„Sunt doi poli la care mă raportez de când mă știu, unul care ține de pragmatism și perfecționism și celălalt care ține de convingerea că trebuie să fiu blând. Pragmatismul și perfecționismul te presează. Te grăbești să-ți realizezi scopul, te străduiești să faci lucrurile în cel mai bun fel în care le poți face, însă blândețea e cea mai mare virtute”, a declarat profesorul universitar de neuroștiințe cognitive Andrei Miu, în cadrul podcastului Vast and Curios cu Andreea Roșca, în care vorbește despre echilibrul dintre pragmatism și perfecționism și blândețe, explicând ce înseamnă fiecare și cum ne influențează relațiile cu ceilalți.
„Atunci când ești presat de pragmatism și perfectionism, gândul că ai în față un om care în pofida aparențelor e ca tine, adică fragil, te poate face să fii mai atent la el și câteodată o să iasă, câteodată n-o să iasă, nici mie nu-mi iese întotdeauna”, spune Andrei Miu, care atrage atenția că este însă important să încerci.
- Andrei Miu a fondat și conduce laboratorul de neuroștiințe cognitive de la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj, este profesor universitar de neuroștiințe cognitive și genetică comportamentală la Departamentul de Psihologie al UBB Cluj-Napoca.
AUDIO Principalele declarații din podcastului Vast and Curios cu Andreea Roșca
Andrei Miu, despre pragmatism: Întotdeauna mă raportez la un scop pe care vreau să-l ating și îmi displace să nu-l ating
„M-am gândit să vorbesc despre acești doi poli la care mă raportez de când mă știu, unul care ține de pragmatism și perfecționism și celălalt care ține de convingerea că trebuie să fiu blând.
De ce pragmatism? Pentru că am nevoie să știu că ceea ce fac are o finalitate. Vreau să văd că ceea ce fac se soldează cu un rezultat concret, unul care este important pentru mine, pentru cei din jur, că altfel n-ar mai fi meritat să îmi pierd timpul cu asta.
Nu sunt genul de om care să lucreze de dragul de a lucra, fără să știe unde ajunge. Nu mă aflu în treabă. Întotdeauna mă raportez la un scop pe care vreau să-l ating și îmi displace să nu-l ating”.
Andrei Miu, despre perfectionism: Strădania continuă ca eu să fac lucrurile în cel mai bun fel în care le pot face în momentul acela
„Cu perfecționismul este o poveste un pic mai complicată pentru că e studiată trăsătura aceasta în psihologie. E văzută ca o trăsătură disfuncțională, e nevoia exagerată de a face totul perfect, nici mai mult, nici mai puțin.
Când zic perfecționist acel ist din coada cuvântului, pentru mine trimite nu la caracterul disfuncțional, exagerat al nevoii de a face lucrurile foarte bine, ci la strădania continuă de a face lucrurile în cel mai bun fel în care le poți face. Strădania continuă ca eu să fac lucrurile în cel mai bun fel în care le pot face în momentul acela.
Aici e clar că mi-a intrat sub piele ce am învățat din psihologie. Știu că avem resurse limitate, că de multe ori lucrurile nu ies perfect, dar am nevoie să știu că, lucrând cu anumite resurse, fac absolut tot ce pot, ca să obțin cea mai bună formă pe care o pot obține. După aceea, cumva asta mă și ajută să mă liniștesc. Îmi dau seama că nu e perfect, dar mă liniștesc cu gândul că m-am străduit. Râd de multe ori la gândul că ăsta ar putea fi epitaful meu: Am făcut tot ce am putut. Cred că e mare lucru”.
Andrei Miu, despre blândețe: Este un lucru pe care cu toții ar trebui să ne străduim să-l cultivăm mai presus de orice altceva. Într-o anumită măsură, toți suntem fragili, trecem prin situații în care ne trezim neajutorați și apelăm la cei din jur
„După mine, blândețea e cea mai mare virtute și cred că orice am face, oricât de talentați am fi, oricât de pragmatici și buni la a ne atinge scopurile am fi, fără blândețe față de cei din jur, nu cred că au valoare celelalte.
M-am tot gândit cum să-i conving pe ascultători că este ceva foarte important pentru mine. Până la urmă, nu asta e important. Important este să reușesc să spun că blândețea este un lucru pe care cu toții ar trebui să ne străduim să-l cultivăm mai presus de orice altceva. De ce? Primul motiv care îmi vine în minte e că trăim într-o lume pe care o înțelegem puțin, cu accentul pe puțin și într-o anumită măsură toți suntem fragili, trecem prin situații în care ne trezim neajutorați și apelăm la cei din jur.
Trecem prin situații în care vrem să învățăm ceva și avem nevoie de altcineva să investească timp, răbdare, blândețe, ca să ne învețe lucrul ăla. Mi se pare că blândețea este o dovadă de inteligență, de înțelepciune totală. Poate cineva îți cere ajutorul, poate te admiră și vine să-ți spună asta, se apropie de tine într-un fel sau altul și te tratează cu încredere și blândețea e felul regal în care poți să gratifici încrederea celuilalt și e până la urmă și o formă de iubire.
Altfel, nu cred că merită să trăim. Știu că sună mare, dar așa gândesc. Ce vreau să spun e că este o tensiune între polii aceștia și în comportamentul meu. Poate și alții știu despre ce vorbesc. Pragmatismul și perfecționismul te presează. Pragmatismul înseamnă că te grăbești să-ți realizezi scopul, perfecționismul că investești foarte mult timp în a finisa ce faci ca să-i dai forma cea mai bună posibilă, lucrezi până în ultimul moment. Blândețea e un fond, e forma în care trebuie să exprimi, să scoți la lumină ce ai făcut. Este o condiție absolut indispensabilă, pentru ca ceea ce ai făcut, ca toate eforturile tale puse în slujba pragmatismului și perfecționismul lui să conteze câtuși de puțin. Dacă nu le e înnobilezi cu o expresie blândă, degeaba te-ai străduit.
Aceasta este cumva o reflectare a experienței mele cu o grămadă de tineri cu care am lucrat ani de zile și cu care am împărțit scopuri tipice pentru activitatea de cercetare. De exemplu, trebuiau să învețe să scrie un articol științific sau să învețe o metodă în laborator, trebuiau să învețe ceva și asta știam că va lua ani de zile și acolo erau niște scopuri clare, o publicație într-o revistă internațională. Am constatat, nu o dată, că chiar și atunci când obiectivul a fost atins, dacă interacțiunile de pe parcurs n-au fost marcate de blândețe, tot ce s-a făcut e ca nisipul care curge printre degete.
Empatia e necesară pentru blândețe față de ceilalți. Cred că gândul că ai în față un om care în pofida aparențelor e ca tine, adică fragil, te poate face să fii mai atent la cel pe care îl ai în față și câteodată o să iasă, câteodată n-o să iasă, nici mie nu-mi iese întotdeauna. Dar acesta e un pol la care mă raportez și n-o să mă las până când nu o să văd că e definitoriu pentru mine pe toate culoarele vieții mele”, a mai spus profesorul.
___
Cine este Andrei Miu
Andrei C. Miu este profesor de neuroștiințe cognitive și genetică comportamentală la
Departamentul de Psihologie, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea
Babeș-Bolyai. A înființat și conduce Laboratorul de Neuroștiințe Cognitive, unul din cele mai active grupuri de cercetare din acest domeniu. Cercetările sale despre emoții au fost publicate în numeroase reviste de specialitate internaționale, profesorul Miu fiind, conform evaluărilor scientometrice, unul din psihologii români cu mare vizibilitate internațională.
Unul din proiectele sale recente este Registrul Gemenilor Români, prin care încearcă să încurajeze cercetările de genetică comportamentală din țara noastră. Cea mai recentă carte a sa este „Genes, Brain and Emotions. Interdisciplinary and Translational Perspectives”, publicată la Oxford University Press din SUA. A fost Fulbright Visiting Researcher la Stanford Psychophysiology Laboratory din cadrul Stanford University, SUA, în 2009.
Este doctor în psihologie, titlu obținut cu Summa cum Laude în 2007 la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. – Descarcă de aici CV-ul lui Andrei Miu