Doru Căstăian: Am început să avem comunități motivaționale și de bune practici. Foarte bine. Acum trebuie să construim o comunitate morală

Pe oriunde s-a întâmplat să merg de când sunt profesor, am întâlnit cel puţin un consens major cu privire la sistemul de învăţământ: nimic fundamental nu poate fi schimbat în el. Am întâlnit această convingere profundă şi am avut această convingere profundă. Gândul acesta paralizant duce la ceea ce într-un text mai vechi numeam „depresia sistemului românesc de învăţământ”. 

Încerc să nu iau nimic drept evident pur şi simplu, aşa că m-am întrebat cum s-a ajuns aici. S-a scris mult despre asta, explicaţiile abundă, deşi sunt, din punctul meu de vedere, de cele mai multe ori subcomplexe şi neplauzibile. În textul care urmează voi încerca să desfac ceva mai analitic decât se procedează îndeobşte mecanismul acestei teribile încremeniri şi să răspund întrebării care nu a încetat să mă preocupe de când sunt profesor: ce caracteristici (nu) trebuie să aibă un sistem astfel încât să (nu) neutralizeze energiile creatoare şi reformiste ale membrilor ei?

Despre răul pe care-l fac cei răi

În primul rând, inconsistenţa morală, oglindă a societăţii în ansamblu. Desigur, un sistem lax moral, care produce confuzie şi compromis malign la fiecare pas, va produce de asemenea mulţi profitori. Nu toţi au atins limita cinismului absolut, dar mai toţi trăiesc în ceea ce un filosof numea la un moment dat „teribila  vitalitate a iluziei”. Desigur, ticălosul pur este greu de găsit, mult mai des  întâlnit este cel care se scaldă într-un sos sentimental şi mediocru, indulgent cu sine şi fără scrupule faţă de alţii. Carierist şi oportunist, foloseşte orice pârghie îi poate spori puterea şi infleunţa. Ajunge frecvent acolo unde nu merită, dar se convinge rapid că merită. Răul produs de aceşti oameni este divers şi îşi iţeşte capul în mai multe feluri: de la nedreptatea pură şi malpraxisul ubicuu la perpetuarea cinică a unor tipare vicioase.

Ceva mai multe despre răul pe care îl fac cei buni

Sunt(em) cei mai mulţi în sistem, aşa cum sunt(em) cei mai mulţi oriunde s-ar întâmpla să privim. Şi eu sunt un om bun, şi tu, cel care citeşti acest articol, eşti cel mai probabil un om bun. Adică un om bine intenţionat, cu o doză rezonabilă de generozitate şi disponibilitate, adăpostindu-te sub ideea reconfortantă că nu puteai face mai mult. Elevii pe care i-ai ajutat şi i-ai crescut de-a lungul anilor sunt fiinţe concrete, îi vezi uneori pe stradă, te privesc cu bucurie şi tot cu bucurie îşi amintesc de anii de şcoală. Uneori te ocupi de trupa de teatru sau de echipa de debate, stai bine deja de mulţi ani în costumul profului cool, ai câteva cicatrici vizibile sau invizibile de la luptele cu sălbăticiunile sistemului. Şi, cel mai probabil, eşti la fel de convins ca toţi ceilalţi că nimic nu poate fi de fapt schimbat.

Profesorul bun suferă adesea de un sindrom al speranţei utopice. La fel ca unii creştini care rămân practicanţi deşi au încetat să creadă că mesia va veni vreodată, la fel ca unii iubitori ai progresului pentru care perfecţiunea e mereu dincolo de orizont, profesorul bun e implicat în tot felul de comunităţi de bune practici, fondează şi construieşte uneori astfel de comunităţi. Sigur că astfel de comunităţi (şi se întâmplă să fac şi eu parte dintr-una în care mă simt minunat şi în care cred că am rost) produc mult bine concret, schimbă efectiv la firul ierbii lucruri încremenite parcă din eternitate şi amorsează o eventuală viitoare schimbare cataclismică de mentalităţi. Totuşi, efectele sistemice sunt minore pentru că, după părerea mea, chiar dacă într-un anume sens plauzibil noi suntem sistemul, limitele jocului care ni se permite sunt stabilite de sistem şi nu cred că pot fi revizuite sau schimbate decât prin decizii de sus în jos, adică prin politici publice asumate. Fără să vreau să supăr pe cineva, cu atât mai puţin casta minunată şi salutară a oamenilor cu conştiinţă care vor să schimbe în bine viaţa copiilor, nu pot să nu spun aici clar, la limita cruzimii, următoarele lucruri: a) credinţa că, pe termen lung, prin contaminare pozitivă, sistemul poate fi schimbat structural în acest mod e o convingere iraţională, cvasireligioasă şi autodopantă; b) obişnuinţa de a ne închide în comunităţile noastre motivaţionale şi de bune practici este, pe lângă meritele ei certe, o formă de abdicare şi de orbire în faţa unor vicii structurale, care se leagă de regulă intim de o constelaţie de elemente castrofale din punct de vedere moral; c) această forfotă de jos în sus foloseşte de minune decidenţilor care pot continua să nu se confrunte cu problemele serioase ale învăţământului în vreme ce beneficiază direct de speranţa publică ce se leagă de activitatea entuziastă a profesorilor buni.

Va trebui să mai fac o remarcă care să nuanţeze şi clarifice cele de mai sus. Deşi tindem să le amestecăm în mod curent, trebuie delimitat între două categorii de rău vizibile în sistem. Pe de o parte, avem răul structural, dat de conceperea strâmbă a arhitecturii sistemice şi a unor elemente strategice. Aici putem vorbi despre titularizarea inechitabilă şi păguboasă pentru copii, de planurile cadru depăşite, de modul în care se examinează şamd Diferit de răul structural, există răul contextual şi evitabil: lipsa de respect faţă de meserie, superficialitatea, mimarea competenţei, lipsa de curaj şi caracter etc Evident, cele două sunt corelative, chiar dacă, după părerea mea, sunt esenţial diferite. Pentru că viciile structurale permit, încurajează şi extind răul conjunctural.

Cu riscul de a-mi irita (din nou) colegii, voi avansa o teză teribilă: ticăloşii sadea, puţini până la urmă în cea mai mare parte a agregărilor umane, nu sunt responsabili decât în mică măsură de încremenirea sistemului. Cu adevărat îngrijorător (am fost la un pas să scriu înspăimântător) îmi pare faptul că s-a reuşit neutralizarea morală a oamenilor buni (termen pe care îl voi folosi în restul articolului, dar pe care vă rog să-l luaţi ca pe o simplificare comodă şi uşor ironică). Răul, o ştim de la Hannah Arendt, nu este excepţional şi monstruos, ci banal şi ubicuu. Holocaustul nu s-a făcut decât într-o mică măsură cu monştri şi nu toţi monştrii sunt de partea răului. Nu cei rezonabili au adăpostit evrei. Monştrii (în sensul etimologic, monştrii sacri şi morali) sunt cei care şi-au pus în joc viaţa şi au riscat siguranţa celor dragi pentru a ajuta nişte străini în miezul ororii. Nu faptul că oamenii buni şi rezonabili au participat la producţia de cadavre inocente la hectar trebuie explicat, ci faptul că unii nu au făcut-o. 

Păstrând proporţiile, nu faptul că oamenii buni şi rezonabili contribuie zilnic, prin non-combat moral, la perpetuarea sistemului care i-a anihilat trebuie să ne mire, ci faptul că unii refuză să o facă. Ei sunt cei puţini care ţin încă aprinse câteva luminiţe fragile în întuneric, luminiţe fără de care n-am mai şti care e nordul moral şi fără de care, fără doar şi poate, noaptea ne-ar înghiţi.

Compromis, apropiere şi depărtare

Limbajul anti-compromis înfloreşte mai mult şi mai bine cu cât o societate este mai laxă moral şi mai dispusă la compromisuri murdare. Că viaţa umană , negocierea politică, urmarea raţională a scopurilor este posibilă în afara compromisului cred numai idealiştii, ticăloşii şi oamenii buni scufundaţi în tot felul de naraţiuni autojustificative. O minte matură moral înţelege nu doar necesitatea compromisului, dar este capabilă să facă distincţii conceptuale fine, de exemplu între compromisuri necesare şi nenecesare, între compromisuri care compromit şi cele care nu o fac. Nu în ultimul rând, omul conştient moral este capabil să definească lucid limitele compromisului care îi par acceptabile.

Ca fiinţe cu o istorie evoluţionistă, avem o preferinţă înnăscută pentru ceea ce este aproape şi o insensibilitate de fond pentru ceea ce este îndepărtat (în timp, spaţiu, din punct de vedere afectiv sau cultural etc) Elevul din clasa noastră este infinit mai real decât miile de copii fără chip împrăştiaţi în tot restul ţării, dar pe care nu îi cunoaştem. Greşeala făcută de oamenii care ne sunt dragi este mai uşor scuzabilă. Ticălosul pe care-l cunoşti pare mai puţin ticălos. Binele concret, mărunt şi prezent ne pare preferabil binelui îndepărtat, nesigur şi abstract.

Dacă aşezăm la un loc aceste două elemente (calea compromiţătoare a compromisului şi preferinţa înnăscută pentru apropiere şi concreteţe) vom realiza că, în sistemul nostru de educaţie (şi probabil în toate celelalte sisteme birocratice), vedem ceea ce e de aşteptat să vedem: oamenii, cei mai mulţi oameni buni şi onorabili, găsesc natural poziţia cea mai raţională, cea mai probabilă: izolarea în bule intelectuale şi afective care le permit să aibă contact minim cu compromisurile murdare ale sistemului în vreme ce le permit totodată să facă lucruri bune într-un mod cât se poate de concret pentru oameni cât se poate de concreţi. E un mod de a supravieţui, rezonabil şi deloc condamnabil, dar este totodată maniera în care orice fibră şi iniţiativă morală este redusă la tăcere, anihilată, sterilizată. Profesorul bun devine amoral, resemnat cu viciile şi nedreptăţile structurale, uneori dopat emoţional cu marfă motivaţională, căutând pacea conştiinţei prin dinamism intelectual, interes către bune practici etc  Aş vrea să fie limpede: nu mă exclud dintre aceşti profesori, nu scriu ca să judec, ci ca să încerc să desprind şi să descriu prin analiză un mecanism al încremenirii sistemice. Mecanismul acesta implică o anumită circularitate: viciile şi compromisurile  sistemului produc rău concret pe care oamenii buni încearcă să îl surmonteze generând noi vicii şi noi compromisuri maligne. Nimeni nu scapă, în învăţământul nostru, acestor spirale ale răului. În acest context, fără a nega vreo clipă părţile bune ale comunităţilor tot mai largi, închegate şi înfloritoare de bune practici şi transmitere de meme motivaţionale, nu mă pot împiedica să remarc şi probabil cel mai dăunător şi pervers efect pe care-l generează: întreţin iluzia că sistemul de învăţământ poate fi reformat strict în acest mod, prin motivaţie, bună practică şi non-combat moral. Am mari dubii cu privire la acest lucru. Pentru a reuşi să schimbăm în bine teribilul leviatan, comunităţile de bune practici nu sunt suficiente. Este nevoie să construim (şi) o comunitate morală.

Comunităţi morale

O comunitate morală nu este un grup de eroi. Eroul, figură monstruoasă prin excelenţă, e rar şi valoros mai degrabă prin pilda pe care o dă comunităţii, prin gestul ferm şi neînduplecat prin care aşază oglinda în faţa unei comunităţi care ar face orice să nu-şi vadă chipul. Socrate nu este rezonabil. Poziţia lui nu este sustenabilă. Îl admirăm de două milenii jumătate, dar niciunul nu putem fi Socrate. Aşa cum nu putem fi Jan Palach sau Liviu Babeş. Socrate renunţă la oferta rezonabilă de a reveni – potolit, cuminţit – în sânul comunităţii şi la practica compromisului tocmai pentru a demonstra, cu un ultim efort pedagogic, ceva esenţial. Pentru a-i obliga pe atenieni să vădă ce nu vor să vadă, făcând sacrificiul suprem tocmai pentru că el nu poate fi ignorat. Iar omenirea a devenit atentă la Socrate nu pentru curajul şi eroismul lui, ci pentru că nerezonabilitatea lui neomenească a devenit paradigmatică pentru autocritica oricărei societăţi. Gestul lui Socrate este un gest vertical, în sus, care explodează în praful zilelor, pulverizând negocierea cotidiană ubicuă şi dezertarea dezolantă a oamenilor rezonabili. Fără aceste momente astrale, profund omeneşti tocmai pentru că umanitatea e dusă la limită, existenţa noastră nu ar avea vreo dimensiune etică. Fără actele zilnice de verticalitate (desigur, nu excesive într-o manieră socratică), fără a măsura din când în cand existenţa noastră cu etalonul unor valori morale care scapă jocului compromisului (cu regula rectitudine, cum i-ar spune Andrei Cornea), compromisul însuşi devine imposibil. Compromisurile necesare, cele fară de care vieţile noastre ar fi doar nişte convulsii fanatice, devin posibile numai la adăpostul unor valori ce nu pot fi compromise. Chiar dacă tot mai rar, privirea noastră trebuie să se îndrepte câteodată în sus pentru a ne asigura că nu ne-am rătăcit de tot. Fără dimensiunea verticală, viaţa noastră nu diferă prea mult de cea a unor râme.

Sistemul românesc de învăţământ vede zilnic acte de verticalitate. Le lăudăm în ascuns, dar le ignorăm public. Cel mai adesea, cei care pun degetele pe rănile deschise sunt singuri. Spargem oglinzile pe care ni le pun în faţă pentru că nu vrem să ne privim chipurile de oameni buni care contribuie totuşi la rău şi la stagnare. Dar cu cât vom fi mai puţini alături de ei, cu atât povara lor va fi mai mare. Cu atât vor fi mai vulnerabili în faţa şantajelor, intimidărilor, izolării. Cu atât vor fi mai hăituiţi de îndoieli. Cu atât şansa de a fi învinşi va creşte. Cu atât vor fi mai discreditaţi şi erorile lor omeneşti mai grotesc exagerate. Apariţia comunităţilor morale nu va fi vreodată stimulată de sus în jos. Numai acolo, în intimitatea şcolilor noastre, se poate naşte. Numai în interiorul comunităţilor de bune practici, numai acolo unde ne-am adunat din bunăvoinţă, dragoste pentru tineri şi simţ al datoriei. Cursa morală e o ştafetă, e, aşa cum spunea la un moment dat foarte frumos cineva, o luptă în care trebuie să ne păzim unii altora spatele. Este esenţial ca atunci când unul cade, rămâne fără cuvinte sau fără speranţă, alţii să preia ştafeta. Este poate cea mai importantă şi mai urgentă reformă a sistemului.

________

Despre autor:

Doru Căstăian este profesor de Filosofie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, unde le predă copiilor începând cu clasa a V-a și până la clasa a XII-a. Este publicist, traducător, doctor în filosofie (Universitatea de Vest din Timișoara). Este profesor asociat la Facultatea de Filosofie, Istorie și Teologie a Universității Dunărea de Jos, Galați.