Învățarea superficială este învățarea care “se adresează procesării de nivel inferior (de pildă, memorarea și reamintirea unor factori, acceptarea pasivă a unor informații, ignorarea tiparelor sau cauzalităților profunde) care nu durează, stimulată adesea doar de motivație externă. De pildă, să înveți strict pentru a trece un examen atrage uitarea conținuturilor după data acelui examen”, a explicat pentru Edupedu.ro profesorul Doru Căstăian.
Într-un interviu acordat Edupedu.ro, profesorul de Filosofie de la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați a avertizat că este foarte important de reținut că “învățarea superficială pregăteşte, anunță şi condiționează învățarea de profunzime, nu trebuie înțeles că ea e de nedorit sau de evitat”.
Rep: Cum ajunge mintea elevului să învețe, în profunzime, anumite informații?
Doru Căstăian: Învățarea de profunzime este structural altceva decât învățarea superficială, chiar dacă, neurologic și psihologic, utilizează parțial aceleaşi procese. Învățarea de profunzime sau, dacă vrei, învățarea durabilă este un proces delicat în care contează foarte mulți factori: începând de la factori extraşcolari, unii contraintuitivi, poate, precum stabilitatea mediului familial sau calitatea nutriției, până la factori tehnici care țin de capacitatea profesorului de a-şi operaționaliza obiectivele. Sunt, de asemenea, foarte importante motivația profesorului, dar şi a elevului, precum şi elemente de logistică, cum ar fi să ai suficient timp pentru a-ți atinge obiectivele. Toate aceste lucuri sunt importante, chiar dacă actorii implicați în procesul de educație ar vrea să vadă doar ce nu fac ceilalți. E esențial să te întrebi, în fiecare moment dacă se poate, ce anume ai putea îmbunătăți la tine.
Ar merita remarcat faptul că, deşi există sute de factori care influențează performanța în învățare, nu toți o influențează la fel şi că este important să cunoaştem ce spun studiile despre influența fiecărui factor, pentru că putem avea surprize foarte mari, în sensul că unii factori pe care îi considerăm critici (de pildă folosirea metodelor vizuale şi audioviziuale) să aibă, de fapt, un impact mult mai mic, iar alții (de multe ori, chiar cei pe care elevul îi ignoră, de pildă, somnul insuficient, care poate duce la nivele mari de anxietate) să aibă un impact cu adevărat serios.
Rep: Care este diferența între învățarea superficială și cea de profunzime?
Doru Căstăian: Există de fapt mai multe tipuri de învățare. Învățarea de suprafață se referă în primul rând la acumularea de cunoștințe care privesc fie lumea, fie tiparele funcționale ale acesteia. Nu este o învățare pasivă, cum se spune adesea, pentru că nu există o învățare care să nu fie activă fie şi la un nivel inferior. Dacă ascult semiatent o listă de informații care mi se recită voi constata că există o variație a interesului şi a reacțiilor în funcție de originalitatea şi caracterul neaşteptat al informației: nu reacţionez deloc dacă aud că Budapesta este capitala Ungariei, reacționez moderat dacă aud că Londra e capitala Franței (reacționez la eroare) şi reacționez energic dacă aud că în blocul vecin a avut loc o crimă. Asta arată că orice informație primită este evaluată întâi la un nivel inferior, confruntată cu ansamblul informațiilor deja acceptate. De aceea, este greşit să spui că elevii nu trebuie să memoreze informații.
Memorarea are rolul ei şi pregăteşte învățarea de profunzime, fără ea nu există învățare de profunzime. Reproşul corect pentru profesori nu este că cer memorare, ci că, adesea, cer doar asta. Asta nu este o problemă doar a profesorilor români, este o problemă a profesorilor din toată lumea, doar că la noi nu este cunoscută şi abordată ca problemă.
Sunt studii care arată că orice profesor, de oriunde, are tendința de a apela preponderent la itemi închişi care verifică exclusiv învățarea superificială. E jocul cel mai simplu, cel mai uşor de gestionat în clasă, dar din care se învață cel mai puțin. E un proces oprit la prima etapă, e ca şi cum ai spăla cartofii pentru prânz, dar nu i-ai mai fierbe. Îți va părea ciudat, dar uneori elevii îşi doresc acest joc la fel de mult ca profesorul („domn`profesor, haideți să nu mai pierdem timpul, spuneți-ne exact ce avem de învățat!”). E treaba noastră, de profesori, să-i educăm altfel, să îi facem să aprecieze mai mult căutarea pasionată decât recunoaşterea şi bifarea variantei corecte (de aceea, am şi eu mari dubii față de ideea de a testa exclusiv prin grile la bac).
Dar nu ar strica deloc ca elevii să se bucure şi acasă de un climat reflexiv. Învățarea de profunzime este cea care te va însoți toată viața, cea care îți va modela reflexele, de la cel fizice la cele cognitive, învățarea care se caracterizează prin strădania de a înțelege conținuturile, a interacționa critic cu ele, a le pune în legătură cu conţinuturile mai vechi sau a examina argumentele înainte de a accepta concluziile.
Există și un al treilea nivel: cel al învățării conceptuale, care este tot o formă a învățării de profunzime. Se referă la acel nivel în care elevul, aflat tot mai aproape de o personalitate autonomă, începe să valideze intern anumite ipoteze, teorii, tipare adânci prin care îşi explică existența, interacțiunile cu ceilalți, structura realității. În timp, mintea aderă la anumite tipare şi operații, care vor fi tot mai puțin puse la îndoială, de aceea chiar şi cei mai profunzi gânditori au puține şanse să îşi schimbe radical părerile la bătrânețe La fel, anumite atitudini, valori, convingeri. Toate acestea converg pentru a da contur personalității.
Este nevoie de o educație (auto)critică remarcabilă pentru a-ți pune pemanent sub semnul întrebării convingerile fundamentale, dar este esențial să facem asta, să deprindem reflexul de a ne chestiona permanent convingerile. Dacă vrem să fim critici (iar lumea de azi stimulează foarte puțin spre deloc asta) trebuie să începem cu noi înşine. Iar dacă te întrebi de ce e nevoie să fim critici şi autocritici, voi răspunde, chiar cu riscul de a părea emfatic, că bunăstarea umanității depinde radical de asta: omul necritic, care eventual investeşte masiv din punct de vedere afectiv în convingerile sale, este fanaticul. Cel care nu are nicio convingere fermă este strigoiul. Tipologia nu este a mea, a folosit-o un filosof francez, Alain Finkielkraut.
Aş mai face o remarcă: se vorbeşte mult dacă sistemul mai vechi era mai bun decât cel actual în România. Nu ştiu să răspund direct la o întrebare pusă aşa. Dar un indicator interesant este nivelul actual de credulitate şi de gândire necritică la toate categoriile de vârstă în România. Suntem în țara în care oamenii au superstiții comice pentru secolul ăsta, în care trei din patru români (conform unui sondaj IRES din 2011) îşi consultă zilnic horoscopul (incluziv majoritatea profesorilor pe care îi cunosc), în care sloganul ține loc de gândire, în care nu avem cunoaştere profundă decât de la viață, de unde şi mitul popular că şcoala vieții e mai importantă decât şcoala reală. Nu e. Şcoala vieții devine importantă doar acolo unde şcoala instituțională nu este credibilă.
Dar, foarte adesea, indivizii care se laudă doar cu şcoala vieții sunt obtuzi, agresivi, necritici, limitați. Educația reală trebuie dublată de o experiență de viață, doar cu una nu se poate. Aşadar, e nevoie să începem să învățăm profund, să învățăm altfel, e nevoie de o reformă serioasă a mentalităților.
Pentru a obține asta, e nevoie să punem umerii cu toții: pe lângă profesori, şi presa, şi oamenii publici, dar, în mod critic părinții. Învățați-vă copiii să citească și să gândească, dragi părinți, nu vă amăgiți că manipularea unei tablete sau uşurința de a naviga pe net înseamnă precocitate. Faceți-vă timp să discutați cu ei, să le răspundeți serios la întrebări, să admiteți unde nu ştiți şi să faceți din asta o oportunitate pentru a învăța şi căuta împreună cu ei.
Lăsați aiurelile convenabile despre cum toți copiii se nasc genii şi despre cum şcoala îi strică. Nu, nu toți copiii se nasc genii, e superficial şi iresponsabil să susții asta, dar e adevărat că orice copil poate progresa şi progresează cu atât mai mult cu cât şcoala şi părinții vorbesc aceeaşi limbă şi trag la aceeaşi căruță.
Ca să sintetizez, învățarea superficială este învățarea care nu te schimbă interior pentru că se adresează procesării de nivel inferior (de pildă, memorarea şi reamintirea unor factori, acceptarea pasivă a unor informații, ignorarea tiparelor sau cauzalităților profunde) care nu durează, stimulată adesea doar de motivație externă.
- De pildă, să înveți strict pentru a trece un examen atrage uitarea conținuturilor după data acelui examen. Este ceea ce se numeşte efectul Ebert-Meumann.
Dar, foarte important de reamintit, învățarea superficială pregăteşte, anunță şi condiționează învățarea de profunzime, nu trebuie înțeles că ea e de nedorit sau de evitat. Orice învățare, înainte de a deveni profundă sau conceptuală (strategică), este întâi superficială. Este întotdeauna de dorit ca învățarea să fie profundă, dar întotdeauna ea presupune un nivel mai pasiv, de acumulare de informații şi de acceptare a unor tipare funcționale.
Rep: Ce trebuie să faci astfel încât să ajungi, ca profesor, să stimulezi învățarea de profunzime la clasă?
Doru Căstăian: Un profesor poate face mai multe lucruri, deşi țin să subliniez răspicat că nu totul depinde de profesor. Desigur, faptul că învățarea nu depinde doar de profesor nu trebuie să devină permanent o scuză pentru eşec. Profesorul este dator, la fel ca un medic bun, de pildă, să facă întotdeauna tot ce este omeneşte posibil să se poată, cum îmi place mie să spun mereu, privi pe sine în oglindă dimineața fără să îşi poată reproşa prea multe, pentru că, deşi nu toate depind de el, foarte multe depind de el. Asta dacă, desigur, nu se sperie de oboseala cronică pe care o aduce pe chip meseria asta în decursul anilor.
- În primul rând, să fie firesc şi credibil, să fie pasionat, să ia în serios ce face.
Dacă profesorul este de la început acru, plictisit, obosit, cinic, mixtura asta otrăvitoare poate infecta complet atmosfera dintr-o clasă şi poate avea un efect dezastruos asupra învățării.
Spun firesc, nu fericit tot timpul, recunoscător, în conexiune cu universul şi alte bazaconii. Un profesor fericit mereu ar fi atât de fals, încât ar fi ridicol până şi în fața celor mai îngăduitori elevi.
- Parte a aceluiaşi firesc este să recunoască faptul că nici el nu ştie sau nu înţelege anumite lucruri, aşa ar putea avea motiv să le exploreze cu elevii lui. Ar trebui, în măsura în care este posibil, să umanizeze spațiul în care lucrează.
- Ar trebui să încerce să explice elevilor de ce este nevoie de seriozitate şi responsabilitate, de ce este nevoie de răbdare şi efort şi să exemplifice asta cu propriul fel de a fi şi eventual cu poveştile altora. Simona Halep e doar un exemplu.
- Nu în ultimul rând, ar trebui să fie şi un bun proiectant al orei.
- Aş adăuga că este nevoie ca profesorul să mediteze la ceea ce face pentru că învățământul este un loc unde toți facem lucruri greşit, uneori cu aerul unor experți.
Am spus-o şi o voi spune mereu: pedagogia este libertate, capacitate de a decide în acord cu propria-ți filosofie privind educația. Dacă nu ar fi aşa, aş înnebuni „predând” aceleaşi lucruri în fiecare an. Dar asta nu înseamnă că orice merge şi că faptele pe care le cunoaştem din cercetări sunt irelevante.
___
Doru Căstăian este profesor de Filosofie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, unde le predă copiilor începând cu clasa a V-a și până la clasa a XII-a. Este publicist, traducător, doctor în filosofie (Universitatea de Vest din Timișoara)
-
Edupedu.ro va publica miercuri a II-a parte a interviului cu Doru Căstăian
Foto: www.proiectulmerito.ro
Citește și:
-
Ce îi motivează pe elevi să învețe, metode de predare care funcționează și despre mindset, într-un Studiu McKinsey pe datele PISA
-
Zece cărți de știință în limba română pe care orice profesor ar trebui să le citească
-
De ce crește numărul copiilor care nu iau 5 la Matematică? Pregătirea profesorilor de matematică trebuie schimbată radical – Liliana Romaniuc, expert în educație și profesor de matematică