“Suntem într-o mare eroare dacă ne imaginăm că educarea lor în clase ar trebui să se facă numai pe fascinație, atragere hipnotică spre învățare. Că e rolul dascălului să-l ‘păcălească’ întru creștere personală. Da, profesorul are câteva astfel de instrumente, dar niciunul suficient de magic pentru copilul care nu are acasă un pol de respect și limită”, scrie Oana Moraru, pedagog cu 20 de ani de experiență la catedră, fondator al unei școli private și fost membru al grupului de experți pe curriculum constituit în 2016 la nivelul Ministerului Educației.
Moraru vorbește despre părinții care “încearcă să iasă din paradigma educației lui ‘fă cum zic eu, că altfel o pățești’ și au trecut la extrema în care au senzația că a spune ‘nu’ sau a avea așteptări și standarde pentru copiii lor înseamnă să-i rănești sau să le tai aripile“.
Textul integral al Oanei Moraru, publicat pe contul său de Facebook:
Am înțeles – din ce în ce mai mulți – despre educația cu blândețe, despre respectarea ritmului fiecărui copil, despre nevoile fiecăruia, și am început – unii dintre noi – să aplicăm la clasă metode mai bune, mai deschise, mai antrenante.
Totuși, nicio metodă, oricât de reformistă și nicio abordare, oricât de empatică și înțelegătoare, nu vor atenua, transforma sau îmbunătăți atitudinea unui copil căruia nu i s-au dat de acasă valori și limite. Îl vor ține o vreme în șah, în echilibru oarecare, dar atât.
Oricât de mult ne dorim copii liberi, creativi și fericiți, n-ar trebui niciodată să lipsească din casele noastre modele și exercițiu despre onoarea unui lucru bine făcut, respectul pentru celălalt, responsabilitatea fiecăruia de a contribui la propriul drum.
Suntem într-o mare eroare dacă ne imaginăm că educarea lor în clase ar trebui să se facă numai pe fascinație, atragere hipnotică spre învățare. Că e rolul dascălului să-l “păcălească” întru creștere personală. Da, profesorul are câteva astfel de instrumente, dar niciunul suficient de magic pentru copilul care nu are acasă un pol de respect și limită.
Un copil care are acasă părinți nediscriminatoriu permisivi, inconstanți, indeciși, superprotectivi, este la fel de rănit sufletește ca cel care este acasă bătut, rușinat, pedepsit.
Tot traumă provoacă și părintele care merge în vârful picioarelor lângă copil, se teme să spună “nu”, simte nevoia să se justifice sau se simte vinovat pentru situațiile în care modelează, cu ceva mai multă fermitate, bun simț, responsabilitate, autocontrol, răbdare.
Să nu uităm că marile reforme ale educației în lume s-au făcut cu mulți psihologi, multă re-înțelegere a naturii umane și redefinire a responsabilității familiei/școlii.
Am scris asta pentru valul de părinți care incearcă să iasă din paradigma educației lui “fă cum zic eu, că altfel o pățești” și au trecut la extrema în care au senzația că a spune “nu” sau a avea așteptări și standarde pentru copiii lor înseamnă să-i rănești sau să le tai aripile.