Cred că lucrurile nu merg deloc cum trebuie în sistemul preuniversitar românesc de educație și, deși sunt un om moderat, termenul dezastru nu mi se pare de cele mai multe ori exagerat. Astăzi, după 16 ani de catedră, mi se par greșite atât de multe lucruri încât, dacă mi s-ar cere să fac o hartă a răului, n-aș ști de unde să încep. Multe rele sistemice sunt denunțate zilnic în presă de oameni cu mai multă sau mai puțină îndreptățire, cu mai multă sau mai puțină cădere morală. Sigur, putem oricând chibița, nuanța sau contraargumenta, dar cifrele seci și evaluările oneste ne obligă să admitem că școala românească nu produce deloc ceea ce promite: tineri adaptați lumii în care trăiesc, posesori funcționali de competențe pedagogice.
De ce se întâmplă asta? E o întrebare pe care mi-am pus-o tot mai des, mai aplicat, mai iritat și mai deznădăjduit în ultimii ani. Desigur, ipotezele (multe lansate de oameni cu expertiză și bunăvoință dincolo de orice îndoială) nu lipsesc. De fapt, sunt foarte multe și toate sună cumplit de plauzibil: subfinanțarea, oportunismul profesorilor, lipsa de calitate în predare, lipsa de vocație, dezinteresul față de profesie sau, după caz, față de învățare, formarea profesională precară, derizoriul factorului politic, programele școlare etc Se pot umple pagini întregi.
Și, totuși, la un nivel profund, am simțit mereu că prea puțini reușim să intuim cauzele patologice adânci ale acestor simptome, că nu reușim să identificăm corect procesele și mecanismele care produc toate aceste neajunsuri. Că doar numărăm vârfuri vizibile de aisberg în loc să le intuim profunzimile periculoase. Că numărăm rotocoale de fum fără a bănui vreo clipă de unde vine focul. De asemenea, m-a preocupat mult (și chiar am scris despre asta^1) ce tip de forță irezistibilă putea produce o profesorime atât de pestriță. Dacă profesorii ar fi fost cu toții niște oportuniști, atunci ar fi fost ușor să înțeleg de ce lucrurile nu se schimbă. Dar profesorii nu sunt cu toții astfel, dimpotrivă, printre profesori am întâlnit oameni dedicați la limita eroismului și autosurpării. Cum de sunt atât de neputincioși? Ce anume din funcționarea leviatanului pedagogic îi împedică sistematic să schimbe realitatea gri și descurajantă pe care o cunoaștem? Mai mult, de ce par atât de definitiv și irevocabil sortite eșecului toate încercările motivaționale venite din exterior? De ce profesorii, în ciuda intoxicării constante cu vorbe și intenții frumoase, nu reușesc să deturneze în vreun fel semnificativ deraierea dezastruoasă a educației românești?
Nu pretind nici măcar acum că am un răspuns exhaustiv. Probabil au rămas încă multe mecanisme maligne de descoperit. Dar trăiesc cu sentimentul că, profesând de atât timp în sistem, observând și observându-mă, pot aduce câteva perspective fertile și câteva nuanțe care să dea un dram în plus de rigoare discuției publice. Mi-a dat curaj și faptul că, prezentând concluziile mele în cadrul unui atelier la Festivalul de Educaţie FIEdu 2019, de la Ploiești, majoritatea colegilor prezenți au fost de acord că ipotezele mele sună plauzibil și măcar în parte original.
Încerc să le redau în textul de mai jos.
1. Lipsa unei culturi pedagogice și a unei viziuni. O lume de profesori, venind de nicăieri, ajungând unde se nimerește.
Cel puțin în teorie, un om ar trebui să își dorească să devină profesor. Ar trebui ca, la sfârșitul modulului pedagogic, cineva să îl fi informat cu privire la ce anume este și ce presupune această meserie. Ar trebui să știe dacă realmente are profilul psiho-intelectual necesar și dacă, cel puțin teoretic, există șanse rezonabile să devină un profesor bun. Desigur, nu putem ști totul și nu putem controla totul, dar nici n-ar trebui să plecăm complet nepregătiți în necunoscut. Cred că ar trebui să existe o cunoaștere rezonabilă a sistemului de învățământ, a problemelor și posibilităților lui deopotrivă.
În realitate, nu se întâmplă nimic din toate aceste lucruri. Discuţiile aplicate despre particularitățile învățământului din România lipsesc, la fel ca onestitatea și principialitatea de fond cu privire la felul în care stau lucrurile. Reflecția permanentă nu este încurajată, marile modele profesionale și profesorale lipsesc de asemenea, iar orele de practică efectivă în sistem sunt mult prea puține pentru a fi relevante. Principiile de filosofie educaţională lipsesc și ele pentru că, deși, ca buni români, avem filosofarea în ADN, disprețuim filosofia adevărată. Suntem prea pragmatici, nu pierdem timpul cu prostii. Dar prostie e să pleci în viață și în profesie fără o filosofie.
Concepțiile noastre cele mai eterice despre viață sau educație informează și determină practica noastră zilnică, dau sens şi contur experienţelor noastre cotidiene şi de aceea cred că prima şi cea mai adâncă cauză a derivei noastre profesionale este lipsa unor filosofii şi valori asumate, care să ne anime și care să ne dea motivația profundă, acea motivaţie veritabilă capabilă să facă faţă furtunilor, marilor căderi, dezamăgirilor celor mai mari. Credinţa, the faith, acea imposibil de negociat întemeiere a lucrurilor, acea învestire totală și înfășurare definitivă în sensul a ceea ce facem. Nu aș confunda credința cu excitația motivațională. Nici cu impetusul hormonal al tinereții. Credința, dragostea și principialitatea sunt acolo în mijlocul celor mai negre momente, uneori împotriva şi în pofida faptelor, în răspărul logicii şi în afara jocului dialectic al negaţiilor şi afirmaţiilor. În dragoste suntem motivaţi, implicaţi şi mereu dispuşi să devenim mai buni, dar niciuna dintre acestea nu înseamnă dragostea. Dragostea este un da adânc spus în pofida oricărui nu, este fondul transcendental al oricărei piederi de sine şi al oricărei devoţiuni. Numai pe fondul prezenţei unui asfel de da, mereu conştient de abisul nu-urilor care îl pândesc, celelalte vor prinde: tehnicile, pedagogiile, ştiinţa, bunele practici. În realitate, tinerii profesori ajung “în sistem” fără să fi meditat o clipă la toate aceste lucruri, fără o minimă (auto)cercetare anterioară, fără să ştie dacă sistemul românesc asumă vreo filosofie educaţională, fără să-i cunoască practicile, fără să-i prevadă viciile profunde, fără o ştiinţă pedagogică solidă, fără modele. Dar, uneori, cu dorinţa de a schimba lumea.
2. Sisteme simulant-imune
Ajuns în sistem, tânărul profesor se va întâlni rapid cu o birocraţie stufoasă, dar, înainte de toate, cu o birocraţie care îi pare fără sens. Va fi rapid mobilizat şi încărcat cu sarcini birocratice, de la situaţii privind absenteismul, procese verbale ale comisiilor antiviolenţă sau antiincendiu până la planuri de lecţii şi planificări ale unităţilor de învăţare. Va învăţa repede cum să le facă şi de unde să le copieze, dar, încă şi mai repede, va învăţa, de la patriarhii sistemului, că niciuna dintre aceste hârtii nu are de fapt vreun rost profund. Va învăţa că nu putem ameliora fenomenul violenţei pentru că el îşi are originile în familie sau în neputinţa poliţiei; că nu putem ajuta copiii cu boli psihice şi că nici nu-i putem integra pe cei cu dizabilităţi. Va învăţa că formularea unei competenţe este inutilă şi că nu este necesar să planifici o oră. Profesorul bun ştie. Pedagogia e ca şofatul. Se deprinde practicând, nu citind. Cu alte cuvinte, tânărul profesor va învăţa că formele sistemului sunt un simplu joc de societate, pe care îl poţi juca minimal (când îţi este cerut) sau maximal (pentru a obţine avantaje din practicarea lui, gradaţii sau alte incentives). Atunci când semnează prima hârtie în a cărei utilitate nu crede, profesorul acceptă jocul pe viaţă al simulării şi descoperă unul dintre cele mai negre secrete ale învăţământului românesc. Că harta şi teritoriul nu se ating.
Se cuvine să fac un pas înapoi şi să intervin cu un mic excurs despre birocraţie pentru că, după părerea mea, fenomenul birocratic este o primă bifurcaţie a alienării în sistemul românesc. El introduce o fisură în practica noastră instituţională care ne afectează pe toţi la cel mai profund nivel.
Birocraţia este inevitabilă oriunde avem de-a face cu administrări sistemice ale unor realităţi hipercomplexe. De fapt, birocraţia va fi masivă în orice stat sau în orice structură federativă cu competenţă administrativă mare. Formele birocratice sunt menite nu să complice, ci să simplifice indeterminarea şi haosul realităţii. O procedură este pur şi simplu un shortcut, o bună practică formalizată astfel încât să nu fie nevoie de reinventarea continuă a roţii, eventual pe pielea căruţaşului. Desigur, un sistem instituţional se poate afla permenent într-o încercare de regândire şi de reconfigurare a procedurilor lui, dar sistemele masive de administrare nu pot funcţiona fără birocraţie sau fără formalizare a practicii. În acelaşi timp, orice sistem birocratic (la fel ca practica instituţională asociată lui) are tendinţa să devină imun. Adică să-şi devină autosuficient şi să ignore realitatea pe care este chemat să o codifice. Or, tocmai aici este nevoie să intervină un sistem de checks and balances, un sistem care să împiedice birocraţia să devină imună, să n-o valideze atunci când ea nu reuşeşte să îşi facă treaba. Tocmai aici cred că putem identifica un prim mecanism pervers aflat permanent la lucru în educaţia românească. Deşi formele noastre instituţionale nu rezolvă nimic, ele sunt permanent validate ca eficiente şi funcţionale. Comisiile antiviolenţă primesc ok-ul comisiilor de calitate deşi copiii se bat în curtea şcolii, iar portofoliile profesorale primesc ok-ul şefilor de catedre, deşi nimeni nu le foloseşte vreodată. Astfel, sistemele imune devin sisteme simulant imune. Imune pentru că faptele care le dovedesc ineficienţa nu le pot de facto schimba şi simulante pentru că, deşi nu rezolvă probleme, pretind că o fac. Dar, veţi întreba, de ce primesc toate aceste forme inerte validările respective? În mod paradoxal, tocmai pentru că nimeni nu crede de fapt în eficienţa lor. Toată lumea ştie că sunt inutile, că sunt în principiu de nefolosit, şi atunci oamenii le validează pentru a scăpa cât mai repede de povara lor.
Desigur, o a doua întrebare naivă ar fi de ce anume nu se apucă profesorii să conceapă forme birocratice mai suple şi mai funcţionale şi, eventual, mecanisme mai eficiente şi mai oneste de control? M-am întrebat acelaşi lucru şi cred că răspunsul poate fi redus la conjuncţia următoarelor afirmaţii:
- a) birocraţia aceasta e inutilă, iar formele care ne sunt impuse sunt forme fără fond;
- b) chiar dacă am concepe o nouă birocraţie, ea ar fi la fel de inutilă pentru că motivele profunde ale eşecului nu se datorează birocraţiei.
De fapt, la baza ambelor afirmaţii stă o neînţelegere profundă a rolului birocraţiei într-o şcoală şi a necesităţii de a avea o birocraţie care chiar să codifice realitatea. Această neînţelegere tarează întreg sistemul, de la miniştri la inspectori, şi de la profesori la psihologii şcolari. Nu avem instituţii funcţionale şi nici culturi organizaţionale. Şcolile nu sunt comunităţi organice, ci întâmplătoare locuri în care indivizi izolaţi, confuzi şi puternic demotivaţi încearcă să fie modele şi figuri inspiraţionale pentru noile generaţii. Tinerii profesori cresc, îmbătrânesc şi îi aşteaptă la porţi pe noii profesori, adesea doar pentru a-i pune în gardă, cu o undă de simpatie: o să te omoare ăştia cu hârtiile, n-ajută la nimic, dar ce să facem…
3. De ce tac profesorii?
Totuşi, ne-am putea întreba, colapsul tuturor indicatorilor de performanţă nu ar putea să ne facă să reconsiderăm arhitectura sistemului de educaţie? Profesorii nu văd că lucrurile nu merg? De ce tac profesorii? Desigur, unii tac din oportunism. Experienţa mi-a arătat însă că, cel mai adesea, motivele sunt mai complexe şi mai nuanţate. În primul rând, în lipsa unei evaluări interne serioase (desigur, formele există şi sunt permanent validate) mai nimeni nu ştie cum arată concret un profesor bun, iar profesorii se auoevaluează adesea în moduri deloc riguroase. De pildă, un profesor simpatizat de elevi pentru că este “de gaşcă” ar putea oricând confunda asta cu performanţa pedagogică, cum am făcut-o şi eu ocazional. Alţii obţin premii la olimpiade, iar alţii fac voluntariat. Vom spune, ca în Lewis Caroll, că toată lumea are dreptate şi nimeni nu se înşală. Oricum, toată lumea munceşte din greu, iar asta întăreşte impresia că ne facem treaba, că suntem buni şi dedicaţi, iar dacă lucrurile nu merg, există întotdeauna terţi pe care să aruncăm vina. Această posibilitate este irezistibilă, mai ales că ei chiar poartă o parte din responsabilitate. Miniştrii, inspectorii, copiii, părinţii, somebody else. Educaţia este esenţialmente o practică socială şi un demers colaborativ. Ne agăţăm unii de alţii creând spectaculoase spirale descendente, dar avem întotdeauna convingerea că vina e în altă parte.
Aşadar, profesorii tac uneori din oportunism. Dar cel mai adesea tac pentru că nu au sentimentul că motivele grele ale ineficienţei în educaţie se află în curtea lor. Cei mai mulţi profesori nu trăiesc cu sentimentul că şcoala e defectă, cu impresia precarităţii instituţionale şi umane, ci cu senzaţia unei cetăţi asediate. Şi aş vrea să subliniez că la aceste concluzii nu ajung din stupizenie sau ignoranţă. Ele sunt rezultatul firesc al parcursului lor instituţional.
4. Ce este un profesor bun sau despre hârţogari şi sufletişti
Existenţa sistemelor imun-simulante impune de facto un model schizofrenic al validării în învăţământ. Sistemul face ceea ce are tendinţa să facă orice sistem şi anume să-i premieze pe cei care joacă cel mai bine după regulile lui. Astfel, oamenii cu actele în regulă pot fi validaţi ca buni profesionişti doar pentru că actele sunt în regulă (iată o rută fundamentală a imposturii). Dacă la asta adăugăm faptul că, în general, aceşti oameni (să le spunem, cu o doză de simpatie, hârţogarii) nu au o problemă de conştiinţă profesională (după cum am arătat mai sus), atunci vom înţelege de ce tipul găunos, ineficient şi foarte plăcut impresionat de sine este atât de răspândit. La capătul celălalt al spectrului, vom întâlni oamenii dispreţului total faţă de hârtii şi forme, cei care n-au nimic, niciodată, în dosarul personal, care fac zeci de activităţi, dar nu cer vreodată o adeverinţă, dar care investesc totul în latura uman-empatică a procesului educativ (să le spunem, cu şi mai multă simpatie, sufletiştii). Evident, e greu să întâlneşti tipuri pure de hârţogari sau sufletişti, dar putem admite că am descris astfel două tendinţe mentale opuse şi complementare decelabile în sistemul românesc. În ambele tabere întâlnim oameni buni şi rezonabili, însă cele două categorii adesea nu se înţeleg şi nu se respectă. Sufletiştii sunt priviţi adesea cu condescendenţă de colegii hârţogari, în vreme ce primii le demască celorlalţi pe Facebook sau pe la festivalurile motivaţionale de educaţie (unde, paradoxal, găsim şi destui hârţogari dacă “se dă” adeverinţă) micimea de caracter sau mediocritatea intelectuală. Dar, după părerea mea, ambele sunt tipuri ciunte şi incomplete, făcute posibile tocmai de disfuncţia schizoidă din chiar mijlocul sistemului românesc de educaţie, populaţii care au umplut cu strategii diferite nişele unui mediu complex. Într-un sistem cu o birocraţie controlată şi eficientă, ar fi loc de sufletişti cu respect pentru forme. Ei ar fi tipul cel mai eficient şi mai bun de profesor.
5. Sistemul suntem noi?
Cei mai demotivaţi şi mai fragili oameni dintre profesori nu sunt oportuniştii mediocri. Sunt cei care au încercat, care au crezut şi care s-au lovit de zidul impermeabil al realităţii. Am meditat mult în ultimii ani, în special de când a luat avânt fenomenul motivaţional, la sensul şi valabilitatea de principiu a expresiei “Sistemul sunem noi!” Pasămite ar fi de ajuns ca fiecare dintre noi să se schimbe pe sine pentru a obţine în sistem acea schimbare în calitate pe care o dorim. Doar că lucrurile nu stau aşa. Cei suficient de naivi, de înflăcăraţi (şi nu rareori doar tineri şi/sau predispuşi temperamental la asta) încât să creadă literalmente acest poncif au constatat, mai devreme sau mai târziu, pe pielea lor, că sunt greu de dus în clase visele frumoase de la festivalurile de educaţie şi că e imposibil să păstrezi pe termen lung hotărârea şi motivaţia cu care ieşi de la un atelier “de bune practici”. Sistemele sunt sistemice, adică tipare care organizează interacţiunile între oameni, de aceea nu pot fi schimbate prin simpla excitaţie psihică şi nici măcar prin practici ceva mai bune din punct de vedere pedagogic. Este adevărat că e o mare criză de motivaţie în sistemul de educaţie (şi, paradoxal, ea este cea mai acută tocmai la sufletiştii sistemului, cei care sunt îndeobşte arătaţi ca modele că “se poate”.). Dar a încerca să scapi de ea păstrând, la toate nivelurile, relaţiile sistemice vicioase şi spunându-le oamenilor că “trebuie doar să vrei”(evident, de fiecare dată eşuăm şi va trebui să mai încercăm o dată, şi încă o dată etc) este un mod de a le face mult mai mult rău decât bine. Cine s-a pus vreodată cu responsabilitate în pielea unui om onest şi bine intenţionat căruia i se spune mereu că “trebuie doar să vrea” şi care eşuează constant? Ei sunt cei care încă picură un dram de umanitate şi înţelegere în automatismul grotesc al şcolilor româneşti, dar, cel mai adesea, o fac cu zâmbetul celui pustiit pe buze. Ei sunt adevăraţii depresivi ai sistemului, cei care fac în fiecare zi tot ceea ce pot, în atâtea feluri, dar sunt şi primii care ajung să creadă că, de fapt, nu se poate schimba nimic adânc şi serios. Nu putem de fapt schimba nimic. Aceasta pare să fie adevărata convingere comună a majorităţii profesorilor români. Este ceea ce am numit fondul depresiv al educaţiei preuniversitare româneşti.
Paradoxal, eu chiar cred că sistemul suntem noi. Dar mai cred şi că este fundamental să dăm un sens realist şi îngrijorat acestei sinagme, nu unul naiv şi exaltat. Dacă vom înţelege prin asta că este suficient ca fiecare dintre noi să se forţeze pe sine să fie mai bun, mai deschis, mai empatic, mai atractiv la ore pentru a obţine o transformare sistemică, atunci asta e o naivitate psihologică şi sociologică, izvorâtă din ceea ce oamenii de ştiinţă numesc sindromul falsei speranţe^2. Dacă prin expresia aceasta înţelegem faptul că va trebui să devenim conştienţi de ce anume este prost şi vicios în practica noastră şi că vom avea nevoie, înainte de a furniza doar speech-uri frumoase, să regândim arhitectura sistemică până la nivelul celor mai simple interacţiuni dintre oameni, atunci avem o şansă. Ceea ce ne lipseşte este tocmai cultura organizaţională, vederea de sus a scopurilor mici şi mari ale educaţiei. Şi, desigur, ne lipsesc şi cunoştinţele pedagogice şi manageriale solide. În timp ce ne confirmăm zi de zi, simulant şi imun, că nu ne lipseşte nimic. Poate că una dintre cele mai tulburătoare descoperiri din pedagogia recentă este faptul că, atunci când şcolile nu adoptă o viziune comună realistă şi funcţională asupra a ceea ce au de făcut, principii comune (de la principii docimologice până la reguli de politeţe), eforturile individuale ale unor profesori vor rămâne aproape fără rezultat. Este şi previzibil: nu poţi transforma în bine un elev care primeşte permanent semnale contradictorii, care este fie încurajat, fie descurajat să gândească, care este fie privit cu respect, fie cu condescendenţă şi ironie etc (Paradoxal, sau mai degrabă nu, la FIEdu, am auzit aceste lucruri din gura singurului vorbitor care nu era “specialist” în educaţie. Îl felicit pentru luciditate pe Dragoş Pătraru). Sistemul suntem noi cu condiţia să înţelegem cum funcţionează şi de ce eşuează sistemele. Să le proiectăm pentru a fi medii prietenoase şi fireşti, în care profesorii înţeleg principial la fel actul educaţional şi în care se aplică moduri comune de a operaţionaliza finalităţile educaţiei şi criterii comune de evaluare. Schimbările de mentalitate sunt esenţiale, dar ele nu trebuie să se reducă la mici dovezi circumstanţiale de “gândire deschisă”, copii aşezaţi pe jos, fluturaşi coloraţi şi postere motivaţionale pe pereţi. Ele trebuie să se reflecte mai degrabă în dorinţa de a înţelege tot mai bine ceea ce facem şi în credinţa, de astă dată raţională şi eficientă, că se poate. Ele trebuie să se traducă în dorinţa noastră de a demasca practicile simulant imune ca fiind matricea comună a imposturii instituţionale româneşti.
6. Un mesaj de speranţă
Nu vom ameliora nici oamenii, nici sistemul atât timp cât timp cât vom apăsa exclusiv pedala motivaţională. Pur şi simplu lucrurile nu merg aşa. De asemenea, detest tonul mahalagesc şi dispreţuitor cu care tot felul de autoproclamaţi ghiocei morali li se adresează profesorilor în spaţiul public. Exact dintre oameni ca ei se recrutează adesea cei mai nocivi profesori. E timpul să devenim lucizi şi să începem o treabă inginerească şi aplicată. Există deja câteva astfel de proiecte şi am cunoştinţă de altele care sunt pe cale să fie constituite. Iar munca nu va fi puţină, lucrurile vor trebui schimbate din temelii. Va trebui să învăţăm din nou, serios, pedagogie. Va trebui să îi încurajăm pe profesori să reflecteze la ce fac ceilalţi, dar mai ales la ce fac ei. Va trebui să punem presiune pe decidenţii politici să adopte şi să pună în practică, cu orice costuri electorale, principii serioase de organizare sistemică, cele pe care pedagogii cu experienţă le vor fi formulat. Va trebui să formăm lideri care să înţeleagă ce este o instituţie şi cum pot fi organizate eficient relaţiile dintre oameni. Va trebui să ne aplecăm asupra fiecărei hârtii care certifică că am ameliorat sau rezolvat o situaţie, să o aruncăm la gunoi şi să o refacem atunci când lucrurile chiar s-au ameliorat sau rezolvat. Va trebui să instruim părinţii cu privire la toate aceste lucruri şi, pe măsură ce înţeleg mai multe, să ni-i aducem cu adevărat aproape. Aşa cum aproape ar trebui să-i avem şi pe elevi. Nu doar fiindu-le prieteni, ci considerându-i partenerii noştri, coninteresându-i în învăţare, arătându-le ce li se cere, de ce li se cere şi când au reuşit. Va trebui să cerem profesionişti care să ne ajute cu ce nu putem face. Dar poate lucrul cel mai urgent este să scăpăm de sentimentul (pe care l-am avut şi eu de atâtea ori) că nu se poate.
După mai bine de un deceniu şi jumătate de profesorat, în care mi s-a certificat de atâtea ori, formal şi informal, că sunt un profesor bun, mă declar îngrozit de câte lucruri am făcut şi probabil fac încă prost. Doar pentru că aşa se făcea în sistem, doar pentru că am ascultat depresivii sistemului, doar pentru că nu m-am gândit nicio clipă că s-ar putea şi altfel. Scriu aceste rânduri fără exaltare sau patimă, de fapt le scriu cu o doză consistentă de scepticism. Apropiindu-mă de final, nu pot să nu îmi imaginez câte pufnituri şi reacţii de neîncredere va trezi articolul meu. “Vise, nene, nu se poate aşa ceva la noi!” Probabil că sunt vise, dar sunt vise de maturitate, acele vise pe care, cum spunea Nietzsche, le ai ştiind că visezi. Sunt, de asemenea, vise care pot fi traduse în planuri concrete de acţiune. Iar a concepe astfel de planuri devine, pentru noi toţi, deopotrivă o urgenţă şi o obligaţie morală. Momentul e prielnic.^3
7. O concluzie nedepresivă despre depresie
Când vorbesc despre depresia sistemului de educaţie românesc nu mă exprim deloc metaforic. Depresia clinică se caracterizează prin câteva simptome tipice: lipsa de speranţă, lipsa de vitalitate, tiparele negativ-fataliste în gândire, anxietatea, sentimentul lipsei personale de valoare, lipsa încrederii şi imposibilitatea de a găsi un sens profund pentru lucrurile pe care le faci. E de ajuns să aruncaţi un ochi în sistem pentru a vedea cât de răspândite sunt aceste simptome. Că există atât în rândul profesorilor, cât şi al copiilor şi, da, chiar şi în rândul părinţilor. Iar din depresie nu se iese nici încurajând depresivul şi somându-l să îşi revină, nici ironizându-l şi nici măturând cu el pe jos. Şi, da, am să spun că şi profitorii sistemului (şi toţi am profitat în feluri mai mult sau mai puţin semnificative sau scandaloase de largile lui posibilităţi) pot fi, de fapt, nişte depresivi, pentru că fratele depresiei e cinismul. Din depresie se iese cu luciditate, tratament şi psihoterapie, cu ajutorul celor din jur şi cu reconstruirea unui sens, laolaltă cu interioritatea întreagă. Din depresia sistemelor noastre simulant-imune vom ieşi doar cu măsuri inteligente şi dedicate, nu cu fumigene. Atât timp cât vom continua doar să zgâriem gardul, leopardul îşi va face de cap mai departe, necontenit. Depresia nu caracterizează doar educaţia. Psihologul clinician Andrada Ilisan a arătat magistral că ipoteza psihiatrică ar puea explica multe disfuncţii ale sistemelor publice româneşti. Inclusiv moartea unor copii precum Alexandra Măceşanu ^4. Îmi permit să citez pe larg:
“Acuma ceva vreme scriam că există această idee că tot ce merge prost în România ține de corupție. Spuneam că dacă vrem cu tot dinadinsul ca tot-ce-merge-prost-în-România să țină de ceva anume, să spunem atunci că în România totul merge (îți merge, mai exact) prost din cauza gîndirii depresive. Gîndirea depresivă e cea care vede pretutindeni numai prostie, incompetență și gropi. Numai infecții, boală și moarte. O dispoziție procesomană continuă. O percepție judicativă, oțărîtă, mînioasă, burzuluită care intentează în continuu procese (de intenție) realității. Depresia românească e depresia copilului/adolescentului din manualul DSM: depresia irascibilă, cu elementele ei opoziționiste. Depresia lui “ciocu’ mic!”, născută pe fond de cumințenie ascultătoare (supusă) și umilire (“Taci din gură, prostule!”) care se maturizează încet și sigur în pasiv-agresivitate, în mînie. Nemulțumire cronică. Nimic nu merge bine, nu vedeți? Uite în ce hal suntem, nu vedeți? Uite cîtă mizerie, uite cîti golani, uite cîte gropi, uite cîte incompetență. Doamne, cîtă prostie! Doamne, cîți idioți! Doamne, ce țară de rahat! Apoi. Dezastrul iminent care pîndește în România. În România ți se poate întîmpla orice. Ești la cheremul medicului care a dat șpagă să fie medic, la cheremul antibioticului care a dat șpagă să fie antibiotic, la cheremul vaccinului care a dat șpagă să fie vaccin, la cheremul homosexualului care a dat șpagă să fie homosexual, la cheremul preotului care a dat șpagă ca să mănînce în fiecare seară cîte-o credincioasă evlavioasă la cină, la cheremul muncitorului care a dat șpagă ca să lase gropi în asfalt după bunul plac al inimii sale… un asfalt care a dat șpagă să fie asfalt.
Îndrăznește să ieși în stradă și iți va pica un cer corupt în cap. Vedeți, în fapt, nu în țară ți se poate întîmpla orice, ci în depresie ȚI SE POATE ÎNTÎMPLA ORICE. Orice e mai rău, se înțelege. Adică niciodată nimic bun.”
Corupția, oportunismul, impostura înfloresc doar în umbra sentimentului atotputernic că nu se poate, că nu e nimic de făcut.
Este, cred, momentul să facem o programare la medic.
_________________________________________________________________________________________________
Note:
2 https://psycnet.apa.org/record/2002-15790-001
___
Despre autor:
Doru Căstăian este profesor de Filosofie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, unde le predă copiilor începând cu clasa a V-a și până la clasa a XII-a. Este publicist, traducător, doctor în filosofie (Universitatea de Vest din Timișoara)
Mircea Miclea
Ștefan Lefter
Alexandra Tănăsescu
Redacția
Costin Ionescu
Mihai Peticilă
14 comments
Citez: “de ce primesc toate aceste forme inerte validările respective? În mod paradoxal, tocmai pentru că nimeni nu crede de fapt în eficienţa lor. Toată lumea ştie că sunt inutile, că sunt în principiu de nefolosit, şi atunci oamenii le validează pentru a scăpa cât mai repede de povara lor.”
Da, DAR daca ai nesansa sa lucrezi cu un director psihopat, care duce la indeplinire toate aceste tampenii “intocmai si la timp”, cu exces de zel in respectarea ridicola a fiecarei litere de lege, ajungi sa lucrezi intr-o casa de nebuni.
Si da, exista asemenea patologii, iar cata vreme nu sunt schimbati periodic, isi bat joc de scoala si de profesori, de elevi si de parinti, sufocand cu asemenea porcarii activitatea de zi cu zi.
1. Reducerea programei scolare la toate disciplinele.
2. Limitarea mandatului directorilor la maxim 2 ani: se obisnuiesc si incep sa se poarte ca pe propria mosie, sufoca subalternii cu hartogaraie ca sa dea bine in fata ISJ.
3. Simplificarea regulamentelor scolare, aruncarea a 75% din balastul care face acum sa nu mai gasesti nimic, e un haos total.
4. Interzicerea comunicarilor (telefonice, e-mail, what’s up, etc) dupa terminarea programului de lucru. La ISJ Timis a fost casa de nebuni pe vremea cand o psihopata cerea “acte si statistici” de dimineata pana seara, in vacante, weekend, ora 22, etc, ca atare directorii ne sufoca pe noi cu mizerii birocratice la orice ora din zi-seara, pentru ca evident nu au curajul sa se impuna in fata sefilor, fiind caractere de sluga in mare majoritate.
Soluția e simplă. Eu o numesc REZIDENȚIAT PEDAGOGIC, și anume: toate programele/manualele/examenele de gimnaziu și liceu să fie alcătuite doar de cei care au un stadiu de predare la grupa de vârstă respectivă. Adică: vrei programă de gimnaziu? Ok, trebuie să ai 10 ani de predare la gimnaziu. Nu ai, nu ești acceptat în comisia de programă. E la fel ca în medicină: medicul face un REZIDENȚIAT înainte de a intra în sala de operație.
E o soluție simplă, simplă, simplă de tot. Se vorbește de specialiști. Foarte bine, dar și medicii sunt specialiști, însă nu toți pot opera pe cord deschis.
Felicitari pentru articol!
Am lucrat 15 ani in mediul universitar. La scurt timp dupa ce am obtinut si drept de conducere de doctorat (abilitare) am decis sa plec in mediul privat. Am eliberat postul de conferentiar. Nu regret acest lucru. Regret insa ca nu am reusit mai mult ca universitar in sensul unei schimbari a sistemului. Probabil nici nu prea aveam cum sa fac asta – cei care vor schimbarea sunt inca minoritari.
Cel putin am spus si am scris ceea ce am vazut si am inteles eu din aceasta lume schizoida a Educatiei pe care insa nu am reusit sa o ‘decodez’: http://www.contributors.ro/author/marcel-cremene/
Va multumesc mult tuturor pentru excelentele comentarii!
EXCELENTA analiza ! FELICITARI , domnule profesor !
Calitatea sistemul de invatamant are de suferit mult din cauza tonele de hartii pe care trebuie sa le intocmeasca un cadru didactic . Va rog respectos sa dedicati un articol exclusiv acestei probleme !
Un alt aspect ce ar merita o interpretare : cresterea varstei de pensionare !
Aveți perfecta dreptate când afirmați ca “Va trebui să punem presiune pe decidenții politici să adopte și să pună în practică, cu orice costuri electorale, principii serioase de organizare sistemică, cele pe care pedagogii cu experiența le vor fi formulat.” Aceste principii serioase de organizare și conducere sistemica, de creare de sisteme științifice flexibile, adaptive, de maxima eficienta în realizarea cu succes a obiectivului ales, pot fi găsite în manualul digital MANAGEMENT SISTEMIC ȘTIINȚIFIC. CONCEPTE FUNDAMENTALE. Manual de training utilizând o lege a naturii, șahul contra computer și partide filmate. Exemple practice de șah rapid și gândire sistemic organizată.” Editura CreateSpace, US-WA-Seattle, 2016.
( https://www.libris.ro/management-sistemic-științific-constantin-CMH978-1533-6976-46–p1046799.html ) Versiunea in limba engleza a acestui manual, intitulata “SCIENTIFIC SYSTEMIC MANAGEMENT. FUNDAMENTAL CONCEPTS” este considerata de Google cea mai relevanta in domeniul managementului sistemic științific si de aceea ii oferă prima poziție în top: https://www.amazon.com/Scientific-Systemic-Management-Fundamental-Educational/dp/1533231885 . Acest manual este bine cunoscut si apreciat și în RESEARCHGATE, “the social networking site for scientists and researchers” din Berlin, unde am publicat doua proiecte: 1) Introduction of scientific systemic management into compulsory education, administration and economics, to increase their effectiveness and efficiency. și 2) Management Concepts Global Unification and Standardization on a Scientific Basis: the Universal Law of Organization and Its Graphical Universal Model – proiecte ce au primit pana în prezent 63 de recomandări și sunt urmărite de 65 de cercetători și profesori universitari din lumea întreaga.
( https://www.researchgate.net/profile/Constantin_Mihaescu2 )
Ar fi un bun inceput concedierea a 90% din parazitii care genereaza, pe verticala, cutremure birocratice.
Validarea directorilor de catre Consiliile profesorale, pentru a stopa comportamentele abuzive ale micilor dicatori locali … nu ar nici asta rau.
Numirea inspectorilor generali pe cu totul alte criterii decat cele politice si validarea acestora de catre directori nu ar strica …
Va amintiti ca asa s-a petrecut dupa 1989, cand oamenii s-au scuturat de toata mizeria cu care au fost incarcati ani de-a randul?
Se pare ca o mai avem nevoie de o revolutie, de asta data in educatie.
S-au scuturat pe d…u. De atunci a început declinul școlii românești.
Iar consiliile nu vor alege niciodată pe unul care nu poate fi lingusit, mituit, care e corect in orice situatie, sincer până la duritate, asertiv, care verifica daca esti bolnav sau nu cand iti tragi concediu medical fictiv, care imparte sarcini dupa competente …doamne cate sunt, CEI ADEVARATI stiu la ce ma refer.
Asa ceva nu se va intampla niciodata in Romania, ba din contra, ne vom adânci mai rau ptr ca nu avem capabilitatea de a ne schimba, noi înșine.
Excelenta si (aproape) exhaustiva analiza, dar mai ales obiectiva. Autorul stie sa faca pas in spate, pentru a privi in perspectiva intregul dezastru.
Mai putin de acord sunt cu mesajul de speranta din concluzia domniei sale, pentru ca sistemul de educatie nu este decat comanda sociala a epocii si a oamenilor care o “populeaza”: in acest moment, doar atat stiu sa ceara, si doar atat primesc.
Vectorii concreti ai dezastrului ii stim cu totii, sub masca oribila a formelor fara fond: cursuri de pedagogie la care se vorbeste despre nimic, inutilele si penibilele cursuri pentru credite, goana dupa adeverinte, grotescul dosar personal sau de transfer, celebra fisa de evaluare a activitatii, care daca este luata in serios de un director obsedat de micromanagement si de linii in tabelute, poate deveni un alt cosmar.
Da, “sistemul suntem noi” pentru ca noi suntem complici prin tacere la aceste mizerii schizoide care au malignizat educatia. Nu cred ca prin adoptarea unei noi filosofii vom rezolva ceva, ci prin eradicarea multelor celule canceroase microscopice care ne ucid: spune nu primei hartii tembele, spune nu primei sarcini abuzive, spune nu primei absurditati si vei incepe sa faci CEVA.
Eu nu cred ca mai e ceva de facut.
O analiza pertinenta desi…centrata prea mult pe profesor.
Cati dintre cei care conduc ministerul vor intelege mesajul? Cati vor avea DORINTA si PUTEREA de se apleca asupra sensului fiecarei idei cuprinse in acest articol si vor incepe SCHIMBAREA?
Nici unul!
Domnule Căstăian, felicitări pentru acest eseu (?) reuşit, adevărat preambul la un posibil audit al Învăţământului românesc, fie el si privat.
Nu am studii de pedagogie, deci noua imagine proiectată de instituţia în care activaţi nu o pot judeca decât prin ecourile mediatice ale şcolii proiectate în “spaţiul public” (cum ar spune o celebră personalitate, actualmente PM). Pe cea “veche” am putut s-o cunosc din postura de elev crescut si educat de un grup de învăţători, dintre care unii de-a dreptul excepţionali pentru acele vremuri, la fel de siluite de o administratie, altfel mult mai agresivă.
Disecarea enunţului (nu-mi place excesivul şi, să fim sinceri, snobul termen de “sintagmă”) “Sistemul suntem noi” v-a dat o parte din răspunsurile adecvate (si adevărate) ale modelului propus.
“Sistemul” este, dupa mine, cheia problemelor şi soluţiilor lor din orice punct de vedere am aborda subiectul (medical, filozofic, pedagogic, etc.). Sistemul poate fi exterior sau interior. Nocivitatea eventuala este aceeasi.
Unde cred că se greşeşte, este atunci când, într-un amalgam “îngrijorat” de rezultatul final “aşteptat”, punem în acelaşi coş, toate notiunile psihologice care ne-ar putea impiedica sau, din contra ajuta, să găsim solutia corectă la o dorintă legitimă de a înţelege si a obtine un rezultat pozitiv, adică de a ne auto-analiza, de a (ne) înţelege si de a decide o nouă conduită, dacă va fi necesară.
Este iluzoriu să credem că am putea schimba pe cineva printr-o acţiune individuală personală dar neconsimţită de Celălalt. Trecând de la particular la general, natura poate fi transformată nu doar prin acţiunile mele ci prin acţiunile generalizate ale unei părţi a factorilor intevenţionişti. Terra este actualmente otrăvită nu pentru că DOAR EU am aruncat un pet în râul răbdător, ci pentru că un număr impresionant de persoane ignorante şi indolente , au făcut acelasi lucru.
Logica inversă este la fel de adevărată.
Deci, daca EU aş fi făcut o analiză profundă asupra menirii mele în astă viaţă (lăsând deoparte orice speculaţie filozofică sau de altă natură) şi aş fi decis că nu trebuie să arunc acel pet în râu, s-ar fi modificat ceva în mediul înconjurător ? Ar fi mai puţine pet-uri aruncate în râu ?
La prima estimare logică (şi fără să intrăm în speculaţii, aici inutile) răspunsul ar fi probabil, NU! Dar dacă o majoritate de concetăţeni ar fi făcut acelaşi lucru, răspunsul ar fi DA !
De ce ? Păi, pentru că, împărţind un fond valoric pozitiv şi uman acceptabil, părerile si acţiunile noastre ar fi colaborat si coroborat catalizatori întru realizarea unui ideal comun şi util societăţii întregi.
Un sistem poate fi schimbat numai dacă se constată o sincronizare a acţiunilor unui mase critice determinate (si determinate să ajungă la un rezultat decis de toti cei ce acţionează în aceaşi direcţie). Într-un sistem viciat (notiunea nu este obligatorie), aceasta presupune, OBLIGATORIU, că trebuie să începem cu noi înşine.
Un truism, des vehiculat, zice ca importanta e calea si nu scopul. (În filozofia budista, afirmatia este detailat explicata.)
A începe cu noi înşine presupune o acţiune de (foarte) lungă durată, plină de toată delicateţea necesară când lucrăm cu “materia” psihică şi…( sa fim tari !) fără certitudinea rezultatului dorit. Acesta este preţul ! Pretul unei acţiuni determinate care nu se împiedică de factorii potrivnici. Este un risc asumat susţinut de convingeri ferme şi bine analizate. Nici îngrijorare, nici frică, nici false speranţe. Doar înţelegere, determinare, disciplină şi dorinţă empatică de a a ajuta aproapele. Fiecare din aceste noi notiuni intermediare trebuie profund analizate si asimilate, înaite de a continua procesul de auto-analiza programat. Însăşi noţiunea de speranţă este un impediment în remodelarea voită a creierului gânditor.
Depresia apare (etiologia sa este mai complexă, dar, social, să zicem că ar fi cam aşa) când traim haotic, sub o presiune negativa continua ce poate precede un stupor defensiv sau o agresivitate “spontana” (România va zice ceva ?), fără o înţelegere profundă a individualităţii noastre adevărate. Vindecarea (dificila) presupune, atunci când nu stim cine suntem, adânci sapaturi arheologice psihologice care sa ne îndrume catre întelegerea propriei naturi si catre panoplia propriilor noastre calităţile si defectele. Dacă analiza este justă, onesta, fara a falsifica descoperirile – nu totdeauna agreabile – sinteza (bine asimilata) nu va mai permite o remodelare manipulatorie exterioară. Este greu ! Este foarte greu, dar totdeauna posibil !
Ideea este că nici ” a se forţa” si nici “a spera” (conştientizarea “sindromului falsei speranţe” este în parte neproductiv) nu pot ajuta la soluţionării problemei.
Este exact ce se petrece în clasele în care se aplică, mecanic, acele scheme pedagogice (“fluturaşi” şi ” notiţe motivaţionale” peste tot). Motivaţia rămâne la un nivel superficial, ostoind iluzoriu şi temporar, un narcisism “accidentat”. Va ramâne ceva, dar deformat si insidios – nociv în timp si în viata, prin falsele credinte inculcate. Stiinta de sine nu se învata în carti, nu este literara ci profund spirituala (nu e vorba aici de sarlatani, de guru, sau teorii siropoase stil “new-age” sau alte elucubratii religioase sau pseudo-religioase !)
Creierul este o masină complexă, dar de o manieră caricaturală, putem spune că este o maşină leneşă şi oportunistă. Ne-am înşela în ambele variante, bine-nţeles, dar este o evidenta : creierul preferă să rezolve problemele întâlnite de o manieră RAPIDĂ şi cu un CONSUM ENERGETIC minimal.
Acest lucru îi este “predat” (că tot suntem la capitolul pedagogie) de către experienţele trăite pe tot parcursul vieţii, de o manieră repetitivă, pâna se ajunge la un fel de stereotipie (dinamică sau psihică). Creierul este mulţumit; el se “descurcă” fără prea mult efort, iar noi credem că aşa trebuie şi suntem si noi mulţumiţi.
Până când ajungem la DEPRESIA de care vorbiţi la finalul articolului si care ne arata falsitatea calculelor noastre pline de speranta aroganta .
Ceea ce nu înţeleg eu (făcând voit abstracţie de o realitate invalidantă pentru cei implicaţi) este, de ce nu se organizează profesorii în iniţiative comune care să stimuleze masa colectivă paralizată de neputinţă sau comoditate, a colegilor, prin exemple de reusită în bătalia contra “sistemului” viciat ? Se construiesc spitale din bani din donaţii; de ce nu s-ar face acelasi lucru pentru şcoală. Este, se va spune, utopic să priveşti lucrurile în acest fel, dar lumea asta a fost creată, sau a avansat, graţie visătorilor creativi, urmati, la mare distanţă, de tehnocraţii unei logici materiale.
Iar dacă există, şi ştiu că iniţiative interesante nasc în anonimatul cotidianului neinteresat, de ce nu sunt mediatizate cu mai mult entuziasm şi insistenţă ?
Într-o ţară cu peste 40% de “funcţionali”, aceste trimiteri (link) de la un jurnal la altul, nu sunt suficiente, mai ales dacă platformele online, de care vorbesc, au o notorietate destul de discretă şi restrânsă la unii din profesioniştii de pe baricadele învăţământului românesc sau la cititoriii grabiţi ai noii societăţi intoxicate de inflaţia de “news”.
Şi dacă tot suntem la capitolul “neologisme”, de ce un profesor,ca dumneavoastră, Domnule Căstăian, ce pare talentat si implicat, nu ar putea renunţa, măcar într-un articol aşa de reuşit, la englezismele ce ne stâlcesc limba maternă. Sa nu-mi spuneti, la fel ca un “jurnalist” oarecare, cu care am vorbit, ca sunteti mândru de aceasta, fara a oferi o explicatie multumitoare.
Rigiditatea mea fundamentalismă vine de la faptul că, din lipsă de repere, societatea noastră actuală a fost colonizată din interior de o fudulie snoabă (si ignorantă, dacă ne luăm după engleza afişată de unii) ce “targhetează” un “trend” efemer ce-ar vrea să transforme “brandul” de ţară într-un patchwork dizgraţios ;-).
Mimetismul acesta adolescentin arată imaturitatea unei societăti ce luptă cu neputinţa înţelegerii proprii. Critica directa naste o opozitie încapatânata acolo unde o reflectie onesta ar putea debloca situatia.
Avem atâtea exemple negative ce ocupă samavolnic spaţiul public a lu’ Dăncilă, încât, depresivi (dar cu speranţe !), am vrea să asistăm la apariţia utopică a Cavalerilor purităţii iniţiale, imaginare, totale, oameni-far ai unei noi orientari societale si intelectuale, care să măture praful restului existenţei noastre experimentale.
Vorbeam de maturitate ?
Pare anodin dar este patognomonic.
Sistemu’ are încă zile frumoase în faţa sa.