totuși, poate că ar mai trebui să vorbim puțin în limitele întrebării dumneavoastre și de emergența inteligenței artificiale (IA) în educație și să observăm ceva foarte interesant, anume faptul că citim și auzim mereu că IA este din ce în ce mai inteligentă, dar citim sau auzim mai puțin sau niciodată despre nevoia că noi, oamenii, trebuie să devenim și noi mai inteligenți (Să fie vorba oare despre ceea ce se numește în psihologie eroarea trăgătorului de elită texan?!). Știm câte ceva despre iluzia cunoașterii și certitudinii într-o lume în care informația abundă, neuitând totodată că, chiar dacă premisele sunt corecte, uneori concluziile și rezultatele pot fi greșite. Ne întrebăm dacă educatorul va fi surclasat de asistentul digital ultratehnologizat într-un viitor ce se apropie cu repeziciune. Știm, de asemenea, că a rămâne inteligent nu se rezumă la a avea aptitudini digitale pentru utilizarea noii tehnologii/supertehnologii. Și mai știm că a rămâne inteligent înseamnă să înțelegi potențialul, dar și riscurile noilor tehnologii digitale, putând astfel lua în cunoștință de cauză decizia de a deține controlul într-o lume virtuală populată de interese subliminale și de algoritmi. Ne întrebăm cum și ce ar trebui să facem ca educația digitală să nu mărească diferențele dintre elevi, ci, dimpotrivă, să-i apropie. Credem cu tărie că trebuie conștientizată ideea și realitatea că digitalizarea și, mai nou, utilizarea inteligenței artificiale ca resursă și ca tehnologie educațională nu este dacă acestea sunt bune sau rele, ci dacă sunt utile pentru unele sarcini și momente didactice și mai puțin folositoare sau chiar primejdioase pentru altele, reiterând observația că rolul esențial îl are și îl va avea și în pedagogia digitală profesorul calificat în specialitatea disciplinei/disciplinelor de învățământ. Și că acest profesor, dacă este unul implicat, căruia îi pasă cu adevărat de munca sa și de aceea a elevilor săi, va trebui să aplice la clasă simultan mai multe pedagogii, în funcție de nivelul grupurilor și indivizilor din clasa sau din clasele sale de elevi.

Suntem obligați să observăm și să subliniem că și învățământul românesc trebuie să treacă urgent și la nivelul acestei noi pedagogii de la centrarea pe profesor, pe predare, la centrarea pe proces, pe învățare. Pe învățarea accelerată la școală și nu la meditații private sau prin activități de recuperare iluzorie și peste noapte a unor goluri în cunoștințe, priceperi, deprinderi sau atitudini. Și în multe școli și clase aceste procese și lucruri bune în învățare deja se și întâmplă. Pe de altă parte, școala românească trebuie eliberată de presiunea examenelor și clasificărilor, de competiție și discriminare, asigurând individualizarea învățării și succesul școlar pentru fiecare elev. Pentru fiecare elev după puterile lui. Cu empatie, colaborare și optimism. Cu optimismul pedagogic al ctitorilor învățământului și culturii românești, de la Gheorghe Lazăr, Asachi, Eliade și Ienăchiță Văcărescu, cel al cărui îndemn patetic (”Urmașilor mei Văcărești/Las vouă moștenire/Creșterea limbei românești/Și-a patriei cinstire.”) pare a fi uitat astăzi cu desăvârșire, din moment ce corectiudinii scrisului și punctuației în lucrările elevilor li se acordă azi prin baremele ministerului doar 10 puncte din 100 la evaluările naționale și aproape nimic la bacalaureat!  Mă întreb și vă întreb dacă nu cumva va trebui să scriem și noi profesorii cu greșeli de ortografie și de punctuație ca să nu jignim elevii și studenții și să nu părem aroganți (?!)

Încerc însă să mă îmbărbătez eu însumi, afirmând că oricum și orice am face și orice s-ar întâmpla în învățământul nostru, ”Explorează ca un om de știință, creează ca un artist” trebuie să fie deviza îmbrățișată și de pedagogia digitală, altfel riscăm să pierdem pe viitor cele mai importante bogății ale lumii noastre: mintea umană/ mintea și sufletul de copil și Educația. 

Cum vedeți colaborarea organizației ANCLP si a colegiilor pedagogice cu facultățile de profil ale universităților din România?

Credem în și promovăm colaborarea. Este absolut necesară. Nu spunem ceva nou. Știm că numărătoarea începe cu doi, că unul nu este numărabil. Colaborarea ține, de altfel, de însuși conținutul și de semnificațiile conceptului de sistem (al învățământului românesc), sistem ce nu se poate defini în sens propriu fără existența și evidența legăturilor între componentele sale. Am putea spune că această colaborare este acum cu mult mai necesară decât în urmă cu două decenii, cu atât mai mult cu cât au apărut după 1990 o puzderie de universități care, profitând de autonomia universitară și de controlul slab al Ministerului Educației, au livrat în sistem mii de absolvenți de învățământ superior care, profitând la rândul lor de un sistem permisiv și defectuos de înscriere în competiția de intrare în profesia didactică, au supraaglomerat concursurile naționale de titularizare, generând rezultate dezastruoase și creând astfel falsa impresie că aceste rezultate aparțin în realitate cadrelor didactice din sistem. Din păcate, opinia publică și unii părinți nu au făcut și nu fac încă distincția netă dintre un absolvent de facultate prezentat la un concurs de titularizare, absolvent de învățământ superior sau de liceu pedagogic care nu este cadru didactic, și adevăratele cadre didactice, cu definitivat, grade și cu rezultate remarcabile la catedră. Așa se face că trăim și experimentăm în ultimele două decenii un paradox în formarea și angajarea resursei umane calificate pentru învățământul preșcolar și primar, în sensul în care, sub presiunea învățământului superior supradimensionat ca număr de facultăți și universități, învățământul preuniversitar pedagogic a fost mereu în pericol de desființare, în timp ce, iată, toată lumea caută cu disperare pentru angajarea în creșe, grădinițe și școli primare absolvenți de licee și colegii pedagogice.  Dacă au și facultate, cu atât mai bine.

Cu toate acestea, recunoscând că și în învățământul preuniversitar pedagogic mai sunt multe de făcut și de îmbunătățit, preferăm cultura construcției și a colaborării în detrimentul unei culturi a confruntării și competiției, sporind parteneriatele cu învățământul superior, cu facultățile de profil pedagogic, facultăți la care nu puțini dintre colegii noștri de profesorat activează în calitate de cadre didactice asociate sau de mentori de practică pedagogică. 

Este o dovadă că se poate! Chiar dacă avem nevoie pentru aceasta de răbdarea pescarului. Cel cu sau fără de noroc”.