Doru Căstăian, despre scurtmetrajul cu profesoara umilită: O narațiune autojustificatoare exact oamenilor puțin performanți din sistem

Scurtmetrajul în care o profesoară este umilită de o elevă și de mama ei, realizat de sindicaliști, “nu cred că face bine cuiva”, spune Doru Căstăian, profesor de Filosofie. Într-o analiză a clipului devenit viral, Căstăian notează că acesta “oferă o naraţiune (mult prea) simplă şi autojustificatoare exact oamenilor puţin performanţi din sistem. Le permite să îşi explice propriile eşecuri într-o manieră superficială şi falsă. Nu face bine pentru că va îndepărta şi va demotiva acei părinţi care au făcut eforturi reale şi de bună-credinţă pentru a ajuta școala și a veni în întâmpinarea profesorilor”.

Amintim că Uniunea Sindicatelor Libere din Învăţământul Preuniversitar Iași a realizat un scurtmetraj de 15 minute despre situația unei profesoare agresate în școală. Clipul #FărăApărare realizat de USLIP Iași s-a viralizat rapid și a generat ample dezbateri atât în rândul profesorilor, cât și printre părinți. Actrița din rolul principal este Medeea Marinescu, cea care o interpretează pe profesoara de română Diana Miron, hărțuită de o mamă și de fiica acesteia.

Doru Căstăian, profesor de Filosofie, despre scurtmetraj, într-o analiză publicată pe pagina sa de Facebook:

“Să vă spun sincer, nu înțeleg foarte bine ce a vrut sindicatul de la Iași cu acel scurt metraj, chiar dacă au încercat să explice apoi (vezi aici). Nu sunt specialist în drept, dar cred că, în cazul unei agresiuni fizice sau al unei amenințări, profesorul are dreptul, ca oricare cetățean al României, să depună o plângere la Poliție, iar agresorul să se aleagă chiar cu un dosar penal. De fapt, clipul sugerează (și chiar spune explicit) mult mai mult și, de aceea, răspunsul sindicatelor mi se pare ipocrit și inutil. Nu țineam musai să am și eu o opinie publică pe acest subiect (e clar, n-am stofă de influencer, ratez 90% dintre subiecte, iar despre cele pe care nu le ratez scriu târziu și complicat), dar, pentru că văd mulți oameni de bună-credință prinși în meciul despre ‘cine are dreptate’, zic că n-ar fi inutil să spun şi eu câteva vorbe.

Aşadar, cine are dreptate?

Răspunsul scurt e că are toată lumea parțial şi nimeni în totalitate şi că o mai bună aproximare a adevărului se poate face numai prin efortul (intelectual, afectiv, moral) de a ne ridica puţin deasupra poziției care ne convine cel mai bine şi de a exersa măcar vremelnic empatia şi gândirea (eventual, cea critică), mult lăudate de altfel de pe toate baricadele.

Profesorii au dreptate când spun că, uneori, în clasele lor, se găsesc tupeişti cu bani, fără interes pentru educaţie, fără bun simţ, cu grile axiologice aberante. Dar lipsa de interes şi de chef există de asemenea în rândul elevilor fără bani, aşa cum există, s-o spunem de-a dreptul, şi în rândul multor profesori. Lipsa de dorinţă, anhedonia profundă a sistemului românesc (salvată, ici şi colo, de câţiva profesori idealişti şi cu rezistenţă de uriaşi, alături de câţiva copii) ar trebui să fie adevăratul subiect de discuţie.

Iar la această inerţie tâmpă au contribuit de-a lungul vremii zeci de factori. Unul, a cărui importanţă vă las să o apreciaţi, este chiar prezenţa în sistem a unui număr destul de mare de profesori fără chef şi pregătire pedagogică de calitate.

Dar nu putem lăsa deoparte, ba poate chiar ar trebui să punem în primul rând, sărăcia, anomia adâncă a societăţii româneşti, emigraţia masivă a părinţilor, destructurarea familiilor, aparitia unor e-tehnologii agresive, lipsa resurselor etc La coada listei voi aşeza, cu voia dumneavoastră, şi o anumită retorică publică nerealistă şi nocivă pedagogic, pe care unii elevi au asimilat-o imediat, susţinând ideea că profesorul bun poate trezi oricând şi în orice condiţii interesul unui elev, indiferent de variabilele situaţiei.

Ar trebui poate să spunem răspicat că nu există act mai intens colaborativ și mai intim decât educația. Și, ca în orice act de genul acesta (cum se întâmplă şi în iubire), o condiţie minimală este interesul şi atenţia partenerului. Cred că avem nevoie ca de aer de elevi care, atunci când se aşază în bancă, să vrea să înveţe. Să acorde atenţia şi bunăvoinţa lor profesorului. Care profesor, desigur, are o obligaţie simetrică.

Atenţia, spunea memorabil Mary Oliver, este începutul devoţiunii. Dacă vreţi să discutăm despre părinţi care fac rău, nu aş aduce în discuţie cazul acelei improbabile mămici care înjură un profesor în prezenţa elevilor, ci putem vorbi despre părinţii care nu (mai) cred ei înşişi în educaţie, care nu îşi pregătesc sufleteşte copiii să fie simultan decenţi, critici, demni şi politicoşi, care nu afânează solul din care mai târziu să crească atenţia şi bunăvoinţa de care vorbeam mai sus.

Profesorii au dreptate când spun că simt că, de regulă, şcoala nu îi susţine nici măcar atunci când sunt acuzați pe nedrept, hărțuiți sau intimidați. Că buna dotare a unei şcoli depinde adesea de bunăvoinţa unui înstărit recent şi că, uneori, de dragul acestuia, colegii sunt abandonaţi şi ignoraţi (mă întreb la modul cel mai serios de unde vor apărea luminoşii „lideri educaţionali” pe care îi prevede viziunea ministerială „Educaţia ne uneşte”, când directorii de şcoli au avut permanent de ales între a avea şcoli dotate şi moderne de dragul copiilor şi demnitatea lor şi a colegilor).

Nu au însă dreptate când fac din această situaţie motivul pentru a intra într-un vertij toxic al autovictimizării şi autoîndreptăţirii. Există totuşi căi şi pârghii legale care să îţi permită să rămâi demn şi principial până la sfârşit. În general, instituţiile sunt incapabile să fie simultan principiale şi colegiale. Fie îşi abandonează profesorii, fie încearcă să le muşamalizeze erorile grave, ceea ce se întâmplă de multe ori în cadrul aceleiaşi şcoli.

În fine, profesorii au dreptate când spun că e tot mai greu să-şi privească profesia ca pe o vocaţie dătătoare de rost. Să consideri, însă, că pentru asta sunt de vină în primul rând câţiva îmbogăţiţi agresivi este, iarăşi, subcomplex, superficial şi, de aceea, nociv. Am enumerat mai sus câteva dintre cauzele acestei pierderi profunde a motivaţiei. Aş putea adăuga mulţi alţii, la fel de importanţi: excesiva birocratizare a sistemului, decuplarea recompenselor de o filosofie reală a meritelor, relativismul moral, existenţa unei înfricoşătoare culturi a simulării, folosirea încă pe scară largă a fricii şi intimidării, corupţia nesancţionată şi, poate nu în ultimul rând, existenţa unui model public încărcat, nerealist şi autocontradictoriu al profesorului dezirabil: critic, empatic, obiectiv, facilitator, serios, fericit, motivat, cu vocaţie, funcţionar, psiholog, confesor, poliţist etc. Ne concentrăm de decenii întregi pe detalii nesemnificative, dar, la nivelul cel mai general şi inspiraţional, nu ne-am hotarât vreodată ce vrem.

Din toate aceste motive, acest scurt metraj nu cred că face bine cuiva. O spun, deşi înţeleg perfect exasperarea care l-a produs. Nu face bine pentru că oferă o naraţiune (mult prea) simplă şi autojustificatoare exact oamenilor puţin performanţi din sistem. Le permite să îşi explice propriile eşecuri într-o manieră superficială şi falsă. Nu face bine pentru că va îndepărta şi va demotiva acei părinţi care au făcut eforturi reale şi de bună credinţă pentru a ajuta şcoala şi a veni în întâmpinarea profesorilor. Nu face bine pentru că le convine de minune tuturor celor care ar putea cu adevărat să schimbe lucrurile în bine şi care au toate pârghiile şi mijloacele s-o facă.

Nu mai trăim în epoca în care opusul adevărului este pur şi simplu falsul. După cum spunea foarte pătrunzător Will Durant, inamicul adevărului a devenit plauzibilul. Se ia o farâmiţă de adevăr, un colţ de realitate, un subproces şi se deplasează într-o poziţie privilegiată epistemic şi explicativ: de exemplu, se transformă în cauză când, în realitate, ea este doar efectul unui ansamblu de cauze semnificativ mai complexe. Din cauza acestui caracter plauzibil, orice material de genul acesta va avea imediat foarte mulţi susţinători. Dar plauzibilul nu exclude falsitatea de fond, cea care este mult mai gravă decât orice falsitate la nivelul enunţurilor. În acest moment, discuţiei publice nu i-ar strica ceva mai multă profunzime şi empatie”.

Citește și:

• Un scurtmetraj cu Medeea Marinescu, în care o profesoară este umilită de o elevă și de mama ei, viral pe internet. Clipul este făcut de sindicaliști

• Oana Moraru, despre neregulile grave din scurtmetrajul făcut de sindicaliști în care o profesoară e umilită de o elevă și de mama ei