Doru Căstăian: Câteva gânduri pandemice cu miniştri, pixeli şi examene pascaliene

Fiecare dintre aceste gânduri s-ar fi putut desfăşura într-un articol separat, dar vă mărturisesc că, în ultimul moment, formula aceasta caleidoscopică mi s-a părut mai bună, aşa că le-am strâs aici în speranţa că ele vor veni undeva, cumva, în întâmpinarea tristeţilor sau speranţelor cuiva.

Ministrul Anisie şi covidul

Monica Anisie este cu siguranţă cel mai tipic profesor de preuniversitar ajuns după revoluţie ministru al Educaţiei. Mă bazez exclusiv pe datele publice şi pe intuiţie, aşa că puteţi lua ceea ce spun cum grano salis, însă doamna Anisie îmi pare integral un om al sistemului şi un profesor de carieră (ceea ce n-ar fi neaparat rău dacă sistemul ar avea criterii valabile de selecţie). Pe de o parte, toate poncifurile de cancelarie sunt reperabile în discursul dânsei, multe false explicaţii şi îngrijorări prost plasate.

Pe de alta, întrezărim şi bănuim toate etapele profesionale parcurse, toate comisiile bifate, toate funcţiile, toate olimpiadele şi concursurile, toţi cei zero şefi deranjaţi vreodată. Un om de dosar (pornit în mod ironic să taie hârtii), ajuns într-o funcţie care, evident, îl solicită mult prea mult. De când a început povestea pandemică, îmi pare că doamna ministru are efectiv o singură grijă: nu cumva să păţim ruşinea de a îngheţa anul şcolar (o soluţie care ar fi meritat măcar o dezbatere publică cinstită). La final, totul trebuie să pară în regulă. Da, am spus bine, să pară. Pentru că nimic din hârtiile oficiale nu va reflecta realitatea dezolantă din teren. Notele din cataloage vor fi puse, desigur, chiar dacă cel mai adesea nu vor avea legătură cu activitatea şi eforturile elevilor din acest semestru. Dacă înţeleg corect sugestia ministerială, toţi elevii vor promova, deopotrivă cei despre care nu mai ştim nimic de pe 13 martie (şi sunt mulţi), dar şi cei care şi-au rupt creierii şi ochii în faţa calculatoarelor, alături de profesorii lor. Toate salariile vor fi încasate, toate tresele vor rămâne pe umerii elitelor. Totul va fi bine în cea mai bună dintre lumile posibile şi probabil, pe termen lung, nimic nu se va schimba. Că impostorii reuşesc în orice vremuri va fi marea lecţie pe care o vor primi elevii noştri. Nu e nevoie de muncă, nu e nevoie de efort, nu e nevoie de seriozitate şi nici de demnitate. Domnii profesori vor fi îngăduitori şi se vor axa pe promovabilitate, se poate oricând da ceva de făcut, un referat, o  activitate, un proiect (citeşte ceva luat cu copy şi paste de pe net). În treacăt fie spus, depăşeşte puterea minţii mele indicaţia de a cere acordul părinţilor pentru nota elevului minor. Sunt un liberal convins în materie de evaluare. Elevii mei primesc baremul testelor pe care le dau, se autoevaluează şi primesc şansa de a-şi justifica nota şi chiar de a o negocia cu argumente. Dar nota finală, în condiţii de corectitudine şi transparenţă, este a mea. A profesorului. Greu se poate imagina un atentat mai lugubru la autoritatea profesională decât acesta.

Desigur, Monica Anisie nu putea face minuni. Nu avea cum să rezove o situaţie atât de complexă cu o formare pentru educaţia digitală aproape inexistentă, cu directori care n-au înţeles niciodată beneficiile digitalizării, cu elevi obişnuiţi să promoveze în orice condiţii, cu numeroşi părinţi deveniţi experţi în educaţie sub zodia Dunning-Kruger, cu statistici făcute pe genunchi de neprofesionişti şi probabil inutilizabile, cu evaluare făcută în lipsa unor standarde unice (ceea ce face imposibilă soluţia echivalării mediilor din şcoală cu notele de Bac). Ceea ce îi reproşez este mai degrabă faptul că ascunde în continuare gunoiul sub preş din spatele unui zâmbet publicitar. După părerea mea, acum este momentul să spunem lucrurilor pe nume. Acum e momentul să arătăm bubele sistemului şi să trecem apoi, cu stoicism curativ, la vindecarea lor. În schimb, ne prefacem că totul e sub control şi aşteptăm semne şi minuni digitale care nu au cum să se întâmple în atare condiţii.

Revoluţia digitală?

S-a vorbit mult despre ce ar putea aduce nou şi bun frecventarea instrumentelor digitale în educaţie. Şi nu sunt puţine lucruri. De la modalităţile de gestionare mai bună a lucrului cu elevii (şi alternativele mai ieftine şi mai eficiente de a rezolva anumite probleme) la soluţiile pedagogice mai imersive şi mai atractive. Voi spune din nou că nu sunt deloc închis la ideea de digitalizare şi că făceam proiectare pedagogică pentru soluţii e-learning cu mai bine de un deceniu în urmă. Sunt (alături de alţi colegi) autor al unor lecţii premiate internaţional de care nu mi-e ruşine deloc nici azi. Dar, pentru că există atâţia oameni decişi să vadă doar partea luminoasă a peisajului, am să întredeschid eu niţel uşa dulapului cu schelete. Pentru început, am să vă spun că elevii care nu au accesat deloc platformele digitale de la începutul carantinei sunt cât se poate de reali. Dintre cei care le accesează, mulţi o fac haotic, nu rezolvă sarcinile de lucru la timp, iar unii nu le rezolvă deloc. Majoritatea covârşitoare a celor care intră aleg să nu ţină camera video funcţională, astfel că adesea vorbeşti unor cadrane negre cu aspect funerar (sau unor bulinuţe vesele, colorate şi la fel de anonime, dacă foloseşti Google Meet). Prezumtiva democratizare a spaţiului pedagogic nu e mereu o binecuvântare şi uneori se reduce la faptul că elevul X (sub protecţia anonimatului digital) mâzgâleşte în paint spaţiul de lucru comun al clasei. Pe măsură ce a devenit tot mai clar – prin amabilitatea ministerului – că toată lumea va trece şi că, vorba celor mici, totul va fi bine, prezenţa a scăzut semnificativ. Trebuie să fii complet naiv şi/sau neinstruit pedagogic să crezi că elevii vor deveni dintr-o dată dornici de învăţare pentru că le-ai invadat brusc spaţiul virtual. Din păcate (deşi eu aş spune mai degrabă din fericire) învăţarea cere, atât în lumea analogică, cât şi în cea digitală, aceleaşi lucruri: dorinţa de a şti şi de a fi mai bun, convingerea că merită să înveţi, curiozitatea, disponibilitatea la efort, aceptarea unei anumite rutine, renunţarea la satisfacţia imediată în vederea unui bine viitor mai consistent. Iar toate aceste dispoziţii profunde nu vor apărea pur şi simplu pentru că platformele digitale propun o ergonomie remarcabilă a învăţării *1.

Nu cred că învăţarea se poate încă integral online. Nu e nostalgie şi nici paseism. Nu cred că există o esenţă umană care se pierde iremediabil în acest proces. Mai mult, cred că ne îndreptăm inexorabil spre asta. Ca să citez remarca inspirată a cuiva, probabil suntem printre ultimele generaţii care experimentează şi înţeleg o cezură clară între real şi virtual. Nu putem muta încă totul online pentru că, deocamdată, multe soluţii digitale nu sunt decât copii greoaie ale celor clasice. Şi pentru că, părăsind elevul în spatele ecranului negru, lasându-l să devină o abstracţiune fără chip înfăşurată în pixeli, ne lipsim de surse enorme şi fundamentale de informaţie relevantă despre el, ne lipsim de o afectivitate mult mai nuanţată şi mai complexă decât cea mediată de emoticoane, ne lipsim de „căldura animală” care a mediat mereu până acum procesele pedagogice.  Probabil că lucrul cu studenţii poate fi digitalizat într-o măsură mult mai mare. Dar, la copii şi adolescenţi, aş spune că e imposibil (sau cel puţin nerecomandabil) să te muţi cu totul în mediul digital. Iar dacă nu mă credeţi pe mine, întrebaţi-i pe ei dacă sunt mai fericiţi online decât erau şcolile în care plângem de atâta vreme că sunt nefericiţi *2. Totodată, profesorii vor trebui pregătiţi serios pentru proiectarea şi administrarea soluţiilor virtuale de învăţare, nu doar pentru utilizarea lăutărească a unor soluţii care, cel mai adesea, nici nu au fost concepute pentru învăţare.

Elevii şi examenele

Pentru mulţi dintre elevii noştri, lockdown-ul acesta neaşteptat şi, în bună măsură, şocant a fost primul moment în care au făcut cunoştinţă cu caracterul haotic  şi imprevizibil al vieţii. Asta şi pentru că sunt tineri, nu neaparat pentru că sunt naivi. Departe de mine gândul de a minimiza sau desconsidera în vreun fel forţa sau semnificaţia şocului. Totuşi, nu pot să nu observ cu o oarecare stupoare felul apocaliptic în care mulţi dintre ei îşi reprezintă incertitudinea cu privire la examenele naţionale. Se vorbeşte (în presă, dar şi pe grupurile de elevi) despre visele destrămate ale unei generaţii sau despre vieţi ratate. Amânarea bacului sau îngheţarea anului (horribile dictu!) sunt privite ca nişte capete de lume, ca nişte abisuri ale disperării, hohote pascaliene umplu tăcerea spaţiilor (virtuale) infinite. Parcă e prea mult. Chiar e prea mult. Dar sunt reacţiile fireşti ale unor tineri pentru care învăţatul a fost de cele mai multe ori  legat exclusiv de examene. Am să o spun limpede: printre multe alte rele pe care le-au pătimit în şcoala noastră, mulţi dintre tinerii noştri au ajuns să creadă în mod regretabil că învăţatul din plăcere şi studiul din pasiune sunt pentru proşti. Nu doar ei. Mulţi profesori cred asta. La fel, mulţi părinţi. Cred că nu există profesor care să nu se fi confruntat cu cecitatea exasperantă a elevului în an cu examinare naţională, cu lipsa lui de interes faţă de tot ce nu e semnificativ pentru examenul respectiv. La „şcolile bune” se frecventează adesea doar orele alocate disciplinelor pentru Bac, tezele sunt doar din materia de Bac, orice altă materie devine neant în faţă Bacului, iar tensiunea produsă de (unii) părinţi şi (unii) profesori este adesea inumană şi insuportabilă. Şi, totuşi, câte un ghiduş covid ne arată cât de păguboasă este această atitudine. Cât ar folosi acum competenţele filosofice şi civice, ce mult ar conta puţin perspectivism, puţină cunoaştere, puţină înţelepciune. Ce mult contează de fapt disciplinele care nu contează. Chiar cred că trebuie să facem şcoală puţin altfel în viitor.

_________________________________________________________________________________________________

Referințe:

*1 Recomand remarcabilul articol pe aceeaşi temă a profesorului Constantin Cucoş: http://www.constantincucos.ro/2020/05/internet-si-invatare?fbclid=IwAR0B-Dj7cwPzA8BGH0AhSSM8soESaFU4G26RHElzPPN9bka68RVGLwkE-W8

*2 Sunt şi concluziile celui mai serios studiu interuniversitar publicat recent cu privire la inovarea digitală în educaţie: https://www.psih.uaic.ro/scoala-online-elemente-pentru-inovarea-educatiei/?fbclid=IwAR2vycChgX9zZ36GMHBhF-a3p4kiqmzNTqeEDVmZPxmEizNs0MeE2QpRkQ0

Despre autor:

Doru Căstăian este profesor de Filosofie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, unde le predă copiilor începând cu clasa a V-a și până la clasa a XII-a. Este publicist, traducător, doctor în filosofie (Universitatea de Vest din Timișoara).