Frica de schimbare

În urmă cu două zile, ministrul Educației, Monica Anisie, a făcut o vizită neanunțată la o școală din mediul rural. Neanunțați au fost doar profesorii acelei școli, ministerul anunțând, în schimb, întreaga presă centrală, de la București, care se ocupă de domeniul educației.

Ce a urmat am văzut cu toții. Ministrul Anisie a ascultat la ușa unei clase și a dat buzna peste o învățătoare când aceasta țipa la copii. S-a prezentat și a mustrat-o pe învățătoare, de față cu toți copiii, că ridică tonul la ei și că nu așa ar trebui să se comporte la clasă.

Apoi, s-a pus problema faptului că cei mici sunt încălțați cu papuci în clasă și că merg la wc-ul din curte în papuci. Tot învățătoarea a fost trasă la răspundere și pentru acest lucru, fiind interogată de reporteri în fața copiilor.

După această știre, lumea s-a împărțit în două tabere:

• cei oripilați de țipetele profesoarei și de faptul că elevii merg în papuci la toaleta din curte
• și cei oripilați de demersul mediatic și politic al Monicăi Anisie, profesoară la rândul său.

Pentru oricine a urmărit în ultimii ani problemele din educație, este evident că Anisie nu a venit cu o soluție clară pentru școlile cu toaletele în curte sau pentru schimbarea metodelor de predare la clasă, ci a făcut pur și simplu un circ de campanie electorală, din care să reiasă implicarea sa “pe teren”, o atitudine care îmi aduce mai degrabă aminte de “președintele jucător” sau de controalele făcute de directorii ANPC, când chemau presa și miroseau carnea din frigidere în fața camerelor, apoi îi întrebau pe vânzători “dumneavoastră ați mânca așa ceva?”.

Că există carne stricată în frigidere știam cu toții, la fel cum știam cum se comportă mulți profesori din România cu elevii, la fel cum știam că mulți copii merg prin noroaie kilometri întregi ca să ajungă la școală sau că școlile au wc-ul în curte.

Așadar, după vizita neanunțată a Monicăi Anisie nu am aflat nimic nou, ci am văzut doar cum nu ar trebui să se comporte un ministru al educației, care chiar vrea să schimbe ceva.

Schimbarea adevărată ar trebui să vină din partea unor grupuri de lucru, în care să fie implicați specialiști în educație, profesori, elevi, juriști, economiști, ministru. Acolo ar fi bine să se afle doamna ministru, nu în fața camerelor.

Dar vrea vreun ministru al educației să schimbe ceva cu adevărat? Vrea vreun ministru politic să își pună sindicatele în cap și să piardă votul profesorilor?

Nu.

Frica de schimbare în educație zace la catedrele școlilor românești de 30 de ani încoace.

Pe măsură ce generațiile de elevi s-au schimbat, au crescut în era tehnologiei, în libertate, încurajate de părinți să fie altfel decât au fost ei, să își ceară drepturile, cei mai mulți dintre profesorii români au rămas la fel.

Am fost în școli ultra-modernizate cu bani primiți de la primărie sau de la părinți, cu sisteme audio, video-proiectoare, table inteligente, etc. Totul, pentru a face școala cât mai plăcută pentru copiii de azi. În aceleași școli am găsit, însă, invățătoare care nu știau să folosească toată acea aparatură, ba chiar elevii le ajutau să pornească și să folosească aparatele.

Credeți că toate acele investiții le făceau pe profesoare să nu mai țipe la copii? Nu.

Dascălii români au nevoie de cursuri de formare, de schimbare a mentalității și apoi a metodelor de predare (ce ar fi trebuit, dar nu face programul CRED).

Până să ajungă, însă, să treacă pragul unor astfel de cursuri, profesorii trebuie să își învingă propria frică de schimbare.

După vizita Monicăi Anisie, pe grupurile de învățători și profesori de pe facebook s-a declanșat o adevarată isterie împotriva ministrului educației și a presei. Am văzut că s-a adus în discuție dreptul la imagine, protejarea minorilor sau faptul că toți acei oameni ar fi pătruns ilegal la ore. Profesorii sunt indignați de ceea ce a pățit colega lor și cer să se facă dreptate, iar astfel de vizite să nu mai aibă loc. Le cer sindicatelor să se implice. Găsesc justificări pentru țipetele învățătoarei.

Parțial au dreptate.

În spatele acestei revolte stă, însă, propria lor teamă de a fi altfel decât sunt de ani de zile.
Mulți au privit acele imagini și s-au văzut în oglindă. Nimeni nu își dorește vizita ministrului la propria clasă. Nu își dorește nici măcar vizita inspectorului.

Mai știți când eram noi elevi și un profesor avea inspecție? Trebuia să venim toți cu cămăși albe, repetam lecția cu câteva cursuri înainte, știam ce întrebări ni se vor pune și știam și cine va ridica mâna să răspundă. Apoi, dacă eram cuminți și profesorul ieșea bine din inspecție, primeam cu toții câte un 10. Așa arată o vizită anunțată în școlile din România.

Astfel că putem ajunge să înțelegem scopul vizitelor neanunțate, însă doar dacă ele sunt făcute cu scopul de a vedea diverse realități din teren și apoi de a schimba cu adevărat ceva, nu pentru o campanie de partid.

Frica stă, însă, atât în ministru, cât și în profesori. Primul este doar un executant politic, iar ceilalți, mulți dintre ei, niște oameni care au iubit cândva o profesie nobilă, dar au ajuns să fie sufocați de monotonie și de lipsuri, ca într-o relație toxică, care îi face nefericiți pe ambii parteneri.