INTERVIU Cercetătoarea Alina Dolea: Migranții ajung să dezvolte o anumită sensibilitate cu privire la modul în care România e percepută. Experiența „între aici și acolo, nici aici, nici acolo” contribuie la sentimentul de însingurare, teren propice pentru teme precum cele ale AUR

Partidul AUR s-a clasat pe locul treilea în diaspora, cu aproape 25% din voturi, imediat după USR Plus și PNL, potrivit rezultatelor parțiale. Cum a fost posibil ca diaspora românească, percepută întotdeauna ca fiind mai progresistă decât electoratul de acasă, să ajungă să voteze în proporție atât de mare cu un partid ca AUR? Răspunsul este o problemă de identitate și de lipsă de adaptare în străinătate pe care instituțiile românești au ignorat-o și care a constituit o bază afectivă puternică, contribuind la sentimentul de însingurare, „teren propice pentru instrumentalizarea politică a unor teme precum cele ale AUR”, a explicat într-un interviu pentru Edupedu.ro cercetătoarea Alina Dolea, doctor în Științele Comunicării și autor al cercetării „Construcția imaginii de țară în contexte de criză”, realizată la Institutul de Sociologie al Academiei Române, în care a studiat situația comunității românilor din Marea Britanie.

Migranții ajung sa dezvolte o anumită „sensibilitate” cu privire la modul în care România e percepută în Marea Britanie pe fondul unor campanii mediatice care vizează migrația sau a unor campanii politice de tip populist; așa se face că apare / se activează și mai mult acest strat emoțional (emoții, afect, memorie) în construcția propriei identități și care contribuie la modul în care ei văd România (cu tot spectrul de la idealizare la blamare). În plus, cum spuneam, există această permanentă experiență de “între aici și acolo, nici aici, nici acolo”, care contribuie la sentimentul de însingurare… teren propice pentru instrumentalizarea politică a unor teme precum cele ale AUR.

Spațiul simbolic de mediere culturală și identitară în străinătate este ocupat la acest moment preponderent de biserică (nu doar cea ortodoxa, vorbim si de biserica penticostala, adventista, baptista, etc). Ancorele și rădăcinile sunt recuperate prin credință (prin participarea la slujbe și alte evenimente ale comunității religioase), prin limbă (sunt străzi întregi pe care se observă antene parabolice în cartierele locuite de români din Londra), prin comportante de consum de la magazine românești, prin dorința de socializare, uneori exclusiv, cu alți români.

Apar astfel manifestări ale națiunii în viața de zi cu zi, dar în diaspora – ceea ce am numi un naționalism diasporic banal, conșient. Toate comunitățile diasporice au până la urma astfel de manifestări ale națiunii (afișare de steaguri, simboluri naționale, port tradițional, obiceiuri) care le deosebesc de altele. Și nu sunt exclusive, adică aceste comportamente nu exclud formarea de noi rădăcini prin participarea activă la evenimente ale altor comunități (unii migrați declară că sunt români, alții că se simt deja englezi, alții că sunt europeni, alții ca sunt cetățeni ai planetei, alții „încă nu știu ce sunt”).

Problema apare atunci când acest naționalism banal, conștient devine atât de puternic încât duce la o radicalizare. Instrumentalizarea politică a acestor emoții, afecte, nostalgii poate explica ascensiunea AUR.

Pentru această cercetare, Alina Dolea a avut în vedere:

Cum (re)construiesc migranții din Marea Britanie imaginea României;
Cum își (re)construiesc identitatea;
În ce măsură apar forme de angajare/ dezangajare în țara de destinație vizând promovarea României și/ sau a identității lor de români. Cu alte cuvinte, miza acestei părți din cercetare a fost investigarea legăturii dintre statutul migrantului în țara de destinație (Marea Britanie), în raport cu imaginea țării de origine (România).

Câteva elemente despre comunitate:

Românii sunt în prezent a doua cea mai numeroasă naționalitate din Marea Britanie și cea mai numeroasă din Londra, reprezentând astfel una dintre cele mai mari diaspore românești din străinătate. Conform statisticilor oficiale, românii din Marea Britanie sunt răspândiți geografic în intregul regat, cei mai numeroși lucrând în construcții, în domeniul imobiliar și business, în servicii și turism, în sectorul sanitar, în comerț, transporturi sau IT (457.000 de români, conform ONS, 2019). La 20 septembrie 2020 un număr de 670,600 de români apar înregistrați în UK prin EU Settlement Scheme – EU Settlement Scheme quarterly statistics, September 2020 – GOV.UK (www.gov.uk).
Cercetarea a inclus desfășurarea mai multor focus grupuri în 2019 cu români ce corespund acestor profile din statisticile oficiale (incomplete) ale statului englez – ingineri, muncitori în construcții, IT-iști, actrițe, arhitecte, antreprenori, profesori, muncitori fabrica și în depozite, șoferul de taxi, camerista, asistenta medicală, îngrijitoarea, specialiștii în diverse domenii (sănătate, domeniul bancar, marketing, contabilitate, business admin, etc).

Mai jos, interviul integral cu cercetătoarea Alina Dolea:

Edupedu: Cum se simt românii din UK în raport cu țara lor? Care este impresia lor despre cum îi tratează statul român? Se simt lăsați de izbeliște?

Alina Dolea: Apare o nevoie de reprezentare a românilor în Marea Britanie, mai ales în contextul unor campanii mediatice denigratoare la adresa românilor în presa tabloidă The Sun, Daily Mail dar și în cadrul unor producții de televiziune („Romanians are coming” The Romanians Are Coming – All 4 (channel4.com), dar aceasta nu este singulară). Ca urmare, românii cu care am discutat plasează responsabilitatea unor poziții publice de sancționare a acestor declarații denigratoare către autoritățile statului în România și la Londra, oferind de exemplu cazul Poloniei de acum câtiva ani: în urma unor articole în The Sun în care românii și polonezii erau acuzați că „vin cu hoardele” și urmează „o invazie”, președintele Poloniei a luat poziție publică, apoi ambasadorul Poloniei s-a declarant indignat, aducând aminte de piloții polonezi care au venit în timpul celui de-al doilea Război mondial, în timp ce din România nu a fost nicio reacție”.

În general, participanții consideră că instituțiile statutului român „trebuie să promoveze” România în Marea Britanie pentru ca imaginea țării să fie mai bună, astfel încât statutul social al românilor în Marea Britanie să fie unul mai bun. Cu alte cuvinte, nu există un capital social, pre-existent, al României care să se transfere către românii din Marea Britanie.

Mai mult decât atât, jurnalista Tessa Dunlop a plasat aceste percepții într-un context istoric mai amplu care ajută la înțelegerea acestei lipse de capital: în Marea Britanie, spune ea, există această percepție a României ca țară primitoare de „charity” (milă) încă de la venirea Reginei Maria care a cerut sprijin britanic invocând că țara este săracă și are nevoie de ajutor.

Revenind la cercetare, mai mulți participanți au descris relația cu statul român ca fiind una de „abandon” – există sentimentul unei distanțe atât de mari între cetățean și instituțiile statului român, chiar și atunci când instituțiile funcționează în străinătate, încât ele duc la percepția unui abadon – „suntem ai nimănui”.

De aici rezultă comportamente de angajament („trebuie să facem ceva noi pentru noi”) sau de dezangajare, dar care trebuie analizate în contextul unei complexități a diasporei și comunității românești din Marea Britanie: vorbim de diaspora diplomacy și de angajament al diasporei pentru reprezentarea publică și chiar politică a unei comunități din ce in ce mai numeroase și de promovarea țării și culturii de origine pentru o mai bună integrare.

La nivel social, se constată o emergență unor forme de organizare, de exemplu apariția de asociații și organizații românești a căror misiune este aceea de a adresa problemele comunității românești și de a o sprijini, pe lângă asociațiile profesionale care au deja un istoric mai lung (Forumul Arhitecţilor şi Urbaniştilor Români din UK – RAUF, Societatea Medicală Română UK – SMR-UK, GRASP – Global Romanian Society of Young Professionals – UK, Liga Studentilor Români din Marea Britanie). De asemenea se constată cristalizarea unei „conștiințe de sine a comunității”, punându-se problema unei mai bune reprezentări a comunității, prin advocacy și parteneriate strategice cu instituții britanice, pentru asigurarea drepturilor și intereselor românilor, în special în zone cu o comunitate numeroasă.

Dar apar și comportamente de contestare a țării de origine și de detașare totală („nu mai vreau să am de-a face cu România! M-am mutat aici pentru că vreau o viață departe de România”) – și aceștia sunt membri ai comunității românești din Marea Britanie și politicile, programele și acțiunile dezvoltate trebuie să țină cont de aceste aspecte și de numeroasele categorii de migranți care se regăsesc în categoria generică „diaspora românească din Marea Britanie”.

De asemenea, participanții fac distincție între România ca țară și România ca loc unde s-au născut, au crescut, au familia, valorile însușite, etc: România ca stat este disfuncțională, ne-modernizată, birocratică, nu mai oferă șansa unui viitor pentru ei și familiile lor, nu oferă oportunități de dezvoltare profesională.

Edupedu: A contribuit efectul Brexit asupra imaginii identității comunității românești din UK? În ce fel?

Una dintre concluziile cercetării este aceea că migranții încep să dezvolte „o anumită sensibilitate” față de modul în care este percepută România în Marea Britanie. Acest proces a fost amplificat atât în contexte politice (e.g. de alegeri sau referendumuri), cât și după ce acestea au avut loc (vezi Brexit), pe fondul unor dezbateri recurente în spațiul public sau a unor campanii media în care se vizează reglementarea migrației și migranții devin o categorie „țintă”. Acest proces este accentuat recent și de ascensiunea populismului ce promovează ideea unei diviziuni la nivelul societății.

Spre exemplu, dacă ne uităm la modul în care imigrația este definită în manifestele partidelor politice din alegerile generale din Marea Britanie din 2019, se poate observa această referire constantă la imigrație ca resursă de dezvoltare sau amenințare. De altfel, Conservatorii au fost acuzați că promovează un hostile immigration environment datorat acestor referiri constante la imigranți ca amenințare.

Nu se poate vorbi de o imagine a comunității românești ci mai degrabă o distincție între modul în care sunt percepuți românii și România: participanții la studiu au făcut distincții clare între modul în care sunt văzuți românii în Marea Britanie (muncitori, serioși, „venim mereu la lucru și nu sunăm luni dimineață că suntem bolnavi”) și modul în care este văzută România în general, respectiv statutul țării.

„România este asociată cu o țară săracă”, spune un participant și citează un englez – „Asta e imaginea pe care o avem noi despre România: adică cumva…stați cu mâna întinsă.”

Un alt participant a spus „Noi românii nu avem nicio problemă de a ne integra aici, suntem foarte bine văzuți, ok. Dar țara nu ne reprezintă bine”.

„Clar ca e un deficit de imagine acolo, adică imaginea României e în urma realității, e clar că toți au proștii lor și ignoranții lor, și noi îi avem, și americanii îi au, și toată lumea. Dar sunt lucruri bune care nu se văd și asta ne dezavantajează”.

Migranții din Marea Britanie povestesc despre experiența personală de migrație, plasându-se constant în raport cu „alții”, introducând astfel diferite categorii identitare precum: „noi, românii” versus „ei, englezii”; „noi, românii din Anglia” versus „ei, alți migranți din Anglia” (de exemplu, polonezii); „noi, românii din diasporă” versus „ei, românii din România”, „românii” versus „romii români”. Se introduc judecăți de valoare și raporturi de putere între românii „serioși” și „cei care nu sunt serioși”, cei de succes și cei care nu au „succes”, „noi, românii muncitori în UK” versus „ei, românii care sunt hoți/ fură”, unii dintre participanți plasându-se pe o poziție de constatator care doar semnalează o situație, dar furnizează și o explicație – „mentalitatea”. Toate aceste poziționări arată că diaspora nu este o categorie unitară, dar și că există această tensiune constantă de construcție a propriei identității în raport cu ceilalți.

Apar comportamente de diferențiere, discriminare, intoleranță și o anumită radicalizare în sensul în care categorii de migranți sunt delegitimați.

Edupedu: În ce fel a contribuit pandemia în alegerile electorale ale diasporei din UK?

Pot doar emite cu titlul de ipoteză ideea că pandemia a accentuat sentimentul de alienare și însingurare a românilor din diasporă, cu atât mai mult cu cât legăturile fizice cu „acasă” (călătoriile în țară) s-au diminuat sau nu au mai fost posibile.

Edupedu: Care sunt motivele pentru care AUR a reușit să obțină atât de multe voturi în diaspora românească?

Nu sunt sociolog și studiul nu a avut acest obiectiv de cercetare. Dar, una dintre explicațiile mele pleacă de la unul din rezultatele neașteptate ale studiului: emoțiile migranților care până acum au fost marginal discutate și studiate. Emoțiile sunt cele care conduc la „sensibilitatea” despre care vorbeam și pe care migranții o dezvoltă între statutul lor social în țara de destinație și imaginea țării de origine. Se vorbește mult mai mult despre diasporă ca actor politic care votează schimbarea în România, diaspora ca actor economic care contribuie, prin remitențe, la dezvoltarea României, dar și la dezvoltarea economică a Marii Britanii, diaspora ca ambasador informal al României (în special elitele, românii obișnuiți deveniți eroi sau glorificarea unor tipuri de migranți). Mai puțin se vorbește despre costurile sociale ale migrației. Lipsește aproape cu desăvârșire o discuție despre pierderea rădăcinilor, a mediului familiar și a statutului social, despre costurile emoționale și psihologice ale migrației: toți cei care emigrează experimentează într-o măsură mai mică sau mai mare un soi de pierdere. Toți cei care apar impersonal ca numere în statisticile guvernului britanic, indiferent de nivelul de educație sau de categoria profesională, sau care nici nu apar în statistici, trec printr-o etapă de pierdere a ceea ce le era cunoscut (mediul familiar, social, profesional) acolo, în România. Fiecare experimentează un sentiment de redefinire a propriei identități pentru că aici, în Marea Britanie, nu te cunoaște sau recunoaște nimeni, totul este diferit față de ce știai. Chiar și cei care se pregătesc și se informează experimentează acest șoc cultural, iar la unii apare chiar o pierdere a capitalului social din România, dacă acolo erau (re)cunoscuți în domeniul în care profesau, și aceasta amplifică procesul emoțional. Cu atât mai dificil este acest proces pentru cei care nu se informează, nu se pregătesc pentru emigrare și nu cunosc limba; sau care prestează o muncă diferită sau chiar sub nivelul de pregătire anterior. Apar rușinea și chiar stigma declanșate de etichete, multe generate sau amplificate de media, precum „căpșunari” sau „badande”.

În plus și țara de origine și țara de destinație trec constant prin schimbări sociale, politice, economice. Apar emoțiile generate de a fi și de a aparține simultan și aici și acolo, nici aici nici acolo sau între aici și acolo și fricile (de inadecvare, de ridicol, de a greși, de a fi interpretat greșit, de a nu fi înțeles, etc). La acestea se adaugă constanta negociere identitară, dorința de apartenență la o comunitate și imaginarea unui acasă „idilic” prin afect și memorie (care poate nu există și n-a existat niciodată). Toate conduc până la urmă la un sentiment de înstrăinare, deziluzie și uneori alienare. După emigrare, migranții nu mai sunt în fond nici români în România, nici englezi în Marea Britanie. Ce sunt? Sunt români în străinătate și asumarea unei (noi?) identități e o decizie personală în urma unor negocieri: Ce tradiții țin? Ce obiceiuri păstrez? În ce limbă îmi cresc copiii? Aceste negocieri identitare pot fi recurente pentru căutarea și/ sau regăsirea unor rădăcini.

Cele care ar putea să medieze aceste procese sunt paradoxal instituțiile statului român care ar putea asigura aceste punți culturale, sociale, identitare între „aici” și „acolo”. Absența sau capacitatea limitată a statului român dată de o infrastructură ce pre-există acestui fenomen extis de emigrație face ca acest spațiu simbolic de mediere culturală și identitară să fie lăsat liber. Acest gol contribuie la sentimentul de abandon despre care au povestit participanții la focus grupuri. În plus, există o distanță față de putere foarte mare în România între cetățeni și instituții. Ca urmare, chiar dacă instituțiile românești sunt aici, ele sunt percepute ca inaccesibile sau destinate doar elitelor, nu „românilor de rând”.

Am fost surprinsă să remarc că aceste sesiuni de tip focus group au fost cumva similare unor sesiuni de terapie de grup: participanții au vorbit despre experiența lor de migrație, despre România și cum sunt văzuți românii în Marea Britanie împărtășind o paletă întreagă de emoții individuale și de gup – așteptări, frustrări, bucurii, nevoia de apreciere, de validare, de recunoaștere. Această constatare a întărit nevoia de integrare a emoțiilor în cercetări despre diaspora.

Spațiul simbolic de mediere culturală și identitară în străinătate este ocupat la acest moment preponderent de biserică (nu doar cea ortodoxa, vorbim si de biserica penticostala, adventista, baptista, etc). Ancorele și rădăcinile sunt recuperate prin credință (prin participarea la slujbe și alte evenimente ale comunității religioase), prin limbă (sunt străzi întregi pe care se observă antene parabolice în cartierele locuite de români din Londra), prin comportante de consum de la magazine românești, prin dorința de socializare, uneori exclusiv, cu alți români. Apar astfel manifestări ale națiunii în viața de zi cu zi, dar în diaspora – ceea ce am numi un naționalism diasporic banal, conșient. Toate comunitățile diasporice au până la urma astfel de manifestări ale națiunii (afișare de steaguri, simboluri naționale, port tradițional, obiceiuri) care le deosebesc de altele. Și nu sunt exclusive, adică aceste comportamente nu exclud formarea de noi rădăcini prin participarea activă la evenimente ale altor comunități (unii migrați declară că sunt români, alții că se simt deja englezi, alții că sunt europeni, alții ca sunt cetățeni ai planetei, alții „încă nu știu ce sunt”). Problema apare atunci când acest naționalism banal, conștient devine atât de puternic încât duce la o radicalizare. Instrumentalizarea politică a acestor emoții, afecte, nostalgii poate explica ascensiunea AUR.

Edupedu: Dacă tot mai mulți români au ajuns să aibă o impresie idilică asupra României și să se regăsească în valori tradiționale, cum ar trebui să arate comunicarea din partea unui partid ca să le câștige voturile?

Dintotdeauna a existat în România o tensiune între modernitate și tradiționalism, nu este un fenomen de dată recentă. N-aș ști cum să răspund la această întrebare pentru că aici în Marea Britanie ar fi nevoie de reprezentare politică la nivel local, regional și de ce nu național pentru ca românii să fie reprezentați acolo unde se iau deciziile politice. Deci de români care vor dori să-și asume să participe la viața politică din Marea Britanie.

Edupedu: Ce ar putea face statul acum pentru comunitățile românești care nu se mai regăsesc nici aici, nici acolo?

În finalul proiectului meu am schițat următoarele elemente ca recomandări de politici în Marea Britanie: capacity building, community building și creștere vizibilității comunității românești în Marea Britanie.

Politici care vizează „capacity building” adresate creșterii capacității și infrastructurii asociațiilor și organizațiilor:

Linii de finanțare pentru proiecte ce vizează knowledge sharing sau knowledge acquisition;
Un proiect profesional legat de atestarea psihologilor români în Marea Britanie, pentru ca aceștia să poată profesa;
Traininguri (de exemplu de comunicare strategică, de comunicare în online)
Oportunități de networking și parteneriate cu asociații similare pentru schimburi de experiență;

Politici pentru ”community building”:

linii de finanțare pentru proiecte dedicate comunității, inclusiv fundraising, și neapărat diversificarea tipurilor de proiecte astfel încât și proiecte ce vizează sănătatea mentală a comunității să poată fi finanțate; proiecte de tip storytelling pentru comunitate – pentru adulți și copii;
platorme de jurnalism integrat care să ajungă la comunitate – un post de radio, de exemplu;
evenimente culturale (cultură modernă și de patrimoniu) – teatru, lecturi, artă;
organizarea de întâlniri de tip „open days” la ICR și Ambasadă pentru a exista mai mult acces și comunicare directă între reprezentanții statului român în Marea Britanie și cetățenii de aici;
o abordare mai complexă a Zilei naționale care să permită integrarea unor elemente de cultură de patrimoniu, dar și de cultură modernă.

Politici pentru „public awareness – creșterea vizibilității comunității românești în Marea Britanie” – parteneriate strategice:

pentru evenimente culturale comune – festivaluri teatru, lecturi, artă (cultură modernă și de patrimoniu);
cu autorități locale – consilii locale & primari & membri ai parlamentului;
cu reprezentantii industriilor/ sectoarelor mari – firmele mari românești pentru asistență;
cu bisericile de toate confesiunile pentru programme de informare, pe probleme consulare, drepturi și responsabilități, pentru probleme de explotare/ sclavie modernă, pentru violența domestică, pentru aspecte emoționale, psihologice și de sănătate mintale.

Dreamstime.com sprijină educaţia din România şi, în contextul pandemiei Covid-19, oferă gratuit imagini stock prin care site-ul Edupedu.ro îşi poate ilustra articolele cât mai relevant posibil.