File din jurnalul de teren al unui cercetător – Adriana Maria Constantinescu, geolog marin la GeoEcoMar: Suntem de ieri la Jurilovca, e deja a doua zi de muncă și a venit vara peste tot. E numai bine de mers la măsurători. Azi suntem pe lacul Razelm

Acest material prezintă câteva file din jurnalul de teren pe care l-a ținut cercetătoarea Adriana Maria Constantinescu în timpul celor trei campanii la care a participat în lunile iunie, iulie și august 2021.

Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare GeoEcoMar derulează în prezent numeroase proiecte științifice naționale și europene, a căror implementare depinde în egală măsură de munca desfășurată în timpul campaniilor de teren, cât și de cea din laborator. În esență, de priceperea, timpul și rezervele de energie pe care cercetătorii le investesc pentru a obține rezultatele științifice dorite. 

„Mergeam prin apa rece până la brâu și mă gândeam amuzată, că, pentru noi, cercetătorii, așa arată o zi obișnuită de muncă.

Munca de teren începe, de obicei, prin martie și se oprește cândva prin noiembrie. Totul depinde de starea vremii și de scopul proiectelor științifice în care lucrăm. Vara este întotdeauna sezonul în care muncim cel mai mult și cel mai intens. Nici vara asta nu a fost o excepție – trei campanii de teren, care au durat cam cinci săptămâni cu totul.

Prima campanie

16 iunie: Începem dimineața devreme, plecăm cu vaporul spre gura de vărsare a Sulinei, ieșim în larg. Avem instrumentele instalate pentru măsurători, sticlele de probe pregătite, oamenii la posturi, fiecare cu rolul lui. Ne grăbim să prindem vreme bună, pentru că, dacă vine ploaia, nu mai putem măsura nimic. S-a anunţat un ciclon în Marea Neagră, care va trece foarte aproape de noi. Când ne întorceam spre Sulina, am simțit un miros dulce din bucătărie. Azi avem gogoși la masă! Sunt atât de proaspete, de calde și de aromate, că nu mă pot abţine să nu înhaţ iute una; apoi să mă întorc la treabă.

18 iunie: Am terminat la Sulina, mergem la Sfântu Gheorghe. Am ajuns aproape odată cu ciclonul, l-am păcălit cu o zi. Ne-a bătut vântul și ne-a plouat ca într-o zi de toamnă. În ultima zi de măsurători, am ajuns la vapor uzi leoarcă, venind pe ultimii 6 kilometri din Gârla Turcului cu ploaia cazând dintr-o parte. Am pus la adăpost instrumentele pe barcă, așa că nu mai avem unde să ne ascundem. Când am ajuns în sfârșit la vapor, ne-am schimbăm hainele ude, am uscat echipamentele și le-am împachetăm. E seară și satul Sfântu Gheorghe e aproape pustiu, cu doar câțiva oameni pe stradă, toți cu umbrele, sub cerul acoperit cu nori groși.

19 iunie: Plecăm spre Tulcea devreme, în zori, e ceață pe canal, așa că mergem încet. Unde a fugit vara?!

Campania a doua

16 iulie: Suntem de ieri la Jurilovca, e deja a doua zi de muncă și a venit vara peste tot, e cald şi senin. E numai bine de mers la măsurători. Azi suntem pe lacul Razelm, plecăm de la Jurilovca spre Golful Holbina. Complexul lagunar Razelm-Sinoe este cel mai mare din ţară, este o alăturare de lagune – Razelm, Golovița și Zmeica – a căror comunicare cu marea a fost închisă, şi Sinoe, care comunică încă cu Marea Neagră. Complexul lagunar a fost odată un punct central pentru pescuitul din Delta Dunării, dar a fost transformat într-o rezervă strategică de apă dulce pentru agricultură în anii ‘70, prin închiderea cordonului litoral şi ruperea legăturii cu marea. Circulația apei a fost astfel diminuată, a crescut concetraţia de nutrienţi proveniţi din agricultură şi, odată cu asta, cantitatea de plante acvatice şi alge din apă, care au consumat oxigenul. În prezent, lacurile mari, Razelm şi Goloviţa, îşi revin treptat. Unele zone ale lagunelor se colmatează treptat, scade adâncimea apei şi se instalează stuf sau papură.

Dimensiunile impresionante ale acestor bălţi sau lacuri, așa cum sunt numite de localnici, le fac un studiu de caz ideal pentru proiectul nostru. Lucrăm în proiecte europene care folosesc imagini satelitare pentru a obtine informaţii mai exacte despre calitatea apei, în care dezvoltăm și senzori mai ieftini, care pot fi folosiţi în acest scop. Facem măsurători de radiație solară de dimineaţă până spre apus, care ne vor ajuta apoi să calculăm mai exact, pe baza imaginilor satelitare, concentraţia de sediment sau de alge din apă. Facem măsurători și în apă – temperatură, salinitate, cantitate de oxigen -, dar luăm și probe de apă. Le vom filtra seara în laboratorul nostru mobil, iar apoi vor fi duse la laboratorul central. Îmi place să spun că măsor culoarea apei, dar de fapt este vorba despre cantitatea de lumină care vine de la soare, de la cer, pe care o reflectă apa. Culoarea se schimbă nu numai în funcție de lumina provenită de la soare, dar și în funcție de ce se află în apă – mâl, nisip, alge microscopice, plante subacvatice şi substanţe dizolvate.

Azi am terminat ceva mai repede, așa că dau o fugă prin sat cu aparatul de fotografiat. Jurilovca este un sat de pescari lipoveni, care s-a transformat treptat într-o frumoasă staţiune rustica pentru turişti. Satul e asezat pe malul Goloviţei, langă Capul Doloșman şi cetatea Argamum, e aproape de Razelm și e punctul principal pentru a trece cu barca la Gura Portiţei. Satul are case mici şi strazi curate, plin de flori şi de pomi fructiferi, plantate în faţa curților. Sunt zarzări, caişi, nuci, pruni, vişini. Urmează să mergem la cină, dar nu mă pot abţine să nu gust din toate. Au înflorit toţi trandafirii, luleaua turcului, gradinile s-au mutat la poartă, ca în multe sate din jurul Razelmului. Trebuie să mă intorc la treaba, dar parcă aş mai sta câteva minute… Apune soarele în curând, cerul devine roşu-portocaliu, ce contrast frumos cu verdele stufului.

17 iulie: Încă o zi lungă care începe devreme. Resimțim deja oboseala, aseară am stat până târziu să filtrăm probele de apă. Astăzi ne va lua câteva ore să ajungem în nordul Razelmului, dar, în condițiile în care la ora 11:00 va trece satelitul peste această zonă şi va capta o imagine, trebuie sa facem şi noi măsurătorile peste apă în acelaşi timp. Vântul e molcom, nu prea sunt valuri, totul merge bine. Ne întoarcem după-amiază, am luat toate probele, dar radiometrele încă măsoară. S-a rotit vântul, s-a inteţit, ne bat valurile şi vântul din două părţi. Nu mai avem cum să fugim la adăpost, trebuie neapărat să strângem instrumentele, altfel riscăm să se strice. Barca joacă pe valuri de colo-colo, strângem repede şi ne așezăm. Lacurile acestea puţin adânci şi foarte întinse fierb ca niste cazane cand bate vântul. Valurile se iscă aprope imediat, vin la secundă, sacadat. Am trecut deja de Capul Doloşman, scad valurile, ajungem cu bine în port. Am strâns totul de pe barcă, am încărcat probele de apă. Mergem în port sa luăm cina. Găsesc pe drum un zarzăr cu fructe roşii, care atârnă în drum. Colegii mei glumesc: ‘nu mai fura fructele oamenilor!’. Lasă, că vom mânca peşte.

19 iulie: Plecăm spre Bucureşti. Am făcut aici tot ce ne-am propus, iar vineri plecăm spre Sfântu Gheorghe, spre altă parte a Deltei Dunării.

Campania a treia

24 iulie: Plecăm dis de dimineaţă cu barca spre capătul sudic al Insulei Sahalin, să măsuram plajele. E o zi caldă, senină, nu prea sunt valuri. Avem de mers cam o ora-două pe apă, paralel cu insula. Suprafaţa apei străluceşte puternic, ne uităm atenţi după plase de pescuit, să le evităm. La un moment dat, vedem ceva în zare, mişcându-se. Ne apropiem. Sunt delfini! Aproape de tot, la câțiva metri de noi, înoată împreună cu barca, ne ocolesc, ies pe partea cealaltă a bărcii, sar din apă… sunt vreo 10, numărăm noi rapid. Şi asa de aproape de ţărm, de noi. Ce sentiment minunat!

Prima data am văzut delfinii în 2010, când am început să lucrez la institut, dar atunci a fost în largul mării, de pe vapor. Aici şi acum e prima dată când îi vad aşa de aproape. Suntem cu toţii vrăjiți de jocul lor. Ne-au lăsat de-acum în urmă, iar noi ajungem la destinaţie. Ne oprim în apă, la vreo 50 de metri de plajă, unde apa are jumătate de metru adâncime şi sărim din barcă cu bagajele pe cap. Barca rămâne cu conducătorul ei la apă mai adâncă. Dacă valurile o împing pe uscat, greu o mai putem urni din loc. Ajungem pe plajă, am luat tot ce ne trebuie pentru ziua asta: caiete de teren pentru două echipe, pixuri, markere, cutii de probe, pungi, GPS-uri, trepied, jalon, foarfeca pentru stuf, mâncare, apă, loţiune de plajă cu SPF ridicat, spray care să ţină insectele la distanţă, aparate foto, acumulatori externi, telefoane, binoclu.

Am măsurat deja două profile de plajă şi mergem spre nord. În fiecare an măsurăm profile perpendiculare pe plajă şi poziția liniei ţărmului, pentru a monitoriza evoluţia plajelor, cât nisip se depune şi cât este transportat în larg de valuri, furtuni şi de curenţii marini.

Ne atacă ţântarii, roiuri întregi. În zona asta a insulei nu prea au ce mânca. Ne înţeapă de faţă, prin haine… număr vreo treizeci de ţânţari pe o mână. Aşa este munca în echipă, împarţim multe, inclusiv ţânţarii. Ajungem la al treilea profil, am trecut de o cireadă de vaci sălbatice, ţânţarii şi tăunii au rămas acolo. Oftăm uşuraţi, mâncăm ceva… Ni se fac semne din barcă. Nu înțelegem pentru un moment, dar apoi ne dumirim – au crescut valurile şi au împins barca spre ţărm, e acum blocată pe nisip. Trebuie să o scoatem repede la apă mai adâncă. Mergem iar prin apă până la barcă şi facem o primă încercare să o împingem.

Nu merge, e blocată de tot. Cer vâsla, o bag sub barcă, fac o pârghie, şi las vâsla să plutească un moment pe valuri. Acum împing colegii mei… nu se mişcă. Ne adunăm toata forţa, încă o dată, ridic și rotesc vâsla sub barcă, colegii mei împing mai tare… se mişcă. După câteva minute, am reuşit să ducem barca la apă adâncă şi am pornit motorul. Ni s-a mai întâmplat asta o data, tot pe Sahalin, acum vreo 5 ani, dar atunci a trebuit să împingem barca cam 1 kilometru prin apă până la glezne… tot pe vâslă. Azi am scăpat mai uşor.

Ne-am întors pe ţărm, mergem măsurând spre nord. Configurația plajei se schimbă, sunt mulţi copaci cazuţi în apă, nu putem înainta decât prin apa până la genunchi, apoi până la mijloc, un kilometru, doi, trei.

25 iulie: Ne-am întors pe insula Sahalin și plecăm spre nord, spre gura de vărsare, măsurând linia ţărmului. Vedem doi şacali alergând spre plajă, ne văd şi dispar într-o clipă. Vedem prin binoclu și un vultur, care tocmai termina de mâncat un cormoran şi găsim apoi urmele ospăţului mai departe, pe plajă.

Sahalinul, numit „cel mai nou pământ”, e sălbatic şi o „piatră de încercare” pentru orice măsurător de plajă. E o insulă plată, cu un ţărm sinuos, plină de ţânţari, tăuni, vaci şi cai sălbatici, vulpi, şacali, păsări de tot felul. Animalele mari sunt inofensive, dar țânțarii şi tăunii sunt ceva de speriat. Insula asta de nisip şi mâl se sparge, se împrăştie şi se adună continuu, ca un roi de muşte. O ţine legată crângul de copaci şi cătină, care se mută odată cu linia ţărmului, dar şi stuful și papura din spate, dinspre lagună. Insula s-a înălţat din mare în timpul unei inundații excepționale, în anul 1897, şi de atunci a crescut, lungindu-se cu curentul litoral spre sud-vest și fiind permanent împinsă înapoi spre ţărm de valuri şi furtuni.

Mergem iar prin apă, plaja e „spălată” de tot, sunt pe ea doar copaci mari căzuţi, bat valurile şi ne lovim de câte un ciot…. am mers câţiva kilometrii aşa, şi, în sfârşit, ieșim pe o plaja mai întinsă. Apa este rece vara asta, mai rece decât de obicei, şi nici urmă de caniculă la Sfântu Gheorghe, adie vântul, sunt maxim 28 de grade.

26 iulie: Îmi era dor să văd satul Sfântu Gheorghe în lumina soarelui, îmi iau aparatul de fotografiat şi „mă rătăcesc” pe uliţele cu nisip până la farmacia din sat. Sunt atâtea lucruri familiare, casele tradiţionale renovate, grădinile înflorite şi verzi, copiii care se joacă. Mă întampină o localnică în poartă, m-am rătăcit… ‘ce cauţi păpuşă?’. Îi spun că farmacia, parcă asta era uliţa… da, asta e. Sigur că știu, dar îmi place să intru în vorbă cu oamenii. În curtea bisericii, trei copii, îmbrăcați doar în chiloţi, aleargă și se stropesc cu sticle de plastic… se opresc amuzaţi în faţa mea, să nu o udăm pe tanti. Le zâmbesc şi eu, mă ocolesc și aleargă mai departe. Au înflorit galben toate florile soarelui… și zumzăie albinele.

29 iulie: Încărcăm barca dimineața devreme, radiometre, sticle de probe, cutie frigorifică, GPS, rucsaci cu ceva de mâncare, caiete, pungi, cutii, găleţi… Să nu uităm nişte apă în plus, azi avem o zi lungă. Am instalat radiometrele şi staţia meteorologică, ne trebuie cam 30 de minute de fiecare dată. Suntem cinci în echipă, doi geologi, doi biologi şi un chimist. Ne ajutăm şi învățăm unul de la celălalt. Facem măsurători şi luăm probe pentru două proiecte. O colegă, biolog, coordonează un proiect în care află informaţii inportante despre cum poate fi folosită mai eficient vegetaţia din Delta Dunarii. Stuful, de exemplu, filtrează apa foarte eficient, o mare parte din nutreintii proveniţi din îngrășămintele chimice sunt astfel înlăturaţi din apă.

Avem cu noi doi tineri cercetători, care au un entuziasm contagios. Fac poze, se uită prin binoclu, se bălăcesc în apă, fac de toate fără să se plângă. Noi, seniorii, ne zâmbim cu subînţeles, lasă că vedeţi voi peste 10 ani, dar ne lăsăm cuprinși de entuziasmul lor. Ajungem în laguna Sahalin, în spatele insulei. Aici, apa adusă de Dunăre se amestecă cu apa Marii Negre şi formează zone mlăştinoase, dar şi plaje mai spre sud. E foarte cald, pe barcă ne topim, avem doar un mic acoperiş de pânză, trebuie să stăm în faţa catamaranului, să facem măsurători, să luăm probe, nici urmă de umbră. Mergem spre sudul lagunei. Ne întâmpină iar delfini… ce noroc! De două ori într-o singură campanie! Ei ştiu că suntem acolo, barca e destul de mare, motorul face zgomot, dintr-o boxă se aude muzica africană. Delfinii parcă se joacă cu noi, înoată pe sub barcă, ies la suprafață, se întorc pe spate… sunt negrii cu burtica albă, unii destul de mari. Ne însoţesc o vreme. Am uitat cu totul de căldură, de sete, de oboseală. Colegii mei se duc să ia probe de vegetaţie dinspre mal, merg în apă până la genunchi vreo 100 de metri, noi am rămas cu barca în apă mai adâncă.

Spre seară ajungem înapoi la vapor. A căzut soarele, dar tot e cald, pe barcă rămăseserăm fără apă. Pe vapor ne întâmpină colegii cu o bere rece…. parcă e cea mai bună bere pe care am băut-o vreodată! Vaporul s-a mutat pe malul celălalt, în ancoră, iar în locul nostru, la cheiul din sat, a tras un vapor de pasageri.

30 iulie: După micul-dejun, ne organizăm datele de ieri, începem sa filtrăm probele de apă, să vedem de ce materiale mai avem nevoie.

2 august: Am ajuns la Sulina. Ne întâmpină oraşul cu soare, ceva forfotă, gălăgie, mai mulţi turişti.

4 august: Mergem spre laguna Musura, ieşim cu catamaranul pe gura de vărsare a Sulinei şi apoi cotim spre nord. Apa Dunării se incăpăţâneaza să rămână la suprafaţă, pluteşte peste apa mării, mai puţin densă şi dulce, şi face nişte valuri circulare largi. Încep să mă simt rău, aaa… nu poate, nu am mai avut rău de mare de mult timp… Reuşesc cumva să iau probele de apă şi apoi mă prăbuşesc în bancă, mă ghemuiesc cât mai jos, să nu mai simt valurile. Am intrat deja în laguna Musura, scad valurile, încep să-mi revin.

În secolul al XIX-lea, Musura era încă parte din mare, o zonă adăpostită între gurile de vărsare ale braţelor Chilia şi Sulina. În anul 1861, s-au terminat lucrările la primele diguri din mare ale braţului Sulinei, care au fost construite pentru a menţine adâncimea de navigaţie pentru navele maritime şi care apoi au fost lungite progresiv, ajungând în prezent la 8 kilometri. Astfel, o mare parte a nisipului şi mâlului aduse de Chilia au ramas la nord de diguri, care acționează ca o barieră artificială, şi s-au depus în această zonă, transformând-o treptat într-un golf. Așa a apărut şi o insulă în faţa golfului, numită Musura, Insula K sau Insula Păsărilor, Musura transformându-se astfel într-o lagună.

Am stat în Musura până după-amiază, am luat multe probe de apă și de vegetaţie – stuf și papură. Apa și-a schimbat de multe ori culoarea, trecând de la maroniu, plină cu mal şi nisip, la verde-albastru, apoi la verde intens, de la algele microscopice din apă, a fost chiar și transparentă.

Ne întoarcem în Sulina pe un canal de pe malul nordic, pe care mai e o bucată de oraş, mai mică, ca o mică Veneţie, surprinzător de frumoasă.

8 august: Plecăm după-amiază spre Tulcea. Am început să facem bagajele, nu ale noastre, acelea mai au de aşteptat, mai importante sunt instrumentele, materialele, probele congelate de dus la laborator, ce a rămas de mâncare pentru campania viitoare…

9 august: Am stat seara în ancoră la Crişan şi am aşteptat să se ridice ceaţa. E cald şi parcă prea umed, am plecat cu întârziere. Ajungem la Mahmudia abia spre prânz. Colinele ei strălucesc în soare, oraşul forfoteşte, câinii latră în port… ne întoarcem la Bucureşti… Parcă am fost plecaţi o veşnicie, într-o altă lume, între apă şi cer, cu alte zgomote, altă lumină, alţi oameni.”

__________

Despre autor:

Adriana Maria Constantinescu este geolog marin la GeoEcoMar din anul 2010 și, din 2013, face parte din echipa de studii interdisciplinare și management costier. Principalele ei activități de cercetare se concentrează pe studiul sistemului Dunăre – Marea Neagră și, în special, pe cel al fluxurilor de apă și sedimente, folosind metode satelitare. În vara acestui an, a participat la campaniile de teren pentru proiectele europene H2020 CERTO și MONOCLE, dar și pentru proiectul național „Cercetări complexe privind dinamica şi compoziția sedimentelor de plajă – fundament ştiinţific pentru estimarea eficienţei lucrărilor de refacere a plajelor incluse în Masterplanul de protecţie a litoralului românesc al Mării Negre împotriva eroziunii” (PN 19 20 02 01).