INTERVIU Eu sunt profesorul pe care nu l-am avut, dar pe care mi l-aș fi dorit să-l am, spune Ioana Alexandra Șomîtcă, autoare a unui ghid pentru profesori și părinți: Noi am putea să creăm ceva extraordinar la clasă și în cancelarie, pentru că matematica, ceea ce predau eu, are legătură cu Pitagora, dar, în același timp, Pitagora a avut tangență și cu muzica

Ioana Alexandra Șomîtcă, fostă profesoară de matematică la gimnaziu și asistent universitar, precum și autoare unui ghid pentru profesori și părinți, a declarat pentru Edupedu.ro că „sunt profesorul pe care nu l-am avut, dar pe care mi l-aș fi dorit să-l am”. Aceasta a spus că „noi am putea să creăm ceva extraordinar și la clasă, și în cancelarie, pentru că matematica, ceea ce predau eu, are legătură cu Pitagora, dar, în același timp, Pitagora a avut tangență și cu muzica.”

• Ioana a scris ghidul „O viață ai! Fă-o extraordinară! Ghid bogat în soluții pentru părinți și profesori pasionați de educație”.

Aceasta a predat matematica elevilor de gimnaziu și a vorbit despre comunicarea deschisă pe care a avut-o cu aceștia:

„Am lucrat ca profesoară de gimnaziu și aici am avut toate clasele, de la a V-a și până la clasa a VIII-a. Am avut o relație, din punctul meu de vedere, foarte frumoasă cu elevii, pentru că, fiind la început de drum, nu aveam atât de multă siguranță că fac ceea ce trebuie și atunci am considerat că cea mai bună idee o să fie să îi întreb pe ei dacă eu chiar fac ceea ce au ei nevoie pentru a învăța cu drag matematica. Și am început prin a inventa fel de fel de tehnici și prin a combina ceea ce știam eu de la cursurile plătite de formator, de manager, precum și a transforma acele informații pentru vârsta lor, tocmai cu dorința de a-i capta, pentru că sunt o persoană empatică și contează pentru mine foarte mult felul în care este gestionată starea clasei.”

Parcursul profesional al Ioanei a continuat și în mediul universitar, unde a aplicat studenților un chestionar, pentru a afla ce anume apreciază aceștia referitor la activitatea ei didactică și ce ar putea să îmbunătățească:

„După ce am predat la gimnaziu, mi-am dorit să văd cum este și în mediul universitar și am ajuns să lucrez la Universitatea din Suceava, prima dată cu Facultatea de Economie. În cazul Facultății de Economie, inițial, am avut două grupe. Feedbackul din partea grupelor a fost unul bun. Studenții de la Universitatea din Suceava, la finalul semestrului al II-lea, oferă un feedback anonim cu privire la toți profesorii pe care i-au avut pe parcursul unui an.

Știind că se va întâmpla asta, am creat inclusiv eu un chestionar prin care ei să-mi răspundă anonim, ca să știu exact ce văd ei bun, ce văd ei interesant și ce aș putea îmbunătăți. Pentru că oamenii, atunci când le oferim șansa să vorbească, știind că nu vor fi judecați, o vor face. Nu din prima neapărat, dar, cu siguranță, dacă arătăm empatie față de ei și arătăm că ne pasă de opinia lor, o vor face. Am ajuns să mă bucur inclusiv de mediul universitar, predând studenților. Oferind materiale matematice ajutătoare am văzut că studenți au început să obțină note mari la examen, adică au început să învețe de drag și deși la anumite seminare prezenta nu era obligatorie, studenții veneau la acele ore.”

„După ce am predat un semestru la doar două grupe, am ajuns să predau la 7 grupe pe urmă și numărul grupelor, odată cu trecerea timpului, a crescut”, a adăugat aceasta.

A ajuns să fie cunoscută drept „profesoara care ajută studenții să obțină note mari”, dar nu ea era cea care făcea și corecta subiectele de examen:

„Și pentru că a crescut inclusiv rata de promovare a lor, s-a dat zvon, ca să zic așa, în universitate că sunt profesoara care ajută studenții să obțină note mari, dar mare atenție: nu eu corectam lucrările, erau corectate doar de profesorii de la curs, cu subiecte date de profesorii de la curs. Adică tot ce am făcut eu a fost să aduc tot ce ține de partea de teorie prin exemple practice, astfel încât să le fac lor mediul de învățare mult mai plăcut.”

Ioana Alexandra Șomîtcă a povestit cum a motivat un student care spunea că nu va lua examenul: „Spre exemplu, am avut un student care iubea baschetul și a zis din prima că nu o să ia examenul și am spus „Ok, acceptăm ceea ce zici”, dar am spus asta cu gândul de a modifica ideea lui pe viitor. „Accept ceea ce spui, dar ce ai zice dacă exercițiile simple le vedem ca aruncări la coșul de baschet din apropiere, iar exercițiile mai dificile sunt aruncări date de la o distanță mai mare”. A început să vadă matematica prin intermediul jocului, prin intermediul a ceea ce iubește, și a promovat examenul. Și am ajuns să iubesc foarte mult ceea ce fac, pentru că am văzut deschiderea elevilor și studenților pentru ceea ce este nou. (…).”

Edupedu.ro: Ce ați observat în activitatea de la catedră? Ce așteptări ați avut și ce ați găsit acolo?

Ioana Alexandra Șomîtcă: „Inițial, mi-am pus în minte cele mai rele scenarii, conform a ceea ce auzeam în presă, a ceea ce auzeam la știri, a ceea ce auzeam din partea altor profesoare. Am avut emoții, îmi imaginam secvențe care n-ar fi neapărat ok și cum anume le-aș gestiona. Am făcut niște simulări în mintea mea, ca să ajung în fața elevilor și să conștientizez că, de fapt, toate secvențele pe care le-am făcut în mintea mea erau false și că, de fapt, acei copii-problemă nu sunt copii cu probleme, sunt copii care vor să atragă atenția prin faptul că și ei pot să facă ceva bun.

Vă dau un exemplu extraordinar. Am avut un student care comenta. Și comenta din orice. L-am luat în pauză și am zis „hai să discutăm”, dar nu am luat deloc mesajul lui ca fiind personal. Și i-am zis „uite, am observat că vrei să-mi atragi atenția, putem discuta în pauză care e problema care te deranjează.” De fapt, era un student care avea nevoie să fie auzit, care avea oboseală cronică și el nici măcar nu-și dădea seama că deranjează. După ce am discutat și i-am comunicat ceea ce observ eu legat de comportamentul lui, el și-a reglat comportamentul. (…)

Cred că noi, adulții, avem responsabilitatea de a-i ajuta și de a vedea în ei poate ceea ce ei nu văd. Poate avem un elev foarte bun pe partea de desen și, în același timp, se pricepe și la matematica. Putem să-i menționăm asta: „uite, eu am văzut acel lucru bun la tine, am văzut la tine bunătate sau am văzut foarte mare empatie față de colegii tăi, am văzut că-ți place să ai grijă de oameni”. Nu toți oamenii din jurul nostru știu la ce sunt buni și, de multe ori nici, noi, adulții, nu știm la ce suntem buni, până când nu ne documentăm suficient, până nu dăm de oameni care și-au identificat anumite abilități și până nu căutăm să fim noi critici cu noi, să vedem exact la ce suntem buni, critici într-un sens pozitiv.”

Ioana a explicat cum ar putea să devină cancelaria o sursă de informare pentru profesori:

„Fiecare are diverse abilități dezvoltate. Noi am putea să creăm ceva extraordinar și la clasă, și în cancelarie, pentru că matematica, ceea ce predau eu, are legătură cu Pitagora, dar, în același timp, Pitagora a avut tangență și cu muzica. Spre exemplu, am putea face cancelaria un fel de sursă de informare. Noi, profesorii, dacă am comunica mai mult, inclusiv noi între noi, am putea să învățăm din cancelarie aplicații ale diverselor domenii pe care le studiem sau le predăm, aplicații pe care putem să le aducem mai departe elevilor. N-ar fi nicio problemă dacă profesoara de muzică ar zice „Pitagora, pe care îl știți de la Matematică, a avut influențe și în Muzică.”

Edupedu.ro: De unde a pornit ideea de a scrie un ghid pentru profesori și pentru părinți?

Ioana Alexandra Șomîtcă: „Am văzut că am un feedback foarte bun din partea studenților și din partea elevilor, adică studenții cu care nu mai am tangență și elevii cu care din nou nu mai am tangență caută în continuare să păstreze legătura cu mine și am zis „înseamnă că am făcut ceva bun”. Și mi-aș dori ca tot ceea ce am făcut bun să îl las moștenire copiilor. Pentru că acum nu am copii, am zis să pun aceste informații într-o carte și pe platformă.

După, am zis „ok, dar de ce să fiu egoistă și să nu dau aceste informații mai departe, pentru că m-am gândit la cum a fost începutul meu ca profesor debutant. Nu aveam atât de multe resurse, era nevoie să mă documentez singură, dar problema este că n-aveam de unde să mă documentez singura. Nu aveam idee că există la nivel internațional, chiar și la nivel preuniversitar, fel de fel de comunități. Cred că aș fi făcut o treabă și mai bună dacă aș fi știut aceste informații mai din timp și am zis „de ce să nu le ofer acum profesorilor care chiar vor să facă ceva bun și au nevoie doar de resurse?”.

Edupedu.ro: Când ați scris ghidul, care a fost profilul părintelui la care v-ați gândit? Dar profilul cadrului didactic?

Ioana Alexandra Șomîtcă: „În ceea ce privește profilul cadrului didactic, eu cunosc concursul Global Teacher Prize, adică îl știu de foarte mulți ani de zile, și acolo sunt modele de profesori care schimbă mentalități, schimbă comportamente, schimbă complet comunități. Sunt profesori care s-au dus în medii defavorizate și i-au ajutat pe acei copii să vadă ceea ce au bun și să ajungă după aceea departe. Am oferit informații cu privire la cum un profesor poate să ajungă extraordinar, însemnând să poată fi amintit peste ani de zile.

În ceea ce privește profilul de părinte, am fost foarte atentă la modelele de părinți pe care le întâlneam și din fiecare am luat ceva bun. Dacă am avut un părinte preocupat de educația copilului și am văzut că acel copil a obținut note mari sau are un comportament foarte frumos vizavi de profesori, vizavi de clasă, vizavi de prietenii lui, am fost foarte atentă la felul în care părinții își educă copilul și am pus acele informații pe care le-am observat eu în ghid. Cu profesorii, am făcut la fel.

Eu sunt profesorul pe care nu l-am avut, dar pe care mi l-aș fi dorit să-l am: profesorul acela empatic, care nu lasă pe nimeni în ultima bancă; profesorul care, dacă vede pe cineva trist, spune „uite, am văzut acolo un zâmbet, stă el un pic ascuns, haideți să-l vedem la tablă.” Și ieșea la tablă. Da, ieșea la tablă zâmbind. Chiar dacă știa, chiar dacă nu știa, ajungea elevul/studentul în fața clasei și începea să zâmbească tuturor. Automat, starea clasei devine una și mai bună și, după aceea, încercam să rezolvăm împreună exercițiul. Nimeni nu iese la tablă ca să fie bătaie de joc a cuiva. De fapt, copilul respectiv stă în fața noastră și cred că noi, ca profesori, avem responsabilitatea de a vedea ce are bun și de a-l duce într-o direcție și mai bună.

În momentul în care noi punem accent pe abilitatea unui copilaș și îi spunem „uite, văd că te pricepi la desen, aici s-ar putea să ai chiar gândire critică, am văzut atenția asta la detalii, uite, poți să duci asta și în lumea matematicii”, copilul începe deja să se gândească cum duce acele abilități în direcția matematicii. (…)

În ghidul meu am preferat să vorbesc despre pomii fructiferi. Spre exemplu, mărul are, ca trăsătura, perseverența. Adesea, merii cresc în diverse zone și rezistă. Am considerat că elevul perseverent este mărul. În sala de clasă am făcut livada, unde fiecare elev se poate identifica ca fiind un pom fructifer. Mi s-a întâmplat sa aud, la un moment dat, un elev spunând că „părinții mă compară cu nu știu care rudă sau cu nu știu care frate și în mine nu văd ceva bun. Eu trebuie să fiu ca acela”. Și îi spuneam foarte frumos că „poate tu ești gutuie și părinții tăi sunt mere și ruda respectivă e tot măr. Poate că tu ești gutuie. Evident că o să înflorești diferit. Evident că ai alte abilități, evident că o să faci lucruri diferite în viață, dar asta nu înseamnă că mărul e mai bun decât gutuiul sau un gutui e mai bun decât mărul.

E nevoie să vezi ceea ce este bun în tine și să duci la un nivel mai înalt. E nevoie, în primul rând, să știi ce soi de pom fructifer ești și să vezi ce faci bun, la ce te pricepi și să dezvolți acele lucruri, fără să te compari cu ceilalți.”