Articol semnat de Virgil Iordache, profesor și cercetător la Universitatea din București – Facultatea de Biologie, directorul Centrului de Cercetare pentru Servicii Ecologice din Universitatea București. Analiza trimisă Edupedu.ro:
Problema de fond a ineficacităţii şi ineficienţei măsurilor de sănătate publică în pofida sumelor uriaşe care au fost injectate în timp în acest domeniu este scopul ales greşit de la bun început: să fie găsite rezolvări universale, general aplicabile. Nu există rezolvări general aplicabile la orice situaţie de sănătate publică.
Două sunt sursele acestui mod de abordare, una intelectuală şi una politică, aflate în interacţiune.
Sursa intelectuală
Sursa intelectuală este asociată idealului de unitate a cunoaşterii (ştiinţifice, filosofice, morale, etc). Această nevoie psihologică firească a fiecărui om s-a instituţionalizat într-un program transsecular de gândire în care primesc valoare publică soluţiile simple la întrebări complexe. În loc ca fiecare tip de problemă să primească un răspuns pe măsura obiectului său, a devenit un obicei reducerea întrebării complicate la răspunsuri simple. Ce e un individ uman? Un sistem de molecule cu o anumită organizare. Ce e societatea? Un sistem de indivizi umani cu o anumită organizare. Reducţionismul este un exemplu tipic de fake science atunci când e comunicat ca adevăr, dincolo de valoarea sa euristică locală pentru cercetare şi gândire. Reducţionismul este calea mânată de interese pentru influenţă şi bani, spre răspunsuri cerute de cetăţeni.
Reducționismul, o strategie de reducere a complexităţii folositoarea doar împreună cu multe alte abordări complementare, a condus la monopolizarea rezolvării problemelor de interes public de către grupuri mono-disciplinare. Ca orice monopol rezultatul sunt produse şi servicii de calitate îndoielnică şi exagerat de scumpe.
Reducţionismul e cel care a condus în cazul sănătăţii publice la modele epidemiologice ultrasimpliste, general aplicabile şi la soluţii instituţionale reglementate care nu ţin seamă de nimeni altcineva în afară de specialiştii în sănătate publică, de parcă acest domeniu ar fi independent de societatea ca întreg. Totul pentru status, bani şi putere, fără nici un interes real la vârful tagmei pentru soarta cetăţenilor.
Epidemiologii nu au nimic special, la fel este în toate domeniile. Mâine dacă am avea o problemă legată de apă, doar hidrologii şi hidrogeologii ar trebui să fie implicaţi, apa subzistând într-un spaţiu matematic în care se află ecuaţiile dumnealor simpliste. De ce? Pentru că banii şi influenţa trebuie păstraţi în casa disciplinară. Şi aşa mai departe.
Sursa politică
În plan politic, strategia rezultată din idealul intelectual al unităţii cunoaşterii abordat simplist a fost reducerea complexităţii reale a organizării umane globale şi reconstruirea ei simplistă, constructivistă, raţionalistă. Vizionari scientişti au pretins şi pretind că ştiu cum trebuie să arate Europa sau lumea şi că ele pot fi planificate. Viziunea se exprimă, de exemplu, prin pretenţii de educaţie universală în jurul unor valori cheie ale UNESCO, prin politici aplicate uniform şi când sunt de folos şi când nu sunt în UE, prin programe pentru conştientizarea de diferite feluri, toate eşuate în pofida injecţiei masive de bani, toate cu grupuri interesate pe plan local şi global care trăiesc numai din aşa ceva fără să producă nimic folositor, cuantificabil în mai bine pentru viaţa cetăţenilor.
În plan politico-religios sunt pretenţiile de armonizare raţională a religiilor în jurul vreunui concept de Fiinţă care nu există decât în mintea celor se ocupă cu studii religioase sau cu instituţii trans-religioase. Accentul este prea mare pe reprezentări mentale şi prea mic pe interacţiunea vie, pe cunoaştere şi compatibilizare reală. Reprezentările sunt excesiv de ambiţioase, de scară nepermis de mare în raport cu ce permite dinamica reală a proceselor sociale.
Coevoluţia surselor intelectuale şi politice
Discipinele ştiinţifice transformate în scientisme sunt susţinute financiar de proiectele politice şi administrative pe care le legitimează, există o relaţie de simbioză, de avantaj reciproc, cu externalizarea pagubelor către societatea în ansamblu. Pe termen lung are loc scăderea stabilităţii şi rezilienţei statelor.
Alternativa la acest proiect universalist eşuat, la al cărui colaps participăm în acest zile, este cunoaşterea ştiinţifică reală despre procese biologice, ecologice, sociale şi economice la nivelurile lor relevante de complexitate, date şi modele descriptive cu valoare locală şi regională adaptate situaţiilor unice şi problemelor unice care pot apărea, proceduri şi metodologii de lucru şi luare a deciziilor care să permită găsirea rapidă a modelelor potrivite din portofoliul existent pentru fiecare tip de problemă unică apărută într-o manieră creativă. O cercetare ştiinţifică susţinută financiar orientată pe misiune („mission oriented research”), complementară celei disciplinare care păstrează tradiţia instituţională disciplinară existentă şi nivelul de rigoare atins în fiecare comunitate ştiinţifică, dar fără să-i ofere condiţiile pentru deturnare către interese monopoliste de grup. Criza evidentă a dizlocat relaţiile de interes reciproc dintre scientişti şi decidenţi, există oportunitatea unei evoluţii instituţionale.
Alternativa la nivel global sunt instituţii internaţionale orientate către probleme punctuale complexe de scară globală, bine precizate, care se pot rezolva numai prin acţiune de scară globală, care pot fi abordate prin obiective cuantificabile şi monitorizate prin indicatori clari, nu prin sisteme de valori care să fie impuse altora, oricare ar fi aceste valori. Dacă astfel de probleme nu există, atunci aceste instituţii nu îşi au rostul în forma actuală. Nu foloseşte nimănui că OMS apără sănătatea în general, dacă are o comunicare cu consecinţe dezastruoase asupra sănătăţii în particular. Nu ajută pe nimeni că ONU apără biodiversitatea în general, dacă felul în care o apără pe bani mulţi la toate scările de acţiune, mai puţin la cel operaţional, duce la epidemii zoonotice cu pagube de trilioane de dolari.
Arenele de acţiune macroregionale şi globale sunt folositoare numai dacă rezolvă ceva concret sau creează condiţiile pentu rezolvarea a ceva concret. Ele sunt instrumente pentru cetăţeni, nu temeiuri, origini ale valorilor. Abordarea firească, etapa următoare în coevoluţia cadrului intelectual şi celui politic, este una strict pragmatică. Raţionalismul constructivist a eşuat. Societăţile statelor au resurse culturale proprii suficiente pentru întemeiere şi legitimare, dovadă fiind simpla preexistenţă a lor în raport cu instituţiile supranaţionale. Ţările şi procesele lor culturale interne sunt cele care livrează resurse valorice la scări mai mari, nu invers, cel puţin în acest moment istori de dezvoltare a omenirii. Identitatea oamenilor la diferite scări sociale nu e ceva care să fie construit de către state sau instituţii supranaţionale, ci rezultă din procese culturale particulare de scară temporală mult mai mare, care oferă condiţii de funcţionare statelor şi instituţiilor internaţionale.
Instituţiile eficiente şi eficace se vor mula pe această identitate şi vor susţine acţiunea pentru optimizări la scări mai mici numai în contextul rezolvării unor probleme punctuale, pas cu pas („piecemeal approach”), orice forţare nepotrivită a societăţilor perturbându-le şi pe acestea, şi instituţiile prost construite la scară mare.
Soluţiile adaptative masive, cu modificări mari, structurale pot reieşi numai din situaţii de criză evidente, cum este şi cea de acum. Aceste soluţii nu pre-există, nu vin din legi ale istoriei omenirii, ci din libertatea şi inteligenţa creativă a oamenilor. Nu există structuri obiective sociale, sisteme optime, pe care trebuie să le descoperim prin cercetare şi să le impunem oamenilor şi decidenţilor în particular ca pe nişte adevăruri de urmat. Schemele de acţiune instituţionalizate sunt ele însele un rezultat al interacţiunii sociale care implică între alţii oameni de ştiinţă. Dacă ne mobilizăm civic şi politic le vom găsi. Dacă nu avem suficientă voinţă, energie şi capacitate de a le gândi, sau preferăm să le gândească alţii pentru noi, consecinţele vor urma de la sine.
___
Despre Virgil Iordache:
Virgil Iordache predă și cercetează la Universitatea din București – Facultatea de Biologie, din 1993; este licențiat în biologie specializarea biochimie, doctor în ecologie pe probleme de ecotoxicologie și licențiat și în filosofie pe probleme de evoluția instituțiilor. Este autorul a numeroase cărți și articole, este directorul Centrului de Cercetare pentru Servicii Ecologice din Universitatea București. Este cunoscut pentru articolele de popularizare a științei.
Foto: Virgil Iordache Facebook