Op-ed: Educația – antidotul cel mai puternic în caz de calamitate

Deși poate părea un truism, vă invit să conștientizăm că demnitatea și adevăratul caracter al unui popor se probează în momentele sale de mare criză: război, calamități naturale sau, dimpotrivă, calamități generate de erori sau devieri umane profunde (terorism, dictatură etc.).

Este România acum într-o asemenea situație? Cu certitudine, da. Din cel puțin două direcții și pericole evidente: epidemia ”terană” de COVID-19 și epidemia subterană, dar la fel de invazivă (și poate chiar mai periculoasă!), cauzată de deficitul emoțional și de înțelegere a situației și, deopotrivă, de deficitul de solidaritate.

Referitor la epidemia de COVID-19, ea este deja ”terană”, în sensul că s-a globalizat, Organizația Mondială a Sănătății recunoscând pandemia, în timp ce din ce în ce mai multe state cu guverne și conducători responsabili își închid granițele, declarând starea de urgență.

În ce ne privește, desi nu sunt medic, nu pot să nu fiu de acord cu experții în medicină care atrag atenția celor prea optimiști și care cred că, precum imigranții, virușii vor tranzita doar România provocând câteva ”pagube colaterale”, că pandemia încă nu și-a spus cuvântul cu adevărat la noi, cele minimum 14 zile în care vom afla câți din cei aproximativ 1,5 milioane de români care au intrat de la începutul lunii martie în țară, în majoritate oameni tineri, sunt purtători ai virusului pandemic își vor arăta cu adevărat efectele abia în săptămânile viitoare, cu atât mai mult cu cât acestora li s-au adăugat și continuă să li se adauge românii fugiți de frica pandemiei din Spania, Germania, Grecia și chiar din Marea Britanie. Un fel de cal troian pentru România, cu efecte medicale, economice și sociale ce se pot dovedi dramatice, îndeosebi pentru zona rurală, locuită de rudele vârstnice și pline de boli și nevoi ale celor recent fugiți din calea virusului ce face acum ravagii în Europa Occidentală și în lume.

În mod paradoxal însă, cauzele și, mai ales, efectele acestui exod invers al diasporei românești nu țin primordial de frica îmbolnăvirii cu COVID-19 și nici de pandemia provocată de acesta, ci de educație. Mai precis de educația pentru valorile general umane și de educația morală și civică în mod special. Acum s-ar putea manifesta cu evidență pentru noi efectele colaterale negative ale centrării noastre, atât în educația de bază (școlară), cât și după aceea, pe educația pentru succes, pe valorile materiale, pe câștig, pe pecuniar. Și, dacă se poate (și noi, românii, dacă vrem cu adevărat, dovedim mereu că se poate!), acest succes să fie obținut cu ușurință și imediat. Ceea ce a avut ca efect migrarea masivă după 1990 a forței de muncă autohtone spre Occident, cu deosebire a celei slab și mediu calificate, cu consecințe nefaste la nivel emoțional, precum reziliență scăzută la eșec și problematizare vecină cu complicația gratuită în situații noi sau neprevăzute, generând astfel neliniște, nesiguranță, frică, disperare sau, în situații ca cele provocate de acestă pandemie, panică și revoltă. Și nu ne referim doar la ce s-a întâmplat în vămi sau în centrele de carantină, ci și la ce scriu mii de oamenii pe net, pe facebook, pe whats app. Nu pot să nu menționez aici scena cu adevărat dramatică pe care mi-a relatat-o zilele trecute, cu reală emoție, un cunoscut din Torino, oraș cu străzi și parcuri goale, străzi pe care circulau mașini ale carabinierilor cu difuzoare din care pătrundeau, sub codul roșu al stării de urgență, doar notele muzicale și versurile imnului național italian: Să rămânem uniți/Suntem gata să murim,/Suntem gata să murim…, în timp ce la geamurile clădirilor sute de locuitori cântau și ei imnul lor, cu speranță, de parcă imnul acesta ar fi antidotul pentru epidemia din aer, de pe străzi, de pe lucruri și din suflete… Alăturați acestor imagini imaginile din vama Nădlac sau din locațiile de carantină ale diasporei sosite de curând cu zecile de mii la granițele țării! Compatrioți care, până mai ieri, erau foarte mândri că muncesc și că trăiesc în Occident, unii dintre ei declarând că nu se mai întorc niciodată în România! Pentru că, nu-i așa, de mii de ani Patria ubi bene! Până când s-a întâmplat să nu mai fie bine și atunci nu mai e patrie. E doar un loc în care s-a crezut că se poate  trăi mai ușor, muncind mai puțin și fiind plătit mai bine decât acasă la tine.

S-a mai întâmplat apoi ca acești compatrioți ai noștri, plecați fiind de ani buni, să se rupă de țara natală, de problemele și valorile ei, de educația ei, fără a le înlocui însă cu valorile țărilor care i-au adoptat provizoriu, având astfel falsul sentiment că se vor descurca pe termen lung la fel de bine după cum au avut impresia că s-au descurcat pe termen scurt, tolerați fiind de noua lor patrie iluzorie. Deviza a fost și a rămas a avea, a agonisi cu orice preț. „Visul” a durat însă până la criză, când, reîntorși la obârșie, ca niște copii înstrăinați provizoriu de familiile lor, au constatat că România e alta. O țară schimbată. O țară care nu mai e ca pe vremea plecării lor. O țară cu reguli și legi occidentale. O țară care-și recunoaște și își aduce acasă cetățenii, chiar dacă, din pricina pandemiei, nu-i mai primește acum în hainele de sărbătoare și în atmosfera festivă a zilelor de Crăciun și de Paște, oprindu-i la granițe și impunându-le aceleași reguli și cerințe de respectarea cărora ei fug acum din țările în care au muncit și au trăit în Occident.

Dacă multă vreme românii din diaspora, dar și cei rămași acasă, au scandat de câte ori au avut ocazia: Vrem o țară ca afară, din punct de vedere al răspunsului la criză, România e acum o țară ca afară. O țară ca afară, în care se întorc, iată, o bună parte din cetățenii ei de afară și care-i primește cu dragoste, dar și cu îngrijorare. Îngrijorare firească, născută din realitatea deficitului de sinceritate și de solidaritate al unora dintre fiii ei rătăcitori prin Europa și prin lume care, chiar și în momentele acestea de criză pandemică, nu-și asumă responsabilitatea individuală privind prevenirea îmbolnăvirii lor și, cu atât mai puțin, responsabilitatea cetățenească, morală și patriotică de a contribui la efortul și la binele colectiv al țării în care revin la nevoie, asumare care trebuie începută de la declararea cu sinceritate a locului și a țării de unde vin și continuată, dacă situația o impune, de acceptarea voluntară a celor paisprezece zile de autoizolare sau de carantină.

Psihologii au demonstrat că nu întâmplările și evenimentele declanșează răspunsurile noastre imediate în astfel de situații, ci modul în care interpretăm evenimentele și situațiile de criză. Prin urmare, în cazul evenimentului concret de acum, pandemia coronavirusului 19, modul în care gândim și ne raportăm la situație generează reacțiile, nu situația în sine. Ca cetățeni care am rămas și muncim în România, gândind cu calmul și siguranța pe care ne-o dă pământul de sub picioare și amintirea moșilor și strămoșilor îngropați în pământul acesta, putem înțelege de ce unii dintre cei care se reîntorc acum cu zecile de mii, blocând granițele țării, sunt supărați că țara îi trimite în autoizolare sau în carantină, procedând, așadar, exact cum ar proceda țările din care aceștia tocmai au fost nevoiți să plece în grabă. Putem înțelege cu gând bun și compasiune fraternă că aceștia interpretează probabil situația și o gândesc (reacționând ca atare) după cum au muncit și au trăit în străinătate, adică pecuniar, în termeni de câștig sau de pierdere și nu în termeni de solidaritate umană, de legătură cu cei în posibilă suferință, probând astfel un început de înstrăinare și de pierdere a sentimentului de legătură cu oamenii și pământul natal. Este aceasta, la urma urmei, o dovadă clară de deficit emoțional, izvorât nu atât din frica de pandemie, cât din un început de alterare a sentimentului patriotic atât de necesar pentru a trece cu bine peste asemenea momente grele de criză. Un deficit de responsabilitate și implicare activă, cauzat de anii petrecuți departe de țara natală, deficit pe care, iată, avem datoria să-l înlocuim cu dovezi de solidaritate și înțelegere, redându-le lor și întărindu-ne și nouă credința că ”Țara noastră suntem noi toți și ceva mai mult: toată datoria teribilă care vine de la cei care au întemeiat-o.” (N. Iorga). Toate acestea ca semne bune ale unei lecții autentice despre Țară. O Țară clădită cu bunăcredință, sinceritate, solidaritate și, la nevoie, cu jertfă.

____________________________________________________________________________________________________

Despre autor:

Mircea Bertea este Directorul Colegiului Național Pedagogic “Gh. Lazăr” din Cluj-Napoca, profesor asociat la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, membru al Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare Paris, expert al Uniunii Europene pentru Educație și Cultură.

NOTĂ: Opiniile exprimate în acest articol sunt ale autorului, asumate și explicate de acesta.