Frica nu este generată în amigdală, teoria este greșită și un mit / Andrei Miu, cercetător în neuroștiințe cognitive: Ne place ideea că emoțiile sunt o parte primitivă a minții și că asta ne absolvă de răspunderea de a le controla, ceea ce nu e adevărat

În episodul al doilea al Podcastului de Neuroștiințe, profesorul universitar de neuroștiințe cognitive și genetică comportamentală Andrei Miu, de la Departamentul de Psihologie al UBB Cluj-Napoca și Simina Pițur, doctorand în cadrul Școlii Doctorale de Psihologie Cognitivă Aplicată, discută despre mitul că amigdala ar fi structura nervoasă în care este generată frica și că este o parte primitivă a creierului nostru. De fapt, amigdala nu este implicată întotdeauna în frică, ci și în fericire, chiar și în procese cognitive, cum ar fi atenția sau memoria, potrivit cercetătorilor.

Cât despre faptul că ar fi o structură primitivă a creierului, această idee este depășită, deși este foarte atrăgătoare. „Ne place ideea că emoțiile sunt o parte primitivă a minții noastre și că asta ne absolvă de răspunderea de a le controla, ceea ce nu e adevărat”.

Andrei Miu explică cum s-a ajuns la ideea ca amigdala ar fi structura nervoasa a fricii, pornind de la un experiment realizat pe șobolani de laborator, unde Joseph LeDoux a numit o formă de condiționare clasică condiționarea fricii, fără să fie vorba de frică. Ulterior, în foarte multe texte din ultimii 15, 20 de ani, LeDoux s-a chinuit să lupte împotriva confuziei dintre răspunsul de apărare și frică. “Când te uiți la un răspuns motor de apărare, cum e înghețul motor, te uiți la ceva ce e produs odată ce a fost generată deja frica, nu e frică în sine, dar e foarte greu să se desfacă această idee din mintea oamenilor”.

Studiile de neuroimagistică funcțională au dus investigarea emoției în neuroștiințele cognitive la un cu totul alt nivel și sintezele din ultimii 20 de ani arată că amigdala nu este implicată întotdeauna în frică. Andrei Miu spune că „dacă contemplăm ideea că în 60% din studiile în care s-a indus fericire avem activitatea amigdaliană, poate că acesta e un antidot simplu la ideea că amigdala e implicată în generarea fricii”.

Activitatea amigdaliană este prezentă și în alte emoții negative, cum ar fi furia sau dezgustul sau tristețea și în emoții pozitive, cum ar fi fericirea. Mai mult, e implicată în procese cognitive, atenția, memoria și lucruri care nu sunt specifice emoțiilor. Și atunci se susține ideea că amigdala nu e nici măcar o structură nervoasă emoțională, darămite specific implicată în frică, spune Andrei Miu.

Redăm integral discuția din podcastul despre neuroștiințe:

“Simina Pițur: Ce este amigdala?

Andrei Miu: Amigdala este o structură nervoasă care se găsește în profunzimea creierului nostru, ar trebui să vă o imaginați la baza și spre mijlocul creierului, într-o parte a creierului care se numește lobul temporal. Este o structură nervoasă formată din mai mulți nuclei în care sunt aglomerați neuroni, iar numele vine de la cuvântul grecesc pentru migdală, pentru că e cam cât o migdală.

Simina Pițur: Care este, de fapt, originea mitului că ar fi implicată în frică, că ar fi structura în care se generează frică?

Andrei Miu: Originea este legată de studii care au început în anii 80. În mare parte au fost făcute de un specialist în neuroștiințe cognitive pe care îl cheamă Joseph LeDoux.

Erau o grămadă de teorii despre emoții care nu se bazau pe nimic, nu erau date experimentale care să susțină acele teorii. Printre aceste teorii era și teoria sistemului limbic a lui Paul MacLean, de unde vine ideea că ar exista o parte reptiliană a creierului care se ocupă de emoții. 

LeDoux atrage atenția la începutul anilor ’80 că nu prea se știa nimic despre emoții și propune ca oamenii de știință să se concentreze pe un model experimental al emoțiilor, pentru că nu putem să înțelegem diferite lucruri prin emoții și să ne apucăm să căutăm un circuit nervos pentru toate emoțiile. Mai degrabă să ne concentrăm asupra unei emoții și, dat fiind că în anii 80 nu erau prea multe metode cu care să se studieze procesele psihice la om, a ales o emoție pe care o putem studia la animale, o formă de învățare a unor comportamente de apărare la animale. 

Gândiți-vă că dacă pui un șobolan de laborator într-o cutie, a cărei podea e un grătar electrificat și dai un stimul electric foarte scurt de jumătate de secundă la lăbuțele animalului, animalul va prezenta un răspuns de apărare evident. Va îngheța, nu va mai mișca deloc. Acesta e un răspuns de apărare care se învață. În ce sens? Ce fac oamenii de știință este să asocieze stimulul electric la care animalul prezintă îngheț motor cu stimuli neutri inițial de care animalul nu se sinchisește. De exemplu, dacă se aprinde un bec în cutia în care a fost pus, nu răspunde în niciun fel, își vede de exploratul în cutie. Dar, dacă asociezi repetat aprinderea becului cu stimulul electric de câteva ori, animalul va învăța că aprinderea luminii anunță că i se va da un stimul electric de care vrea să se apere și răspunsul lui de apărare e înghețul motor. Și atunci, chiar și doar la aprinderea luminii animalul va ajunge să înghețe motor. Aceasta este o formă de învățare asociativă care se numește condiționare clasică și în cazul acesta este vorba de condiționarea clasică a unui răspuns de apărare, înghețul motor. 

LeDoux și-a dat seama că condiționarea clasică a acestui răspuns de apărare, înghețul motor, e un model experimental care îi va permite să descopere ce se întâmplă în creierul șobolanului și cu metodele care existau atunci a făcut leziuni sistematice în creierul șobolanilor și a testat, după fiecare leziune, ce se întâmpla cu învățarea acestui răspuns motor. A descoperit, spre surpriza lui și a multora, că această structură nervoasă, amigdala, atunci când era lezată, nu mai permitea învățarea prin condiționare clasică a răspunsului de îngheț motor. Deci, a descoperit că leziunile în amigdală afectează învățarea prin condiționare clasică a acestui răspuns motor și de aici ideea că amigdala este importantă pentru emoții. Forma aceasta de învățare a fost numită de către LeDoux și alții condiționarea fricii. Nu pentru că LeDoux ar fi echivalat înghețul motor cu frica, ci pentru că s-a gândit că e o sintagmă prietenoasă. 

Ulterior, în foarte multe texte din ultimii 15, 20 de ani, LeDoux s-a chinuit să lupte împotriva confuziei dintre răspunsul acesta de apărare, înghețul motor și frică. A scris cel puțin două cărți și foarte multe sinteze și articole de popularizare în care se străduiește să convingă oamenii că nu e vorba de frică în pofida aparențelor, e vorba de un răspuns de apărare, înghețul motor pe care îl înveți prin condiționare clasică. De aici confuzia, a numit această formă de condiționare clasică condiționarea fricii, fără să fie vorba de frică. 

Odată ce apare, frica antrenează inclusiv răspunsuri motorii, de genul înghețului motor la animale, modifică percepția și alte procese cognitive, atenția, memoria. Odată generată, frica antrenează și modificări fiziologice, cum ar fi creșterea tensiunii arteriale și eliberarea unor cantități crescute de cortizol. Ce vreau să spun este că toate lucrurile acestea sunt răspunsuri emoționale. Ele apar odată ce a fost generată deja frica. Când te uiți la un răspuns motor, cum e înghețul motor, te uiți la ceva ce e produs odată ce a fost generată deja frica, nu e frică în sine, dar e foarte greu să se desfacă această idee din mintea oamenilor. 

Lumea e avidă să înțeleagă ce se întâmplă în creier în timpul fricii și a altor emoții și a fost apetitul atât de mare pentru a înțelege mecanismele din creier din timpul fricii, încât oamenii au îmbrățișat toate știrile care anunțau că s-a descoperit structura nervoasă a fricii. E foarte greu să lupți împotriva unei confuzii care s-a răspândit prin presă foarte larg.

La sfârșitul anilor ’90 au devenit disponibile metodele neuroimagistice funcționale, cum ar fi imagistica de rezonanță magnetică funcțională și aceste studii au permis să investigăm ce se întâmplă în creierul uman în timpul fricii. Pe un om poți să-l pui să se uite la un film și să-l întrebi, după acest film, în ce măsură simte frică. Dacă îți confirmă că simte frică, poți fi sigur că e vorba de această emoție și poți să te uiți la ce s-a întâmplat în creierul lui ca să fie generată această emoție. 

Studiile de neuroimagistică funcțională au dus investigarea emoției în neuroștiințele cognitive la un cu totul alt nivel și e o literatură uriașă despre emoții, chiar și doar despre frică. Sintezele din ultimii 20 de ani arată că amigdala nu este implicată întotdeauna în frică. În aproximativ 60% din studiile în care s-a indus frică s-a văzut o modificare în activitatea amigdaliană. S-a văzut că activitatea amigdaliană, în egală măsură, este prezentă și în alte emoții negative, cum ar fi furia sau dezgustul sau tristețea și în emoții pozitive, cum ar fi fericirea. Dacă contemplăm ideea că în 60% din studiile în care s-a indus fericire avem activitatea amigdaliană, poate că ăsta-i un antidot simplu la ideea că amigdala e implicată în generarea fricii.

Concluziile acestor studii de neuroimagistică funcțională merg mai departe și arată că amigdala este parte dintr-o rețea cerebrală extinsă, care cuprinde structuri nervoase din multe părți ale creierului și este implicată și în alte procese psihice. Se vede activitatea amigdaliană în timpul unor procese cognitive, cum ar fi atenția sau memoria de lucru și atunci se susține ideea că amigdala nu e nici măcar o structură nervoasă emoțională, darămite specific implicată în frică.

Mai mult, în ultimii 10, 15 ani, pe baza a foarte multe studii de neuroimagistică funcțională, s-a consolidat ideea că amigdala ar fi parte dintr-o rețea cerebrală care se ocupă de lucruri mult mai de bază din punct de vedere cognitiv, cum ar fi procesarea noutății, procesarea stimulilor externi, nu este specific pe emoție, frică. Pentru oamenii de știință, inclusiv pentru LeDoux, este de neacceptat ideea că frica e generată în amigdală. Sper că am făcut clar de ce.

La ora actuală se știu foarte multe lucruri despre conexiunile dintre structurile nervoase și, în principiu, cu cât o structură nervoasă e conectată cu mai multe alte structuri nervoase, cu atât structura aceea nervoasă te aștepți să contribuie la mai multe funcții. Amigdala este una din structurile nervoase cel mai dens interconectată cu restul creierului. Studiile arată că amigdala are în jur de 1000 de conexiuni cu majoritatea structurilor nervoase din creier, e văzută ca o structură nodală, care fiind atât de dens interconectată cu restul creierului, te aștepți să facă mai multe lucruri și asta e o altă perspectivă care ar trebui să atragă atenția ascultătorilor.

De ce oamenii de știință din domeniu nu mai discută despre amigdală și frică? N-au discutat nici în anii ’80 pentru că au înțeles corect rezultatele lui LeDoux, dar acum mai puțin ca oricând.

Simina Pițur: Partea a doua a mitului spune că amigdala este o structură primitivă.

Andrei Miu: E foarte atrăgătoare ideea aceasta. Ne consolăm gândindu-ne că sunt procese primitive care generează impulsuri care nu pot fi controlate ușor. Ne place ideea că emoțiile sunt o parte primitivă a minții noastre și că asta ne absolvă de răspunderea de a le controla, ceea ce nu e adevărat, dar înțeleg de ce multora le place ideea aceasta veche că emoțiile ar fi generate într-o parte primitivă a creierului nostru. Ideea aceasta vine de la 2 specialiști în neuroștiințe, m-am gândit dacă să le spun specialiștii în neuroștiințe, pentru că în vremea când gândeau aceste teorii nu existau neuroștiințe. În anii ’30, în anii ’50, e vorba de James Papez și de Paul MacLean. Cei 2 au încercat să strângă puținul care se știa despre cum funcționează creierul în teorii și au propus niște circuite nervoase care se ocupau de diferite lucruri, de emoții, una de percepție, de răspuns motor. Papez a propus un astfel de circuit pentru emoții și, ulterior, MacLean a preluat și a încercat să actualizeze cu puținul care se făcuse în anii ’40. Nu existau metode cu care să studiezi emoțiile în creierul uman. Erau doar observații clinice izolate și experimente puține făcute pe animale.

MacLean pune acest circuit nervos în care era și amigdala într-o teorie despre evoluția creierului, teoria creierului triunitar. De ce triunitar? Pentru că MacLean zice că ar fi o parte reptiliană a creierului nostru, care a apărut la reptile și care pe urmă a fost înglobată și la speciile superioare, se credea atunci în anii 40. Adică, peste creierul reptilian s-ar fi adăugat creierul care a apărut, zicea el, la primele mamifere și peste aceste două părți s-a adăugat și creierul care evoluase la primate. 

Suntem în 2022 și perspectiva asupra evoluției creierului s-a schimbat, pentru că s-au acumulat foarte multe dovezi din studiul fosilelor, din Neuroanatomie comparativă, care ar trebui să-i convingă pe ascultători că ideea că creierul a evoluat în etape și că la ce a apărut la o categorie de specii s-a adăugat altceva și altceva și că ar fi deci evoluție prin adăugire, e greșită. 

Ce s-a descoperit? Pe scurt, cortexul prefrontal, care conform teoriei lui MacLean ar fi trebuit să fie specific primatelor, există și la șobolani, la păsări, la reptile. Contrazice clar ideea că ar exista părți de creier care să fi să fi fost preluate, moștenite de la specii mai simple. Știm că creierul a evoluat în paralel, pe baza unui plan de bază care a suferit variații la toate speciile care există la ora actuală. Toate speciile prezintă structuri nervoase echivalente, dar forma, mărimea structurilor nervoase, conexiunile diferitelor structuri nervoase din planul de bază variază de la o specie la alta, pentru că speciile au trebuit să se adapteze la medii foarte diferite și să facă lucruri foarte diferite și atunci creierul lor s-a modificat. Și atunci e depășită ideea că creierul s-a acumulat în mai multe etape, așezându-se peste creierul reptilian, un creier de la mamifere și pe urmă încă o parte de la mamiferele mai noi”.

Citește și :

Andrei Miu, profesor de neuroștiințe cognitive: Nu avem un creier reptilian. Evoluția creierului nu merge așa / Erorile teoriei creierului triunitar, o teorie abandonată de știință ca fiind greșită, dar atât de populară și crezută în prezent