Doru Căstăian: Despre vocația profesorului, de Paște

Să vorbim puțin despre centrarea pe elev și despre legătura acestui concept cu ideea de vocație pedagogică.

Pentru mine, nu este decât o străveche intuiție pedagogică îmbrăcată în haine noi, deși nu foarte noi. Una dintre ideile valoroase și ambivalente pe care ni le-a lăsat moștenire rousseauismul. Ideea e așadar suficient de veche cât să fie o parte a culturii pedagogice europene și suficient de imersată în politicile contemporane ca să pară (unora, cel puțin) suficient de nouă. Extrasă din contextul romantic în care a apărut, ideea este scufundată acum în contextul neofuncționalist, utilitarist și antreprenorial al epocii noastre. Personal, prefer un alt jargon pedagogic, în care este încă loc pentru terminologie filosofică și practici dubitative. Prefer cadre teoretice care să surprindă mai bine posibilitățile ființei umane, chiar dacă procedez într-un anume sens, „neștiințific”. Pentru mine, centrarea pe elev trece prin experiențele spiritului, prin artă, literatură, știință. Cadrul meu este eclectic, dar e singurul pe care îl găsesc satisfăcător.

Revenind, așa cum o văd eu, centrarea pe elev nu este atât o chestiune de focalizare a resurselor (materiale și umane) către cel care trebuie educat. Nici înțelegerea faptului elementar că tot ce se întâmplă într-o școală ar trebui să urmărească binele elevului. Nici faptul că, până la urmă, cea mai importantă ființă dintr-o comunitate școlară ar trebui să fie cel pe care vrem să îl educăm. Acestea sunt până la urmă truisme.

Discuția despre cum ar trebui să ne raportăm la elevii noștri este adesea gâtuită de limbajul sărac, imaginarul obtuz și lipsa de spirit. Acestea nu sunt neapărat patologii românești, cred că există un spirit al vremii, îngust și birocratic, care afectează nefericit pedagogia. Pentru mine, nu există vocație pedagogică fără un angajament profund și nechestionabil față de binele elevului. Cred că asta încearcă să surprindă, dar o fac inevitabil apatic și neconvingător, memele moderne ale centrării pe elev și ale stării de bine. Ele au, desigur, ceva plauzibil și preluabil. Ceea ce nu au este, cred, forța de a traduce pentru mintea omului modern (dar are nevoie omul modern de așa ceva?) toată grozăvia și complexitatea internă a unui angajament de acest fel, pe care eu îl văd în primul rând ca pe unul spiritual. Așadar, un angajament profund și nechestionabil. Pe de o parte, profund, bazal, fundamental, cu forță vectorială, matricea axiologică de unde derivă ansamblul gesturilor noastre mai mici sau mai mari. O forță constantă și indepasabilă, ca un fel de radiație de fond a universului care suntem. Ea nu presupune o psihologie tâmpă și descărnată. Nu presupune nici adularea stupidă a elevului, nici entuziasmul orb la orice dificultate, nici zeificarea copilului, nici laissez faire-ul ca atitudine de fond. Nu presupune nici contopirea cu o mască (altminteri, oricum ridicolă și necredibilă) a bunei dispoziții indiferent de situație.

De fapt nu cred că angajamentul despre care vorbesc este de factură inferențială și nici măcar psihologică. Este mai degrabă afectiv și dialectic, topește într-o sinteză tremurătoare și tensionată intern, toată grozăvia de care este capabil sufletește omul. Da, elevii mei mi-au făcut uneori viața foarte grea, m-au exasperat cu nepăsarea, uneori cu impertinența, m-au făcut să îmi doresc de nenumărate ori să renunț. Așa cum m-au făcut și să exult, să cânt de bucurie și să simt că am cea mai frumoasă meserie din lume. M-am simțit uneori disprețuit și luat în râs, așa cum alteori m-am simțit stimat și iubit. Mi-a fost bine și mi-a fost rău în sala de clasă. Am simțit cum e să fii chinuit pentru încăpățânarea de a respecta niște principii, am simțit și fascinația de a-i fascina pe alții. Am simțit că dau fără să primesc nimic, așa cum am simțit că primesc fără să dau suficient. Am simțit că nimeni nu are nevoie de ce aduc eu, așa cum am simțit că am schimbat vieți (ceea ce, apropos, este teribil). M-am simțit zeu, m-am simțit ultimul om. Am simțit că sunt cel mai bun, dar și cel mai slab profesor. M-am descoperit providențial, dar și ipocrit și orgolios. Am descoperit lucruri frumoase și lucruri teribile despre mine. Am făcut planuri la fiecare început de an, ca fumătorii care încearcă să se lase de la 1 ianuarie. Le-am văzut năruindu-se sub munți de indiferență și am suferit uneori din frustrare și neputință. Le-am văzut uneori năruindu-se sub indolența și autosuficiența mea. Am plecat extenuat și prăbușit spre casă doar ca să revin a doua zi gata iarăși să o iau de la capăt. Am simțit că sunt curajos pentru că nu renunț, am simțit că sunt laș pentru că nu renunț. Am simțit ghimpele îndoielii față de tot ceea ce simțeam, inclusiv față de îndoiala de sine. Mi-au trecut prin minte gânduri teribile, m-am întrebat dacă nu sunt până la urmă un impostor. Mi-am reproșat greșeli minore și mi-am trecut cu vedere reușite substanțiale. Am trecut prin nenumăratele tribulații ale unui suflet omenesc. Dar, și aici stă, teribilul miracol, angajamentul afirmativ despre care vorbesc, acest „da’ spus cu viscerele și  abia apoi cu mintea, rezistă, ca un adânc de ocean, forfotei de la suprafață. În acest „da” nietzschean, tragic, stă, cred, sensul vocației, ceea ce e mai valoros și mai temeinic în pedagogie. Profesorii care arată cu degetul spre elevi sau spre părinți au uneori dreptate. A-i educa pe alții nu e o afacere bună.

A rămâne profesor, în România de azi, dar nu numai, este o catastrofă în termeni utilitariști și economici. Unii echilibrează acest eșec economic fie sporindu-și veniturile prin meditații sau în alte feluri, fie reducând consumul de resurse pe principiul „de atât mă plătești, atât fac”. Există, desigur și cei care, vorba celor de la Taxi, sunt prea bătrâni să plece. Mai cred însă că nu e profesor adevărat decât cel care a descoperit în el puterea acestei dispoziții mirabile pe care am încercat să o surprind, cum am putut, mai sus. Sistemele mai funcționale reduc multe dintre neputințele și frustrările profesorilor. Aparent paradoxal, într-o lume disfuncțională, sunt mai multe șanse să îți dovedești vocația și umanitatea. La fel ca în război. Vocația poate fi, desigur, vândută, maimuțărită, transformată, cum se întâmplă adesea, într-un insuportabil kitsch. Prin kitsch înțeleg, în maniera lui Kundera, tendința de a te lăsa impresionat de propria măreție și de a-ți plânge de milă pentru propria mizerie, așa cum se întâmplă din păcate atât de adesea printre profesori. Vocația poate fi folosită pentru a duce, complet neonest intelectual, într-o zonă de inefabil deciziile pedagogice care ar trebui să fie, de fapt, inteligibile și transparente pentru toată lumea și, în primul rând, pentru elevii noștri. Vocația poate fi utilizată lacrimogen, pentru a ascunde sub stratul gros al tămâierii personale, nenumăratele lucruri pe care le-ai făcut greșit, tehnic sau moralmente. Pentru mine, vocația este munca aceasta discretă cu picioarele bine înfipte în solul afirmator, căutarea aceasta, adesea oarbă și ezitantă, a luminii și sensului de mână cu elevul tău. Solul acesta profund și nechestionabil pe care îl descoperim în iubire (în iubire descoperim probabil prima dată asta) și în credință.

Nu cred, nu am crezut niciodată că afinitatea profundă dintre pedagogie, credință și erotism este accidentală. Și probabil că e un moment bun, acum, de Paști, să medităm la gestul de a te sacrifica pentru cel care nu merită asta. În primul rând pentru el. In gestul incalificabil și monstruos al marelui preot întruchipându-l pe Hristos, care spală picioarele celui mai mic dintre oameni stă acest scandal al rațiunii economice de care eu cred că pedagogia nu se poate desprinde atât timp cât ambiția ei centrală rămâne educarea ființei umane. Moartea și învierea lui Iisus, adică a ființei perfecte de dragul ființei structural și inevitabil imperfecte, este un scandal pentru orice rațiune calculatoare. Și nu e vorba de doar de calculul beneficiilor, ci inclusiv de calculul costurilor în timp sau al șanselor de reușită. Un scandal prețios și plin de învățăminte chiar și pentru un agnostic ca mine. Un scandal pe care îl ratează atât hohotul ridiculizant al ateului urcat pe soclul „rațiunii”, cât și speranța de obor a credinciosului care își duce lumânarea acasă „ca să îi poarte noroc tot anul’. Credința nu exclude însă nici procesele controlabile, nici ameliorările tehnice, nici dreptul profesorilor de a lucra în condiții decente sau de avea salarii mari. Așa cum nu exclude nici dreptul elevilor de a găsi în școli locuri dedicate fundamental educării lor în condiții de respect și siguranță.  Însă acestea sunt niveluri diferite, chiar dacă deloc triviale, ale lucrurilor. Profesorul Liviu Papadima scria cu ceva timp în urmă un text memorabil în care propunea ca simbolul educației să fie un copil pe oliță. Un simbol scandalos, chiar dacă perfect inteligibil în logica pe care am propus-o aici. Pentru că nicăieri omul nu se abandonează mai deplin, în răspărul oricărui calcul, decât în fața bebelușului său. În fața umanității sale incipiente și a ghemului de posibilități care este.

Acesta este în primul rând un text  despre vocație. Nu cunosc alt sens alt vocației. Este o tensiune verticală pe care o vei dezamăgi de nenumărate ori și la înălțimea căreia vei fi reuși să fii numai ocazional. Un sol ferm, chiar dacă plin de țepi. Este dimensiunea care frânge și face asimetrică orice relație magisterială. Așa cum o înțeleg eu, vocația nu este nici rară, nici excepțională, nici dăruită de sus. Este o opțiune: opțiune de a cultiva și de a te cultiva. De a hrăni în tine, ca profesor, benevolența aceea de fond care nu e minunare tâmpă și facilă în fața copilului-zeu, ci hotărâre și fermitate sufletească, forță de a traversa deșerturile (in)umanului, muzeele atrocităților, micimile sufletești (ale tale și ale altora), ambiguitățile și ambivalențele care ne fac minunați și insuportabili și de a afirma umanitatea în fiecare copil care ți-a fost dat. Aceasta este deopotrivă magnanimitatea stoicilor și agape-ul creștin. Desigur că sunt posibile și alte modele pedagogice, cum e cel funcționalist și antreprenorial. Însă, pentru mine, acesta este modelul care, fără a-l invalida pe primul, îl așază acolo unde îi e locul de fapt: în dimensiunea tehnică și mai puțin în cea axiologică. Indiferent dacă, pentru voi, Hristos a înviat sau nu, darul său pedagogic rămâne de nedepășit.