DISCURS INTEGRAL Ministrul Educației, Ligia Deca, și-a îndeplinit visul de a vorbi la TEDx: Haosul burselor de merit a apărut pentru că „intenția a fost înțeleasă”, dar „fără să agreăm împreună ce înseamnă merit în societate” / Deca fusese cea care, printr-un comentariu personal pe Facebook, a declanșat criza burselor 

Scandalul burselor de merit pentru elevi cu medii de 2, 3 sau 4 a apărut pentru că, deși “intenția a fost înțeleasă”, nu a fost agreat la nivel de societate “ce înseamnă merit”, a arătat Ligia Deca la sfârșitul săptămânii trecute, într-un discurs TEDx, prin care și-a îndeplinit visul de a vorbit într-un eveniment de tip TED. Ministrul Educației a făcut acest comentariu în contextul în care ea însăși a stârnit criza burselor, printr-un comentariu lăsat pe Facebook.  În discursul TEDx, oficialul a insistat pe ideea necesității de a face lucruri „împreună”, inclusiv „să ne bucurăm de progres (…), să ne bucurăm unii cu alții atunci când unul dintre noi reușește ceva”.

• Ea a susținut discursul despre “Misiunea noastră comună, educația” în cadrul TEDxPiațaUniriiED, unde biletul a costat 50 de lei. Evenimentul a fost organizat la aproape un an de când, pe scena unei alte conferințe, ea își exprima dorința de a ține un astfel de discurs: “De mult mi-am dorit să fiu și eu în poziția să fac un filmuleț TED”, spunea ea la sfârșitul lui 2022. Vezi în ce condiții a fost organizat evenimentul de acum   

TEDx sunt evenimente organizate sub umbrela TED, unul dintre cele mai mari branduri de conferințe din lume. Dar TEDx sunt conferințe independente, organizate la nivel local și nu au amploarea conferințelor TED, iar printre regulile clar stabilite se numără și aceea că un eveniment TEDx trebuie prezentat, în orice condiții, ca TEDx, nu ca TED. Cu toate acestea, în discursul său, ministrul Ligia Deca a folosit expresia “eveniment de tip TED”: “Este pentru prima dată când particip la un eveniment de tip TED”. 

În discurs, vorbind despre nevoia de disponibilitate a societății de a accepta existența unei probleme și soluții propuse pentru aceasta, Ligia ajunge să discute lucruri agreate împreună cu societatea. În acest sens, ea aduce în discuție chestiunea burselor de merit:

• „Un exemplu clasic este cel al burselor. Deși scopul declarat, intenția a fost înțeleasă, fără să agreăm împreună ce înseamnă merit în societate, e greu să schimbi ceva care a mers foarte mult timp în altfel.”

Amintim că la începutul acestei luni, Edupedu.ro a scris că la originea premierei istorice prin care elevi cu medii de 2 sau 3 au ajuns să se califice pentru bursă de merit s-a aflat un comentariu făcut pe cont propriu, pe Facebook, chiar de către ministrul Deca.

Ministrul Ligia Deca este, totodată, cea care a coordonat, în calitate de consilier de stat în cadrul Administrației Prezidențiale, dezbaterile pentru proiectul România Educată. În primăvară, în Parlament, ea spunea că „acesta este proiectul căruia mi-am dedicat ultimii 7 ani de carieră profesională”. Pe de altă parte, ea nu și-a asumat niciodată, la nivel de semnătură, România Educată, un proiect care nu este semnat de nimeni și care a fost atribuit unui număr de 10.000 de specialiști care ar fi contribuit la realizarea lui (Președinția nu a precizat niciodată, la solicitarea Edupedu.ro, cine sunt aceștia).

Separat, în același discurs, Ligia vorbește și despre propria experiență educațională. Spunând că abia când a urmat doctoratul a ajuns să “încetez să fiu de acord cu ceea ce citeam și să reușesc să reproduc și să trec la a filtra critic ceea ce citeam”.

• Între altele, până în momentul studiilor doctorale, Ligia Deca a fost și lider al Alianței Naționale a Organizațiilor Studențești din România, care, în timpul grevei din educație din 2005, a stopat rapid protestele studențești, la primele promisiuni ale unui ministru abia instalat. O promisiune făcută atunci era că Educația va primi 5% din PIB și a fost încălcată după nici o lună – detalii aici.

Discursul ținut de ministrul Educației, Ligia Deca, la TEDxPiațaUniriiED:

„Bună ziua! Mă bucur tare mult să fiu aici. Este pentru prima dată când particip la un eveniment de tip TED și am venit să vă vorbesc despre misiunea noastră comună: educația. Învățarea construiește și reconstruiește. Paradoxal, mai întâi deconstruiește tot ceea ce ești și apoi pune la loc, adăugând ceva nou, dar ceva care devine al tău. Cea mai grea perioadă a mea a fost cea a începuturilor: de școală, de clasa a 5-a – când m-am mutat de la clasa la care eram într-o clasă pe care părinții mei o considerau a fi mai bună în școala mea de cartier; clasa a 9-a, cu emoțiile admiterii la liceu; intrarea la facultate – și nu era neapărat facultatea pe care și-o doreau profesorii mei; și, mai apoi, într-o vârstă a maturității, intrarea la doctorat. 

La doctorat a fost cel mai greu, pentru că a trebuit să dărâm tot ceea ce exersasem deja și devenise rutină și să reconstruiesc. A trebuit să încetez să fiu de acord cu ceea ce citeam și să reușesc să reproduc și să trec la a filtra critic ceea ce citeam și a produce ceva nou, la a inova. Și am avut nevoie de foarte mult sprijin. Familie, prieteni, îndrumătorul de doctorat, bursă, un alt job pentru a putea să mă susțin la doctorat. Dar suficient despre mine. Aș vrea să vă evoc imaginea – cei care aveți copii mici, eu am unul – a copilului mic care învață. Copilului foarte mic care învață. Acum li se spune salturi mentale. Avem și aplicații care ne ajută în acest sens, ca să știm când e greu. Un copil, când este la un salt mental, este agitat, plânge, are un sentiment de disconfort și nu-l doare doar pe el. Și părinții sunt epuizați, sunt nervoși și nesiguri. 

De ce? Pentru că educația și învățarea transformă și te pot scoate din zona de confort. Și nu poți să crești, nu poți să înveți fără să simți că ești sprijinit sau că faci parte din ceva. Faci parte dintr-un concept larg de împreună căruia îi pasă de tine. Un copil în primii ani de viață învață cel mai mult din interacțiune. Dacă un copil nu are parte de acele interacțiuni de calitate, de acele schimburi care îi permit ca, întâi mimetic și apoi prin descoperire a propriului sine, să învețe, atunci are întârzieri în dezvoltare. De aceea este aproape o crimă să izolezi sau să neglijezi un copil mic. Însă ați văzut bucuria și lumina generate de un succes în învățare la un copil? Momentul acela de aha! Am reușit! Primul pas, prima dată când își scrie numele. Oare ce ne face să încetăm să ne mai bucurăm așa când învățăm ceva, atunci când creștem?

Cum să facem să ne bucurăm când noi toți împreună învățăm? Cum să facem școala mai aproape de ceea ce ne dorim și de ceea ce au copiii nevoie? Avem, însă, unele comunități de învățare care reușesc să facă asta, reușesc să propage bucuria între membrii lor și avem nevoie ca ele să fie multiplicate. Și pentru că, în ultima vreme, am această privire de ansamblu, aș vrea poate să mă refer la un exercițiu de învățare comună. Vă aduceți aminte de pandemia de COVID-19? Cumplită, grea, aducătoare de tragedii sfâșietoare, dar și de frici ale celor care nu au avut neapărat probleme de sănătate. Acea frică ancestrală de ceea ce ți se poate întâmpla atunci când ceva ce nu poți controla are efect asupra ta. Dar a fost, cel puțin pentru educație, și o oportunitate extraordinară de învățare. 

Copiilor le-a fost tare greu. Brusc, nu mai puteau socializa, trebuiau să învețe în fața unui ecran pe care, poate, până atunci nu prea aveau voie să-l vadă prea multe ore pe zi. Profesorilor le-a fost extrem de greu, pentru că brusc, competențele lor digitale trebuiau să se ridice la un nivel de așteptare pe care noi nu l-am avut de la ei până atunci. Cel mai greu cred că le-a fost celor care trebuiau să formeze niște competențe care nu țineau neapărat de autonomia în învățare. Vorbeam cu educatoare sau învățătoare în perioada pandemiei, care îmi spuneau, unele dintre ele cu lacrimi în ochi, că nu poți învăța un copil să scrie cu mouse-ul. Părinții au trecut și ei printr-o perioadă foarte complicată, pentru că, pe de o parte, au avut acces la procesul educațional într-un mod în care nu mai avuseseră parte până înainte până atunci. Puteau să fie în cameră atunci când un copil învăța. Însă, în același timp, au avut niște mituri distruse: mitul experienței idealizate în învățare, pe care fiecare dintre noi a avut-o. Acel “dar pe vremea mea…” N-au mai putut păstra acest mit, pentru că au avut contact direct cu învățarea, așa cum se întâmplă ea acum, așa cum se întâmplă ea, privată fiind de sentimentul sau de funcția de socializare pe care educația o are intrinsec. Companiile au dat de greu în ceea ce privește capacitatea de a rezista, dar au învățat să flexibilizeze și au înțeles, poate mai bine decât niciodată, cât de mult contează echilibrul între slujbă și timpul personal. La fel, Ministerul Educației, Guvernul în ansamblu, au avut o perioadă extrem de grea. Au trebuit să facă niște alegeri imposibile uneori, între sănătatea publică și dreptul la educație, între a rămâne pe linia de plutire economic și a protejat pe cei mai vulnerabili. 

La fel, oamenii care lucrează în teritoriu au trebuit să simtă presiunea oamenilor care se obișnuiau greu cu schimbarea și, în același timp, să respecte niște reguli venite de sus. Dar am învățat, toți am învățat, împreună. Pentru că educația nu mai este de mult doar a școlii, ci a fiecăruia dintre noi. Iar apropierea de ceea ce ne dorim în educație, de ceea ce avem nevoie ca educația să fie, se poate face numai împreună. Ca ministru, simt educația așa cum simt aerul pe care îl respir. Pentru că, în timp ce construiești sau schimbi sau faci ceea ce faci în fiecare zi, cauți zilnic să-ți depășești limitele, care sunt inerente, sunt omenești. Și cum faci asta? Încercând să identifici pe acei oameni care pot să aducă mai binele în sistem, a acelor oameni care pot depăși propriile frici, care pot depăși propriile experiențe la fel de inerent limitative și, mai ales, pot depăși propriile orgolii pentru a face ceva pentru binele comun. 

Construiești o echipă și apoi o echipă extinsă. Iar această echipă este o sursă de învățare pentru care eu una sunt profund recunoscătoare. 

Cred că au trecut opt ani în care mă încăpățânez să cred în puterea lui împreună, în ciuda convingerilor generale că la politici publice nu se pricepe toată lumea și n-ar trebui să vorbească toată lumea când vine vorba despre educație. Kingdon, dacă vreți să vorbim și despre teorii, are o teorie care se numește teoria “Policy Streams” și care zice așa. O politică publică de succes are nevoie de trei lucruri: o problemă, niște soluții viabile care să o adreseze și așa-numitul – în engleză – “policy mood”, adică o disponibilitate a societății să accepte atât existența problemei, cât și viabilitatea soluțiilor. Și fără ultimul ingredient vă rog să mă credeți că merge mai greu. Am învățat asta și pe proprie în piele. 

Un exemplu clasic este cel al burselor. Deși scopul declarat, intenția a fost înțeleasă, fără să agreăm împreună ce înseamnă merit în societate, e greu să schimbi ceva care a mers foarte mult timp în altfel. 

În 2015, pentru că de atunci am avut onoarea să am responsabilități la nivel național, am pornit la drum cu încrederea sau mai ales cu speranța că educația trebuie să devină o temă peste tot, în tot ceea ce înseamnă discuții publice și că orice construcție în societate, orice plan de țară, orice strategie națională pleacă de la educație. Și am mai avut o convingere, aceea că fără să iei oamenii cu tine pentru a susține educația, poți avea reforme impecabile, refuzate implacabil. Puterea lui împreună este hotărâtoare. Dar, pentru că este și un dar, asta nu exonerează pe fiecare dintre noi. 

Să nu uităm că educația construiește doar dacă ieșim din zona de confort, doar dacă ascultăm și alte puncte de vedere, Încercăm, prin empatie, să ne punem în papucii celuilalt, dacă suntem un pic mai riguroși cu noi. În fine, dacă aplicăm aceeași măsură nouă pe care o aplicăm celorlalți și. mai ales, dacă facem ceva ce copiii mici încă mai știu să facă: să cerem ajutor – cei mai mici îl cer prin plâns – și înțelegere atunci când ne este foarte greu, pentru că doar așa învățăm. Și mai e ceva ce copiii mici fac și noi, adulții, uneori am uitat să facem: să ne bucurăm de progres, să marcăm progresul, să ne bucurăm unii cu alții atunci când unul dintre noi reușește ceva ce nu a mai reușit până atunci. Mama mea spune așa – la un moment dat, ca orice bunică, o surprindeam în interacțiunile cu băiețelul meu și o întrebam: mamă, dar de ce-i spui tot timpul că este extraordinar, că este bun, că este talentat la nu știu ce?  Nu poți să-i spui tot timpul că este cel mai bun copil de pe planetă. Și mama mi-a spus așa spune-i un copil că este sau poate puțin mai mult decât acum și el va crede și mai mult decât atât, se va comporta ca atare. 85% dintre noi reacționăm prost, în ceea ce privește învățarea, la critici. Restul de 15% sunt cei rezilienți a priori. Deci poate că un pic de înțelegere, un pic de încredere și un pic de laudă meritată poate să ducă educația mai departe decât este ea acum. Vă mulțumesc pentru această oportunitate de a ieși din zona de confort și de a învăța și mai ales pentru oportunitatea de a face parte din comunitatea de TEDxPiațaUnirii. Vă mulțumesc.”