Există o barieră de comunicare între profesori și Ministerul Educației și, pe măsură ce trece timpul, se adâncește din ce în ce mai mult. Mă întreb dacă avem scopuri comune pentru Educație, spune profesoara Iulia Măndășescu

Există o barieră de comunicare între profesori și oamenii din Ministerul Educației și “parcă pe măsură ce trece timpul se adâncește tot mai mult”, spune profesoara pentru psihopedagogie specială Iulia Măndășescu într-o emisiune la Radio România. „Deși teoretic suntem consultați cu privire la ceva aspect din zona Educației, mi se pare că totul se face așa, doar să fie făcut”, este de părere cadrul didactic.

Invitată în emisiune vineri, 23 februarie, Iulia Măndășescu, care predă elevilor cu dizabilități la Școala Gimnazială Specială pentru Surzi nr. 1 din București de peste 13 ani, a vorbit despre provocările lucrului cu elevi cu deficiențe de auz, dar și despre nevoile pe care aceștia le au și pe care sistemul de educație încă nu este pregătit să le satisfacă.

„Noi funcționăm ca o școală obișnuită”, a explicat profesoara, care a spus că sunt puține adaptările curriculei pentru acești elevi. „Avem aceleași discipline. La un moment dat – era în planul-cadru – predam muzică unor copii surzi. Da. Cam acolo suntem”, a adăugat aceasta.

Cei mai mulți copii pe care îi are în grijă la școala specială fie provin din medii defavorizate de la periferia Capitalei, fie provin din cămine, abandonați de părinți, potrivit acesteia.

„Copiii de la noi din școală sunt niște copii speciali. Eu predau în învățământul primar. Am avut 12 copii în clasa a IV-a, sunt copii care provin din foarte multe medii. Din păcate, marele handicap cu care noi ne confruntăm în școală nu este neapărat deficiența de auz, ci faptul că mulți dintre ei provin din medii foarte sărace din afara Bucureștiului. Școala noastră este o școală cu internat. Ei își petrec foarte mult timp acolo.

Practic, noi trecem de această graniță profesor-elev și încercăm să fim tot ceea ce are copilul nevoie în momentul în care el are nevoie. Copiii vin la noi în școală de la vârste foarte mici. Avem și grupă de grădiniță și de la 4-5 ani vin și se adaptează în această lume pe care nu o cunosc”, povestește profesoara, premiată în proeictul Merito în anul 2018.

„Mi se pare că educația copiilor cu dizabilități nu este o prioritate în acest moment”

Întrebată de moderatorul emisiunii despre „o barieră de comunicare între profesori și oamenii din Ministerul Educației”, profesoara a spus: „Da, există. Și parcă pe măsură ce trece timpul se adâncește tot mai mult. Deși teoretic suntem consultații cu privire la ceva aspecte din zona educației, mi se pare că totul se face așa, doar să fie făcut”.

„Îmi amintesc de dezbaterile care au fost cu privire la legea educației. Părea că nu avem limbaj comun. Fiecare vorbea din perspectiva lui, a omului de la catedră sau a omului care conduce o școală, iar ceilalți – din perspectiva oamenilor care nu erau familiarizați cu toate problemele din sistemul de învățământ și, atunci, neavând un limbaj comun clar, există și o barieră de comunicare. Mă întreb dacă avem totuși scopuri comune și țeluri comune pentru educație”, a spus profesoara.

„Moderator: Sper să ne audă oamenii responsabili din Ministerul Educației, al Familiei, să nu rămână orbi sau surzi la problemele și nevoile copiilor cu cerințe educaționale speciale, să le acorde respect, încredere, demnitate pentru șanse cât mai bună.

Iulia Măndășescu: Și să fie o prioritate și acești copii pentru cei care pot lua niște decizii bune pentru ei. Pentru că mi se pare că educația copiilor cu dizabilități nu este o prioritate în acest moment”.

Profesoara a mai vorbit și despre dificultatea transmiterii informațiilor prin limbajul românesc al semnelor, precar însă pentru nevoile și amploarea vocabularului limbii române și pentru conținuturile din programă, nu cu mult diferite de programa școlară pentru învățământul de masă:

• „Nu e chiar ușor. Limbajul semnelor, din păcate, în România, nu este foarte avansat. Noi avem undeva în jur de 5.000 de semne și este foarte greu să transmiți tot vocabularul limbii române, să-l transpui în 5.000 de semne, mai ales că predăm la clasă aproape după programa învățământului de masă. Nu avem foarte multe adaptări curriculare. Încercăm și ne străduim să transpunem și prin imagini, și prin gestică, foarte mult prin limbajul non-verbal”.

Copiii cu deficiențe de auz s-ar integra mai bine pe piața muncii dacă ar face mai multe lucruri practice

„Copiilor cu deficiențe de auz le place foarte mult matematica. De limba română nu sunt foarte îndrăgostiți, pentru că este și foarte dificil să o înțeleagă, dar le place foarte mult matematica și tot ce ține de zona aceasta de abilități practice și de o artă vizuală. Sunt copii foarte talentați la desen.

Cumva se compensează această lipsă de auz prin spiritul acesta practic și prin abilitățile manuale și artistice pe care le au. Lor le place foarte mult tot ce înseamnă a face practic, a învăța din practică. Știm foarte bine că învățământul românesc nu prea pune accent pe a face practic, ci e foarte mult teorie, foarte teoretizat și foarte abstract. Poate și de asta suntem puțin deficitari la integra pe copiii cu deficiențe în învățământul de masă”, a povestit profesoara.

„În alte țări, de exemplu, se pune mult accent pe învățarea din practică și poate de asta copiii reușesc să facă față în școli mai ușor decât fac față copiii de la noi din țara noastră. (…)

Din păcate nu toți reușesc. Locurile de muncă pentru ei sunt foarte limitate. Nu există o adaptare a locurilor de muncă pentru persoanele hipoacuzice, dar să știți că mulți reușesc. Noi avem în școală colegi profesori și au pedagogi care sunt hipoacuzici. Au terminat un liceu, au terminat o facultate și iată că s-au integrat foarte bine și în societate și pe piața muncii”, a continuat profesoara.

Întrebată de foștii săi elevi, Iulia Măndășescu a spus că mai ține legătura cu aceștia, „o parte din ei au absolvit liceul, o parte și școli postliceale. Puțini au reușit să-și găsească un loc de muncă. Când spun locuri de muncă mă refer la supermarketuri, să aranjeze marfă în raft. Sau lucrează la o spălătorie auto sau poate la o covrigărie, cam astea sunt, din păcate, locurile de muncă pe care le au, le-au accesat și la care au acces”.