„Exclus părinții!“ – răspunsul unei eleve de clasa a X-a, la întrebarea „la cine apelează atunci când are o problemă?“

Am susținut în școli și licee zeci de ateliere antibullying cu sute de elevi, de la clasa pregătitoare la clasa a 12-a. Și am observat un laitmotiv care apare în aceste întâlniri: lipsa comunicării dintre copii/adolescenți și părinții lor.

Un exercițiu pe care îl facem la aceste ateliere, în funcție de vârstă, este rețeaua de siguranță: cui îi ceri o mână de ajutor atunci când nu știi cum să gestionezi o situație.

Cei mici desenează conturul mâinii și pe fiecare deget scriu o persoană la care pot apela atunci când au nevoie de ajutor. La majoritatea dintre ei, pe desen se regăsesc părinții, bunicii, frații mai mari, colegii și prietenii. Pe listă sunt și animalele de companie: câini, pisici și hamsteri, care, din spusele lor, îi calmează când sunt supărați.

Unii trec și reprezentanții autorităților: poliția, pompierii, ba chiar și președintele apare în unele rețele de siguranță.

Am avut la ateliere copii de clasa 2-a sau a 3-a care au scris pe fiecare deget același lucru: EU, EU, EU, EU, EU. Un băiat simpatic a declarat că el nu apelează la părinți pentru că aceștia i-au spus că trebuie să fie independent și să se descurce singur. Așa că el știa deja, la această vârstă fragedă, că este pe cont propriu.

De la clasa a 5-a, lucrurile se schimbă. Vorbim și cu ei vorbim despre rețeaua de siguranță și constatăm că părinții apar la mai puțini dintre ei în listă, iar prietenii capătă importanță mai mare în rezolvarea situațiilor dificile.

Într-o clasă a 5-a, o fată empatică și săritoare avea rolul de “mama Dolores” pentru colegi. O bună parte dintre ei spuneau că nu vorbesc cu părinții pentru că fie “îi toacă la cap” cu întrebările fie, dimpotrivă, le spun că problema pe care o au nu este gravă și că “noi am pățit mai rău”. Așa că vorbeau cu această fată dispusă să îi asculte și să le dea sfaturi. Această fată avea o relație excelentă cu familia ei, cu care discuta toate problemele, ale ei, dar și cele ale celorlalți. Practic, colegii de clasă primeau sfaturi, indirect, de la părinții acestei fete binevoitoare.

La 11-12 ani preadolescenții știu deja cum vor reacționa părinții atunci când încearcă să deschidă un subiect mai sensibil. O elevă ne-a spus că mama ei ar vrea să știe că ea este tot timpul fericită și că, din acest motiv, nu îi spune mamei lucrurile neplăcute care i se întâmplă, ca să nu îi strice această imagine fericită. O altă fată, cam de aceeași vârstă, a vorbit chiar despre o mască pe care și-o pune pentru a părea fericită în afară, deși ea suferă în interior.

La liceu, situația se arată și mai dezechilibrată. Doar câțiva din clasă mai ridică timid mâna când vine vorba despre relația cu părinții și pare că le este teamă că vor fi catalogați de colegi drept “lame” (plictisitor) din această cauză.

Există și situații, relatate de diriginții cu care am interacționat, în care adolescenții încuie ușa camerei la o anumită oră, iar părinții nu mai au voie să intre până când ușa nu este descuiată din nou. Iar aceste cazuri nu sunt atât de rare, cum ne-am putea gândi.

“Prăpastia căscată între copii și adulți pare uneori imposibil de traversat” spune Gabor Mate în cartea “Cum să ne păstrăm copiii aproape”.

Medicul și specialistul în domeniul adicțiilor și traumei vorbește despre un tip de relație specială indispensabilă, fără de care parentingul nu poate avea o fundație solidă: relația de atașament.

Secretul parentingului, spune Gabor Mate, constă “nu în ceea ce FACE părintele, ci în ce ESTE părintele în ochii copilului”. Când copiii caută apropierea noastră devenim ghizi, modele, profesori, antrenori, oferim alinare și confort.

Dar cultura în care ne creștem copiii s-a schimbat. Copiii își formează tot mai multe relații de atașament, iar acestea concurează relația cu părinții lor.

Copiii își generează propria cultură, foarte diferită de cea a părinților. Autorul constată că, în loc să se transmită vertical – adulții luând cele învățate de la părinți și transmițându-le apoi copiilor lor – cultura se transmite orizontal, în cadrul generației tinere, între egali.

Ceea ce lipsește în aceste relații între egali, conform lui Gabor Mate, sunt acceptarea și dragostea necondiționată, dorința de a îngriji, de a crește și educa, capacitatea de sacrificiu pentru creșterea și dezvoltarea altora.

Precum puii altor specii, copii au nevoie să își primească simțul direcției de la cineva, o sursă de autoritate, contact și căldură. Când nu au o astfel de persoană devin dezorientați, iar dezorientarea este una dintre experiențele psihologice cel mai greu de suportat, spune autorul.

Acesta dă exemplul puiului de rață care se atașează imediat după ieșirea din ou de mama-rață și o urmează atent la indicațiile ei până devine matur și independent. În absența mamei-rață, puiul începe să urmărească cel mai apropiat obiect în mișcare (om, câine sau orice mișcă). La fel și copilul, în lipsa unui adultul disponibil, se va orienta spre oricine îi este aproape.

Mihaela Ștefănoiu, psiholog în echipa Parentropolis, povestește despre un băiat de 11-12 ani, care a fost mutat la o școală nouă, într-un oraș nou.

“Se râdea în clasă de el din cauza greutății, pentru că era mai plinuț. De fiecare dată când i se întâmpla asta, se mușca de mână până dădea sângele. În locul respectiv se formaseră două cicatrici. Nu a povestit părinților situația prin care trecea, aceștia au descoperit acest lucru, la un moment dat când i s-a rupt îmbrăcămintea și așa a unul dintre părinți a observat. Motivul pentru care nu le-a spus a fost că nu dorea să îi deranjeze. Erau prea preocupați de problemele lor și nu dorea să fie și el o problemă. Părinții nu au știut cum să reacționeze în relația cu el, s-au simțit depășiți de situație, au mers la școală să vorbească cu dirigintele și l-au adus la psiholog.

“Părintele nu poate să facă nimic, nu poate să-i oprească pe agresori. Se poate întâmpla o dată, dar agresiunea va continua și <este penibil> să vină părinții să rezolve problema. Uneori îți vine greu să le spui părinților că ai probleme. Părinții <sunt din alt film>, ei nu sunt acolo.” Acesta este răspunsul unui adolescent la întrebarea psihologului “De ce nu merg copiii să ceară ajutor părinților?”.

Mihaela Ștefănoiu spune că “părinții au tendința mai degraba de a controla relațiile cu copiii: să nu facă anumite lucruri sau să facă ce zic ei. Însă de foarte multe ori copiii nu pot utiliza soluțiile indicate de ei, pentru că nu sunt potrivite pentru ei. Atunci când se confrunta cu situații pe care nu știu cum sa le gestioneze, părinții intra în panică. Iar panica îi poate determina să controleze și mai mult, în detrimentul identificării nevoilor copilului.”

Suntem tot mai stresați, avem din ce în ce mai puțin timp și petrecem doar câteva ore pe zi cu copiii noștri. Poate nici acelea câteodată. În puținul timp liber cei mai mulți părinți au nevoie să își relaxeze mintea și trupul. Așa apar în peisaj ecranele de la vârste mici.

“Iar acestea, deși pare că ne oferă un moment de liniște mult visat, ne pot oferi opusul” spune Laura Ion, trainer specializat în siguranța copiilor în mediul online și cofondator Parentropolis. 

“Copiii se retrag în fața calculatorului, a telefonului sau a oricărui alt device, iar acestea se tranformă în refugii pentru ei. În cazul copiilor care petrec mult timp la ecrane se produce o deconectare între părinte și copil. Deconectarea și lipsa de comunicare și de apropiere dintre părinte și copil apar treptat, se adâncesc în timp și devin nocive, atât pentu copil, cât și pentru părinte” spune Laura Ion.

Aceasta indică și câteva semne că adolescenții sau chiar copiii stau prea mult la ecrane: refuză să mai petreacă timp în familie, preferă să mănânce în camera lor, nu se mai întâlnesc cu prietenii în timpul liber sau refuză să participe la evenimente sportive sau în aer liber.

Gabor Mate spune în cartea citată că revoluția digitală favorizează și întreține orientarea spre egali.

“Părinții din ziua de astăzi sunt mai predispuși să-și încredințeze copiii societății digitalizate decât tiparul natural de dezvoltare. Odată ce ne-am pierdut rolul de tampoane și acționăm în schimb ca agenți ai societății, suntem mai predispuși să lăsăm tentațiile în calea copiilor.”

Dispozitivele digitale au făcut mai ușoară conectarea copiilor cu alții, dar “a fost amputată legătura vitală cu noi. În timp ce tehnologia ne-a extins raza de acțiune, ne-a smuls rădăcinile” mai spune autorul.

Provocarea pentru noi este să creăm relații de atașament cu copiii noștri în care să poată fi incluși și egalii fără ca acest lucru să însemne înlocuirea părinților.

• Autoarea acestui articol, Oana Hagiescu, este jurnalist (20 ani la PRO TV), storyteller, mediator Feuerstein și cofondator al platformei Parentropolis.