Dacă e ceva de care n-am fost lipsit de când m-am făcut profesor, acel ceva este admiraţia. Povestea mea profesorală este prezentată în general ca un exemplu de ”aşa da” şi “ iată, domnule, că se poate”. Ar trebui menţionat însă că probabil n-aş fi rămas niciodată profesor dacă ar fi trebuit să trec prin chinurile şi umilinţele pe care le îndură suplinitorii din sistemul de educaţie.
Am dat examen o singură dată, acum 17 ani, am avut cea mai mare medie de concurs şi am ocupat singura catedră titularizabilă din acel moment: catedra de la Liceul de Arte din Galaţi, unde am predat de atunci fără întrerupere. Poziţia mea de titular m-a ferit de-a lungul timpului de abuzuri, mi-a dat siguranţa care mi-a permis să fiu demn şi principial şi stabilitatea care mi-a dat voie să construiesc lucruri durabile cu copiii mei.
N-am să ascund însă – cred că am mai spus-o şi scris-o de câteva ori – că aş fi fost probabil un profesor mai bun într-un sistem care să nu-mi securizeze în acest fel poziţia. Nu există nimic comparabil nicăieri şi nu cred că cineva ar trebui să aibă vreodată asigurat un post pe viaţă doar pentru că a dat cândva un examen, aproape indiferent de modul în care îşi face datoria, aşa cum nu cred că alţi profesori ar trebui să fie condamnaţi la umilinţă şi nesiguranţă pe viaţă doar pentru că s-a întâmplat să nu existe vreodată, la disciplina lor, catedre titularizabile.
Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu terminologia profesională, “suplinitorul” nu este în vreun fel inferior “titularului” prin pregătire şi nici măcar prin experienţă. Am întâlnit de-a lungul timpului suplinitori impecabili, aşa cum am întâlnit titulari extrem de slabi (şi invers, desigur). Diferenţa dintre suplinitor şi titular este dată de tipul contractului de muncă încheiat (pe durată determinată sau nedeterminată).
În ultimii ani, lupta asta a devenit tot mai ascuţită, catedre titularizabile (cu o viabilitate de minim 4 ani a postului) au apărut din ce în ce mai puţine (pe fondul scăderii demografice, dar şi prin mecanisme interne ale sistemului folosite mai mult sau mai puţin interesat), iar educaţia românească pierde anual mulţi tineri promiţători care s-au săturat de frecuşuri şi umilinţe.
Eu cred că şi noi, profesorii titulari – beneficiari ai sistemului actual de titularizare – trebuie să dăm dovadă de caracter şi de principialitate şi să spunem răspicat că, în varianta actuală, titularizarea nu este doar imorală şi inechitabilă, ea este şi una dintre sursele profunde ale ineficienţei şi slabei calităţi a resursei umane din învăţământ. Din fericire, tot mai mulţi profesori titulari spun răspicat aceste lucruri în ultimii ani.
Nu, nu e vorba că ni sau că mi s-a urât cu binele. Scriu aceste rânduri cu teamă, nu cu teama că aş putea contribui la o schimbare care să mă facă să îmi pierd postul (concurez oricând, cu oricine, iar dacă va fi să fie unul mai bun decât mine, cu atât mai bine ţării şi lui cu atât mai bine), ci cu teama – împărtăşită, presupun, şi de alţi colegi de bună credinţă – că aş putea de fapt contribui la instaurarea unui alt status quo de care să profite în bună tradiţie românească tot impostorii şi corupţii.
Şi nu-mi permit asta. Făra salariul meu de profesor nu ne-am permite nici puţinul care ne trebuie ca să fim mulţumiţi (puţin în care număr musai cărţi şi cafea). Dar cred că titularizarea devine tot mai mult un elefant tot mai dizgraţios într-o cameră tot mai mucegăită şi că avem datoria să nu-l mai ignorăm.
- Material publicat inițial pe pagina de Facebook a autorului
Despre autor:
Doru Căstăian este profesor de Filosofie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, unde le predă copiilor începând cu clasa a V-a și până la clasa a XII-a. Este publicist, traducător, doctor în filosofie (Universitatea de Vest din Timișoara).