„La noi, în școala în care ai o violență vine imediat inspectoratul și te arată cu degetul. Poate nu întâmplător în școala respectivă există violență, am nevoie să mă ajuți, nu să mă arăți cu degetul”, spune cercetătorul Ciprian Fartuşnic într-un interviu pentru EduPedu.ro. Pornind de la cazul elevului de clasa a III-a din județul Dâmbovița, mutat la trei școli pe motiv că ar fi agresiv, am discutat cu Ciprian Fartuşnic despre fenomenul violenței în școli, de ce sancțiunile singure nu funcționează și cum pot fi sprijiniți profesorii și părinții.
„Multe comportamente agresive apăreau foarte des și nu se observa nicio ameliorare, pentru că de cele mai multe ori agresorii de la școală erau, la rândul lor, victime în alte contexte, în general în familie”, a observat Ciprian Fartuşnic, în urma cercetării ”Violenţa în şcoală”, din 2004.
„Lucrând la studiile despre violența în școli, am înțeles că nu există persoană care să nu aibă o pornire agresivă. Devine violență în momentul în care tu nu reușești să te controlezi. Ori și asta se educă. Se antrenează”, spune Ciprian Fartuşnic. „Altfel, tot timpul la cea mai mică chestie care e deviere, tendința este fie să îl exclud pe al meu, să-l scot pe al meu copil din mediul acela, fie dacă se poate pe agresor. Trăim separat fiecare la ghișeul lui și după aceea ne întrebăm de ce ca societate nu funcționăm și de ce nu suntem incluzivi și de ce nu poți să integrezi un copil”.
Rep.: Un elev de clasa a III-a din județul Dâmbovița, mutat la trei școli pe motiv că ar fi agresiv, a învațat singur în actuala școală, pentru că părinții elevilor au refuzat să își aducă la școală copiii. Aş vrea să înțelegem cum s-a ajuns în această situație. Ce nu a funcționat? Ce putem face mai bine?
Ciprian Fartuşnic: Practic, nu seamănă două povești una cu alta și cel mai greu să găsești niște rețete sau formule în care să spui că uite asta trebuie făcut!. În schimb, putem să vorbim despre niște factori de influență.
E ca la un bulgăre de zăpadă, niște măsuri pe care nu le iei la un moment dat, la timp, fac ca mai târziu lucrurile să fie mult mai complicate, complexe. Din punctul meu de vedere, există un punct din acesta, unde dacă ajungi, după aceea este foarte, foarte greu să îndrepți lucrurile. Practic, în momentul în care ai o școală din care îmi pleacă un copil e ostracizare. Se rupe orice legătură cu o organizație sau cu o școală în care se presupune că ar trebui să integrezi și în astfel de contexte este foarte complicat să reconstruiești.
Dacă efortul tuturor celor implicați ar fi pozitiv cumulat, sunt mai mari șansele să intervii cu succes în astfel de situații. În momentul în care, dimpotrivă, la fiecare instanță există probleme, efectul acesta cumulat este bun, dar lipsește cu desăvârșire.
Rep.: Elevul în cauză a fost sancționat cu observație, mustrare, scăderea notei la purtare, cu fiecare sancțiune pe care a aplicat-o școala, comportamentul copilului a devenit și mai agresiv, conform directorului școlii. Cum vă explicați acest efect, care nu e singular?
Ciprian Fartuşnic: În prima cercetare sistematică pe care am făcut-o în 2004 privind violența școlară, împreună cu UNICEF România, s-a explorat perspectiva asistenței acordate în egală măsură victimei și agresorului, deci celui care suferă un act de violență și celui care îl cauzează și știu că de atunci era foarte mare mirare, mai ales în rândul echipelor de conducere ale școlilor: Cum adică să acordăm asistență agresorului? Agresorul trebuie sancționat. Ce am observat este că multe comportamente din acestea apăreau foarte des și nu se observa nicio ameliorare, pentru că de cele mai multe ori agresorii de la școală erau, la rândul lor, victime în alte contexte, în general în familie. Violența manifestată în fața colegilor era o formă de protecție psihologică și de echilibrarea unor traume pe care le suferea și în care copilul era victimă.
Rep.: Și ce soluții ar fi? Dacă vezi că nu funcționează nicio sancțiune, ce ar trebui să faci ca profesor, ca director?
Ciprian Fartuşnic: Copilul trebuie să înțeleagă că sunt niște limite, niște reguli, dar dublezi asta și cu o înțelegere mai profundă a cauzelor care au declanșat comportamentul și cu un sprijin în zona aceea, că e din familie o influență proastă, că e din altă parte. Altfel, lucrurile escaladează și e greu de tot să te întorci la o perioadă în care totuși copilul era privit ok, nu era poate cel mai bun din școală, dar în niciun caz nu era ostracizat.
Ce pot să spun sigur, în urma cercetărilor, este că în multe situații ajuta foarte mult momentul în care s-a stat mult mai atent de vorbă cu copilul, cu familia, momentul în care s-a creat un pic de deschidere. Dacă eu nu am încredere în tine, îți spun câteva lucruri exterioare și pentru restul m-am închis și de multe ori tocmai lucrurile acelea care mă blochează pe mine sunt foarte importante în a înțelege un context și a veni cu niște soluții mai puțin rutiniere.
În cazul copiilor de școală primară, prima șansă este oferită de învățătoare, care stabilește o legătură cu copilul, care este privită de copii cu suficientă încredere încât să poată să existe un dialog și să poți să înțelegi mai bine cauzele mai profunde ale unui comportament de tipul acesta. Există și nevoia de atenție, vrei să fii văzut cu admirație de colegi și uneori gesturile acestea mai ieșite din comun sunt gratificate și sunt apreciate de cei din jur și ți-e ușor să o iei pe calea asta și la un moment dat să nu-ți mai dai seama că ai depășit niște niște limite.
A doua șansa ar fi ca școala să aibă un psiholog și un consilier școlar.
Rep.: Când în clasă un elev are un comportament agresiv, părinții sunt într-o situație dificilă, atât părinții copilului agresat, cât și ai celui agresor. Se poate evita situația în care un părinte poate cere excluderea din clasă a unui copil?
Ciprian Fartuşnic: Nu e ușor nici pentru părinți. De exemplu, eu țin minte că cel mare al meu a avut un copil cu CES la școală și a venit mușcat. Ca părinte treci prin toate stările. În cazul acesta a fost copilul care m-a liniștit și a zis că nu este așa colega noastră, ea îi mușcă uneori pe cei pe care îi îndrăgește. Puteam să zic să nu mai fie copilul respectiv în școală sau să nu îl mai duc pe al meu. Dar, până la urmă, asta e viața reală.
Noi tot discutăm și de educație parentală, strategia nu este încă adoptată, dar în viața reală, chiar dacă este o sursă de disensiuni, până la urmă acesta e un context de învățare pentru toți, pentru copii și adulți. Copiii care ajung să se confrunte cu alți copii cu comportamente deviante, cum le zicem noi, sunt într-un context de învățare foarte important. Dacă adulții reușesc să-i ajute să conștientizezi niște lucruri, mai ales cum să se protejeze, este un mare câștig pentru ca nu-i poți ține sub un clopot de sticlă. Cine îmi garantează mie că copiii mei nu o să aibă un bully când o să fie mare, șeful lor sau la universitate un profesor sau oricine altcineva?
Tot timpul la cea mai mică chestie care e deviere, tendința este fie să îl exclud pe al meu, să-l scot pe al meu copil din mediul acela, fie dacă se poate pe agresor. Am făcut paralelă cu copiii cu CES pentru că e fix același mecanism și acolo. Trăim separat fiecare la ghișeul lui și după aceea ne întrebăm de ce ca societate nu funcționăm și de ce nu suntem incluzivi și de ce nu poți să integrezi un copil. Dacă nu avem astfel de experiențe și credem că alteritatea de tipul ăsta e rea și nu face decât rău, nu avem șanse.
Rep.: Autoritățile și părinții sunt de acord asupra unui lucru: soluția nu este să transferi elevul, pentru că doar muți problema în altă parte Care ar fi alternativa?
Ciprian Fartuşnic: Bineînțeles, în momentul în care a fost prost manageriată situația și ajunge să radicalizeze, trebuie luat în considerare și transferul, dar pentru binele copilului, nu neapărat pentru binele celorlalți.
Însă, dacă tot pleci, măcar să pleci cu toată experiența acolo și să te asiguri că în alte părți nu se mai întâmplă. De aceea este bine să ai un management de caz în care să vezi mai clar, în profunzime ce s-a întâmplat cu copilul respectiv, practic, ce limite încălcat, dacă e o evoluție, dacă e din ce în ce mai rău știi, astfel încât să ai și strategii de coping în situațiile acestea, pentru că altfel te duci în alt mediu și o iei de la capăt și repeți fix aceleași greșeli, pentru că oricum ai foarte ușor acces la informații, părinții află și spun fiți atenți că a venit iarăși cineva la noi în școală și de aici se amplifică foarte ușor.
Rep.: Adică se poate reveni la aceeași situație într-o altă școală, iar trebuie transferat…
Ciprian Fartuşnic: Noi am văzut de foarte multe ori genul de profeție care se auto împlinește. Adică, eu poate n-am nicio problemă, dar dacă tot îmi spui și azi și mâine și poimâine că sunt într-un fel, ușor, ușor îmbrățișez un comportament chiar de tipul acesta. O să ajung să mă manifest cam cum se așteaptă de la mine, nu cum sunt sunt eu. Îți însușești etichetele.
Rep.: Ce ar funcționa pentru profesori cand au în clasă copii care nu respectă regulile, copii care manifestă un comportament agresiv? Ce fel de sprijin pot primi?
Ciprian Fartuşnic: Sunt profesori care nu pot să facă managementul clasei și în clasa nu e niciun copil cu CES, adică aceeași clasă, aceeași copii, la geografie sunt foarte ok, foarte cooperanți, lucrează, e destindere, dar lucrativă și la altă ora profesorul nu reușește nici să se audă, pentru ca e gălăgie în clasă. Sunt zone pe care foarte greu profesorii le recunosc, mai ales că aici ar trebui să primească sprijin. Ce fel de sprijin?
Eu, ca manager de curriculum, adică directorul din școală împreună cu echipa care se ocupă de zona asta, o primă responsabilitate pe care o am este ca măcar o dată de 2, de 3 ori pe an, să intru la tine la oră și e puțin probabil să nu apară niște lucruri care îmi arată mie că ai încă niște competențe insuficient dezvoltate pe managementul clasei. Nu e vorba sa arăți cu degetul. La noi, în școala în care ai o violență vine imediat inspectoratul și te arată cu degetul.
Rep.: Adică etichetarea apare și în cazul școlii?
Ciprian Fartuşnic: Da. Poate nu întâmplător în școala respectivă există violență, am nevoie să mă ajuți, nu să mă arăți cu degetul.
Dacă noi acceptăm că faci lucrurile bine, dar ai putea face și mai bine dacă ți-ar fi copiii mai atenți și regulile mai bine respectate la ora ta, atunci e imposibil să nu găsești un program de formare care să te ajute. Mai nou nu trebuie să-l plătești numai tu din buzunar. Mai poți să găsești la CCD-uri. Cumva încerci. Poate nu găsești imediat, Poate găsești un profesor care este fie în școala respectivă, fie în localitatea respectivă, care este un foarte bun mentor și care poate să îți mai dea niște sugestii și poate să te ajute să mai încerci niște lucruri. Oricum, până ieși la pensie, îi vei avea în fața ta pe acești copii și atunci merită să investești în avans. Până la urmă și unui profesor i-ar fi mai bine la finalul zilei să se ducă totuși acasă nu cu bateriile la -100 % energie și încărcați de tot felul de frustrări.
Din punctul meu de vedere, în zona asta, evaluările ar trebui să fie sursă a soluțiilor, nu să fie formale și să fie mai degrabă ca să te prind eu cu ceva, nu ca să vedem ce anume nu stăpânești încă.
O altă soluție foarte importantă sau esențială, din punctul meu de vedere, este familia. Ca la psiholog, trebuie să tratez părintele întâi și după aia copilul. De multe ori îți dai seama că părinții sunt cu anumite probleme și cumva copilul este o oglindă sau o victimă și chiar ai nevoie, cu atât mai mult de niște profesioniști care să poată să intervină. Am intalnit o situație în care copilul era dintr-o familie în care mama e cu handicap, tatal e alcoolic, în loc de casă aveau jumătate de camera cu 8 persoane.
Rep.: Și cum pot fi ajutați copiii în astfel de cazuri?
Ciprian Fartuşnic: Aici, din punctul meu de vedere, este nevoie de o anchetă foarte, foarte serioasă, să vezi în interesul superior al copilului. Chiar am avut o experiență destul de lungă în școli care sunt în medii dezavantajate și evident că apăreau situații de eșec școlar, adică repetenție, corigență, abandon, școlar, absenteism foarte lung sau comportamente violente.
Culmea că erau mulți copii care ajungeau să renunțe la școală, pentru că pur și simplu se consideră profund nedreptățiți de cum au fost tratați, fie de colegi, fie de profesori, fie de director și te gândești dar școala e o cauză a abandonului școlar? Da. Știu caz concret de copil care a renunțat la studii pentru că fusese un mic incident și el a primit sancțiunea din reflex, pentru că el era cel care avea imaginea proastă. Deși situația era 50/50, adică ori ii sancționez pe amândoi ori lăsam așa situația și frustrarea aceasta s-a tot amplificat și nu a mai ajuns la școală deloc. De aceea spun că avem o mare responsabilitate și e ușor să spui datoria elevului este să învețe bine, dacă respectă regulile e bine, dacă nu, la revedere.
Lucrând la studiile despre violența în școli, am înțeles că nu există persoană care să nu aibă o pornire agresivă. Devine violență în momentul în care tu nu reușești să te controlezi. Practic, impulsul agresiv nu e deloc temperat. Ori și asta se educă. Se antrenează. Pentru unii e mai ușor, pentru alții e mai greu. Dacă oferi o pedeapsă disproporționată și nu înțelegi că ai o ocazie foarte bună de a putea discuta serios nu numai cu cel care a fost implicat, ci cu toată clasa, părinții, profesorii, atunci se ratează un moment de învățare.
Ciprian Fartuşnic este cercetător ştiinţific principal gradul 1 în științele educației. A fost director al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, iar de la desființarea acestuia face parte din Centrul Național pentru Politici și Evaluare în Educație. În prezent este cadru didactic asociat la Universitatea Bucureşti. Lucrează din 1998 în domeniul politicilor educaționale, în special cele privind categoriile de elevi în risc de excluziune. Face parte din echipe naționale și internaționale de cercetare pe tematici diverse privind învățământul rural, participarea copiilor și tinerilor romi la educație, violența în școală, integrarea copiilor cu dizabilități și/sau CES în învățământul de masă, managementul educațional.