Doru Căstăian: Zâmbetele peste deşert şi improbabila solidaritate (câteva gânduri despre deschiderea şcolilor)

V-au spus cu un zâmbet hotărât că şcoala va în-ce-pe pe 14-septembrie! Cu-copiii-în-clase. Că aşa e normal. Că numai ce se desfăşoară aşa este şcoală. Că totul e sub control. Că e o ocazie să ne modernizăm. Să descentralizăm. V-au spus-o privindu-vă în ochi. Tare. Limpede. Clar. Sa-ca-dat.

Şi cei mai mulţi i-aţi crezut. Pentru că aţi vrut să-i credeţi. Pentru că trebuie să lucraţi, pentru că nu poţi rezista la infinit ideii reconfortante ca nu e chiar aşa rău şi că dracul nu e aşa de negru. Pentru că aţi văzut că mulţi profesori n-au ştiut sau n-au vrut să facă şcoală online. Pentru că a fi profesori pentru copiii voştri v-a epuizat. Pentru că vreţi să revenim dintr-o dată la ceva ce seamănă cu normalitatea.

Din toate aceste motive i-aţi crezut.

N-ar trebui.

Nu ştiu câtă naivitate este în aceste luări de poziţie, câtă grijă pentru copii, pentru profesori, părinţi sau pentru propriile interese electorale. Mă uit la felul în care au fost stabilite pragurile statistice pentru cele trei scenarii (o discuţie despre alegerea indicatorilor la mia de locuitor aici), la numărul inexplicabil de mic de teste făcut în ultimele zile (chiar dacă, aşa cum arăta Octavian Jurma, numărul cazurilor noi creşte mai repede decât scade numărul de teste, iar indicatorii absoluţi, precum numărul de bolnavi din ATI nu scade, ba dimpotrivă) şi la năucitoarele recomandări ale INSP ca elevii să nu poarte mască în timpul orelor (când există un consens ştiinţific că măştile sunt cu atât mai eficiente cu cât sunt purtate de mai mulţi; dau un regat oricui îmi explică de ce trebuie purtate azi măştile şi în aer liber, iar peste câteva săptămâni, probabil la un număr dublu de cazuri noi pe zi, ele vor trebui purtate în spaţii închise sau semideschise cu expunere reciprocă prelungită!). Mă uit şi nu înţeleg. Sau poate mi-e frică să înţeleg.

În principiu, descentralizarea este o idee bună. Dar poate că ea trebuia să înceapă de mult, să se desfăşoare conform unei cronologii previzibile, să vină dintr-un proiect naţional, coerent. A arunca în plină pandemie hotărârea exclusiv în curtea şcolilor şi autorităţilor locale înseamnă pur şi simplu a alege calea cea mai simplă. Şi probabil cea mai dezastruoasă. Da, este o oportunitate şi poate că nu ar trebui ratată, dar, după cum voi încerca să argumentez mai jos, ea trebuie în mod obligatoriu dublată de anumite principii şi practici.

Deşi există excepţii notabile, autorităţile publice româneşti se descurcă în general greu în administrarea şcolilor (şi a orice altceva) şi nu cred că trebuie să scotocim prea mult Internetul ca să vedem asta. Instituţiile de administraţie publică sunt academii de servilism şi izvor nesecat de sinecuri, focare de corupţie unde posturile ocupate (prin concurs, desigur) se vând ca la tarabă şi unde, vorba bancului, dacă te apuci să strigi “mamă!” iese toată lumea pe la ferestre. Iar aceste autorităţi vor trebui acum să gestioneze, alături de oamenii şcolii, situaţia pandemică. Părerea mea e că, în cele mai multe cazuri, nu putem spera decât la câteva săpunuri, câteva canistre de dezinfectant, câteva laptopuri cumpărate la preţ de componente de rachetă şi la multe urări de sănătate. Şi, repet, deşi fără îndoială există oameni vrednici şi exemple de bună purtare printre administratorii publici, ceea ce am descris e mai degrabă regula.

Gestionarea unei delicate situaţii epidemice este o chestiune de bani, inteligenţă managerială, şi disponibilitate de a coopera.

Întâi, banii. La momentul la care scriu, raportul prezentat acum două zile de premierul Ludovic Orban în Parlament menţionează doar câteva timide alocări de fonduri, cele mai multe pentru dispozitive electronice şi renovarea de grupuri sanitare. În mod interesant, prezentarea raportului a fost urmată la scurt timp de anunţul că nu există bani pentru măririle salariale ale profesorilor. Minciunica străvezie din spate aproape că nu mai contează, dar spune ceva despre autorităţi. Da, banii ar fi cruciali pentru a reduce pericolul contaminării virale. Pentru a cumpăra dezinfectanţi, săpun, ecrane despărţitoare, aparate de purificat aerul, abonamente de Zoom, viziere sau măşti, desigur, dar şi pentru a angaja profesori care să ajute şi să preia parte din sarcinile celor care s-ar expune unor riscuri majore. Profesorii români nu sunt verzi şi înfloritori. Mulţi dintre ei sunt bolnavi şi şubrezi în nenumărate feluri. Lor ar trebui să li se permită să lucreze de acasă peste tot unde se poate. Într-un model hibrid, munca lor din şcoală ar putea fi dublată de oameni mai tineri, mai sănătoşi şi, evident, dispuşi să preia partea mai riscantă a activităţii didactice. Asta nu e dezertare, e solidaritate şi bun management. Aşa cum, în mod previzibil, vor fi împărţite orele, profesorii vulnerabili vor petrece în şcoală mai mult timp, nu mai puţin. Ar fi nevoie de bani pentru personal suplimentar care să ajute la păstrarea fluxurilor cu distanţare. Eventual de profesionişti din domeniul medical care să explice zilnic zecilor de mii de adolescenţi din ţară cu ce au de-a face, repetând ad nauseam, până ar pricepe. Evident, ar fi nevoie şi de consiliere psihologică masivă pentru elevi şi profesori. Totul se va face însă cel mai probabil cu bani foarte puţini şi doar cu personalul existent, insuficient, indiferent cât de vulnerabil. În această privinţă, singura mea speranţă se îndreaptă către voluntari. Voi reveni asupra acestui subiect.

Apropos de profesorii vulnerabili, aş vrea să spun răspicat asta: în educaţia românească nu avem sindicate.

Tăcerea lor este asurzitoare. Nimeni, nici măcar un singur sindicalist nu a cerut în vreun fel asigurări sau măsuri pentru protecţia profesorilor. Dragi colegi, nu vă faceţi iluzii: suntem singuri.

Să trecem la inteligenţă. Inteligenţă administrativă, despre ea vorbesc. Din punctul meu de vedere, orice decident înţelept ar trebui să înceapă prudent, acolo unde situaţia epidemiologică i-ar impune modelul hibrid. Toţi factorii agravanţi care fac ca România, vorba istoricului, să fie altfel, ar trebui să impună a priori un scenariu de maximă prudenţă. Cu minimum de elevi în scoală şi cu restul online (unde, contrar părerii generale, activitatea se poate desfăşura decent dacă este bine gestionată, pentru că lucrurile nu mai sunt în privinţa asta aşa grave cum au fost în vară: CCD-urile şi anumite ONG-uri au făcut eforturi reale şi lăudabile în formarea profesorilor). Dacă lucrurile ar merge bine, ponderea ar putea fi crescută treptat în favoarea prezenţei fizice la şcoală, mereu cu ochii pe parametrii epidemiologici. Predau logică de prea mulţi ani ca sa mai muşc din sofismele de tip “slippery slopes” ale celor care vorbesc despre distrugerea în online a unor generaţii. Nu e cazul, deşi întârzierile în învăţăre pot fi semnificative şi într-adevăr asta nu este o chestiune trivială. Într-o scoală manageriată ca la carte, elevii ar putea reveni în 2-3 luni în deplină siguranţă la cursuri, pe măsură ce se învaţă despre gestionarea situaţiei şi se identifică noi şi noi resurse şi bune practici. Astfel de modele progresive există şi vor fi sau sunt deja aplicate în alte părţi ale lumii (vezi aici). Cel mai probabil nu veţi vedea nici asta. Veţi vedea presiuni mari pentru cifre maximale din prima zi. Pentru că aşa e mai simplu. Pentru că majoritatea românilor (iar profesorii şi părinţii nu fac excepţie) nu înţelege corect cu ce are de-a face. Pentru că, de la bun început, cei mai mulţi au fost de părere că “se exagerează”. Pentru că e mai uşor să predai numai în şcoală. Pentru că unii profesori se bucură deja ca vor câştiga bani în plus. Pentru că, prima dată de 30 de ani încoace, aproape există un consens între majoritatea părinţilor şi cea a profesorilor în privinţa revenirii la şcoală, deşi consensul lor este imprudent şi potenţial dezastruos. Mă tem că vom fi mulţi din prima zi. Mulţi. Într-o atmosferă anomică, într-o cvasiparanghelie plină de emoţia si bucuria revederii.

Elevii. Îmi sunt dragi. Lumea lor e şi lumea mea, mi-am dedicat lor cei mai frumoşi ani din viaţă. Dar nu pot să îi privesc dintr-o ficţiune morală. Observându-le atent comprotamentul din ultimele săptămâni, nu văd motive pentru a fi optimist. Cei care respectă măsurile autorităţilor sunt, în mod evident, o minoritate. Copiii aceştia vor reveni în şcoli şi, chiar admiţând că acolo i-am putea face sa respecte reguli, ei tot ar trebui să o facă şi în rest. Unde e mai probabil să nu o facă.

Respectul pentru elevi ar trebui să însemne totodată grijă faţă de cei vulnerabili. Nu în ultimul rând pentru că revenirea la educaţia integral online este posibilă în orice moment, şcolile ar trebui să dezvolte baze online permanente, oferind de la bun început soluţii elevilor fragili, care ar trebui să rămână acasă. Nu e chiar aşa greu de făcut. Există deja colegi care s-au mobilizat şi au creat platforme de conţinut, dar nu ar fi chiar aşa greu să existe o astfel de platformă pentru fiecare disciplină. Trebuie doar puţină bunăvoinţă. Copiii cu vulnerabilităţi (există nu mai puţin de 5000 de copii cu cancer în România, pentru a aminti cazurile cele mai grave) ar trebui să poată studia exclusiv online, iar decizia ar trebui să aparţină exclusiv părinţilor şi medicilor lor lor (mai multe asociaţii şi organizaţii au iniţiat o petiţie în acest sens, pe care o puteţi consulta şi semna aici.) Doctorul Virgil Musta recomanda recent ca fiecare familie să evaluzeze atent riscul epidemiologic pentru toţi membrii atunci când se gândeşte să îşi trimită copiii la şcoală. Ce alternative au însă copiii cu risc familial mare? Nu ştim încă. O solicitare oficială a fost înaintată ministerului. Aş vrea să cred că are o şansă.

Mi s-a spus că sunt negativist, pesimist, că pun numai răul în faţă. Regret, dar toţi anii petrecuţi în învăţământ şi analiza serioasă a datelor problemei mă fac să cred că poziţia mea e mai degrabă realistă. Nu cred că atunci când ai de-a face cu o problemă majoră de sănătate publică şi când sunt în joc atâtea vieţi trebuie să te bazezi pe credinţă sau pe truisme motivaţionale. Pentru mine, o singură viaţă pierdută inutil e prea mult. Altminteri, nu sunt singur: în SUA, în condiţiile unei finanţări substanţiale şi a unei alte tradiţii administrative, un val de anxietate scutură profesorimea în condiţiile în care numărul de infectări creşte. Inutil să precizez, acolo există sindicate care să-i sprijine pe profesori. În rest, au şi alţii curajul deschiderii şcolilor, dar mai peste tot au fost investiţi bani serioşi şi au fost făcute planuri extrem de coerente (iată aici doar un exemplu.) Marea Britanie va redeschide şcolile, dar experţii avertizează că, fără testare în masă (lucru pe care România nu şi-l permite), ar putea rezulta un dezastru.

Aşadar, nu am prea multe motive de speranţă. Dacă privesc în jur e un deşert. Un deşert social, cognitiv, uman, administrativ, o nenorocire întreţinută vreme de decenii de dragul tuturor profitorilor. Am atât de puţine motive să cred ca va fi bine încât mă văd nevoit să sper. Speranţa, speranţa până la proba contrarie şi dincolo de ea: noi, profesorii, avem asta în sânge. Poate că, în ultimul ceas, cei care ne conduc vor înţelege că descentralizarea trebuie abordată în acord cu particularităţile ţării în care încerci să o faci. Sigur, nu de la Bucureşti trebuie decise măsurile pentru fiecare şcoală din cine ştie ce colţ al României, dar de la Bucureşti se pot suplimenta fonduri şi tot de la Bucureşti pot fi impuse anumite principii generale de acţiune: un principiu universal al prudenţei, un principiu al protecţiei pentru cei vulnerabili (de pildă, aşa cum am aratat mai sus, prin obligativitatea ca fiecare şcoală să dezvolte o bază online care să asigure şi elevilor vulnerabili căi de a urma cursurile). De altfel, despre nevoia de ghidaj clar şi consistent a vorbit recent şi Andreas Schleicher, directorul Direcţiei pentru Educaţie a OECD. Pe de altă parte, îndrăznesc să sper, cu vigoarea disperatului, că, în România polarizată, săracă şi confuză, comunităţile chiar pot începe să palpite ca nişte grupuri organice în faţa pericolului. Iar solidaritatea poate începe cu gestul simplu de a lua pe bune temperatura copilului înainte de a-l trimite la şcoală sau de a nu-l trimite în comunitate atunci când e bolnav. Poate lua forma ajutorului dat celor mai nevoiaşi pentru a face faţă rigorilor pandemiei. Poate lua forma voluntariatului în şcoli. Poate lua forma unei discuţii oneste cu copilul tău pentru a-l determina să se protejeze şi să-i protejeze pe ceilalţi. Nu vă luaţi după zâmbetul fals asigurator al tuturor celor care vă vor spune că suntem pregătiţi. Nu suntem. Cum nu am fost nici în cazul “Colectiv” şi în aproape toate situaţiile la care mă pot gândi. Veniţi către şcoli cu orice formă de ajutor puteţi oferi, nu cred că cineva ar trebui să vă refuze. Nu ştiu însă cât de (im)probabilă este această solidaritate în ţara în care politicieni ezitanţi şi confuzi conduc o populaţie majoritar conspiraţionistă.

Dar dacă nu va fi să vedem înmugurind floarea rară a solidarităţii în deşertul nostru, tot a meritat sa scriu acest text.

Pentru că vreau să mă pot privi în oglindă atunci când, peste câteva luni, o ţară întreagă se va întreba de ce au tăcut profesorii.

_________________________________________________________________________________________________

Despre autor:

Doru Căstăian este profesor de Filosofie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, unde le predă copiilor începând cu clasa a V-a și până la clasa a XII-a. Este publicist, traducător, doctor în filosofie (Universitatea de Vest din Timișoara). Este profesor asociat la Facultatea de Filosofie, Istorie și Teologie a Universității Dunărea de Jos, Galați.