Diana Stănculeanu, expert sănătate mentală: Bullyingul este un comportament de violență strategică, nu este spontan, nu este impulsiv. Este foarte diferit de doi copii care se lovesc în curtea școlii într-o pauză și apoi se joacă împreună

Diana Stănculeanu, psihoterapeut și expert în sănătate mentală, spune că “bullyingul nu este un comportament spontan”, ci unul strategic și sistematic. “În bullying avem repetitivitate. Este foarte diferit de doi copii care se trosnesc în curtea școlii într-o pauză, dar care poate trei pauze mai târziu au făcut pace, se joacă împreună”, spune Diana Stănculeanu în Podcastul de la Ministerul Educației.

Psihoterapeutul Diana Stănculeanu, expert în sănătate mentală ,explică diferențele dintre comportamentul agresiv al elevilor și copiilor de grădiniță, cu ce e diferit față de fenomenul de bullying și cum pot fi gestionate cazurile de copii agresori, în funcție de tipul de comportament.

“În bullying avem repetitivitate. Iau la țintă un coleg, colegul din banca a doua de care săptămâni la rând mă iau în mod sistematic, în mod repetat, îi fac viața grea, îl umilesc, îl etichetez, îl exclud. (…) Copilul agresor are în spate o gașcă de susținători. (…) Este foarte diferit de doi copii care se trosnesc în curtea școlii într-o pauză, dar care poate trei pauze mai târziu au făcut pace, se joacă împreună. Acolo este un comportament agresiv și acel copil s-ar putea să nu aibă nevoie doar de o măsură disciplinară, s-ar putea să aibă nevoie de suport pentru a-și regla anumite categorii de emoții care în mod firesc duc la apariția comportamentelor agresive”, spune Diana Stănculeanu.  

Ea subliniază că e foarte importantă cultivarea în mod sistematic a empatiei, compasiunii, respectului și toleranței pentru a ajuta “să diminuăm aspectele de violență de tip bullying”.

“În cazul copiilor care fac bullying sau care sunt implicați în situații de bullying trebuie să avem în vedere și aspectele care țin de componenta valorică de incluziune, pentru că acolo să vedem adesea copii care stau foarte bine cu reglarea emoțională, dar care poate au o atitudine un pic îndreptățită. «Mie mi se cuvine, eu pot orice, eu merit orice». Copii care sfidează cu multă ușurință regulile pentru că n-au plătit niciodată consecințe pentru încălcarea celor reguli, copii pentru care valori precum incluziune, toleranță, despre care noi vorbim foarte mult în școală, rămâne de văzut cât le punem în practică în mediul clasei. Aceste valori le sunt străine“, mai spune psihoterapeutul.

Răspunsul psihoterapeutului Diana Stănculeanu privind tipurile de comportament:

„Ce e important de înțeles când vine vorba de copii este că comportamentul de agresivitate pentru o bună parte din vârsta noastră, cu precădere vârsta mică, reprezintă un semn care apare în cazul copiilor care încă au nevoie să învețe să-și gestioneze emoțiile, în cazul copiilor mititei și avem în vedere copilul preșcolar sau școlar mic, foarte adesea într-un context în care acel copil este copleșit de furie sau de frustrare sau de anxietate, o să vedem la mulți dintre acești copii apariția comportamentelor de agresivitate.

Sunt copii care s-au înfuriat pe un coleg sau sunt frustrați din pricina unei note școlare sau sunt frustrați din pricina unei sarcini pe care au primit-o de la cadrul didactic sau poate chiar de la părinte acasă și o să-i vedem irascibili, iritabili, o să vedem că izbucnesc fie cu forme de agresivitate verbală: vor vorbi urât, fie cu forme de agresivitate comportamentală vor împinge preșcolarii mușcă, lovesc, uneori vorbim de distrugere de obiecte, dau cu penarul de pământ, dau cu jucăria de pământ.

Vedem lucrurile acestea pentru o bună bucată din preșcolaritatea și școlaritatea foarte mică a copiilor. Ce observăm în cazul celor mai mulți copii este că pe măsură ce sunt ajutați să regleze aceste emoții, să se descurce din ce în ce mai bine cu ele și comportamentele de agresivitate dispar. Ele nu dispar cu totul sau nu dispar în cazul tuturor copiilor.

Așa că dacă în mediul școlar, pe măsură ce copiii cresc, vom vedea apariția spontană a acestor comportamente de agresivitate, când ne uităm la ele, e important să avem în minte tot timpul și acest aspect de reglare emoțională, pentru că acel copil s-ar putea să nu aibă nevoie doar de o măsură disciplinară, s-ar putea să aibă nevoie de suport pentru a-și regla anumite categorii de emoții care în mod firesc duc la apariția comportamentelor agresive. 

Separat de comportamentele agresive care vin la pachet cu emoții copleșitoare, cu precădere furia, frica, tristețea sau frustrarea și iritabilitatea, avem comportamentele de agresivitate care sunt făcute de copii care aparent au abilități sociale foarte bine puse la punct, au în cea mai mare parte a timpului o conduită școlară care nu e una de risc, nu e una suspectă, dar care sunt angrenați în tot felul de situații în care de multe ori nici nu sunt prinși pe loc.

Am în vedere cu precădere copiii care fac comportamente de bullying și este adevărat că bullyingul reprezintă această formă specifică de violență școlară, care poate să ia forma, să ia și forma violenței fizice. Dar bullyingul cel care ne doare cel mai tare este cel relațional, cel verbal, care duce la etichetarea, excluderea, respingerea, umilirea repetată a unora dintre copiii din clasele școlare. Doar că aceste comportamente de bullying sunt făcute adesea de copii care știu în cea mai mare parte a timpului cum să se comporte, nu sunt copii copleșiți emoțional, dar și aici e important să ne uităm la ce face ca un comportament agresiv să fie un comportament de bullying și să nu fie un alt comportament violent în mediul școlar.

În bullying avem repetitivitate. Iau la țintă un coleg, colegul din banca a doua de care săptămâni la rând mă iau în mod sistematic, în mod repetat, îi fac viața grea, îl umilesc, îl etichetez, îl exclud.

Eu, cel care fac comportamentul de bullying, am în spate o gașcă. De aceea în bullying vorbim tot timpul de dezechilibre de putere. Avem un copil victimă, avem un copil agresor, dar copilul agresor are în spate o gașcă de susținători, cei susținători îi împărtășesc preferințele sau sunt acolo doar ca să se asigure că nu sunt următoarele victime. 

În comportamentele de violență de tip bullying o să avem această strategie repetată, o să avem aceste dezechilibre de putere, o să avem tot timpul copiii martori fie că sunt susținători ai agresorului, fie că sunt martori pasivi care pur și simplu se uită fără să intervină. Și mai avem o strategie. Bullyingul este un comportament de violență strategică, nu este spontan, nu este impulsiv. Este foarte diferit de doi copii care se trosnesc în curtea școlii într-o pauză, dar care poate trei pauze mai târziu au făcut pace, se joacă împreună.

Acela este un tip de comportament agresiv și acolo va trebui să avem în vedere sprijinirea celor copii pentru a-și regla emoțiile și pentru a avea alte soluții comportamentale în momentul în care sunt copleșiți de o emoție intensă, cum este cea de furie sau de frustrare. 

Pe când în cazul copiilor care fac bullying sau care sunt implicați în situații de bullying trebuie să avem în vedere și aspectele care țin de componenta valorică de incluziune, pentru că acolo să vedem adesea copii care stau foarte bine cu reglarea emoțională, dar care poate au o atitudine un pic îndreptățită. Mie mi se cuvine, eu pot orice, eu merit orice.

Copii care sfidează cu multă ușurință regulile pentru că n-au plătit niciodată consecințe pentru încălcarea celor reguli, copii pentru care valori precum incluziune, toleranță, despre care noi vorbim foarte mult în școală, rămâne de văzut cât le punem în practică în mediul clasei, aceste valori le sunt străine. Empatia, compasiunea, respectul tor, toleranța sunt principalele seturi de valori care, dacă ar fi cultivate în mod sistematic, ele ne ajută cumva să diminuăm aspectele de violență de tip bullying.

Da, și mai avem într-o escaladare comportamentele de agresivitate excesivă severă, cele care ne dau coșmaruri noaptea, cele care uneori inundă știrile, cele care ne duc în teamă și ne fac uneori să ne uităm către mediul școlar ca fiind unul de risc pentru copiii noștri, care, din fericire, rămân în continuare incidente izolate, în care de cele mai multe ori avem de-a face cu o escaladare a unei violențe care reprezintă în același timp un semn sever de suferință emoțională, pe care poate nu l-am prins la timp, dar care, așa cum spuneam, prin gradul lor de severitate și de periculozitate uneori ne ocupă în totalitate agenda și ne duc într-o zonă în care ne imaginăm că acele lucruri s-ar putea întâmpla cu o foarte mare frecvență și sunt comportamente care ar putea să pună la risc mare parte dintre elevii unei școli”.

Cauzele comportamentului de violență

Diana Stănculeanu, expert în sănătate mentală: „Cauzele comportamentelor violente sunt extrem de diverse. Când avem de-a face cu copii implicați în situații de violență, aproape întotdeauna vom găsi un cumul de cauze. N-o să avem aproape niciodată o cauzalitate de tip fenomen A, deci consecință B. Deci lucrurile, din păcate, nu sunt niciodată atât de simple.

Și așa cum spuneam, sunt bucăți din viața noastră, cum ar fi copilăria timpurie și preșcolaritatea în care și cel mai îngrijit iubit, protejat copil de care are alături doi părinți care se ocupă de el, care este într-o grădiniță, care se ocupă de el, în care cumva toate regulile de creștere și educare a copilului și din punct de vedere educațional, dar și din punct de vedere emoțional sunt respectate chiar și în aceste situații, în cazul copiilor de vârstă foarte mititică și până către jumătatea preșcolarității vom vedea comportamente de agresivitate care nu reprezintă neapărat un factor de risc, ci care mai degrabă sunt niște semnale pentru noi adulții, că acel copil are nevoie de sprijin pentru reglarea emoțională. 

De un tantrum sfânt a auzit toată lumea, fie părinți, fie cadre didactice, nu ne miră. Pe de altă parte, când aceste comportamente de agresivitate devin stabile și se mențin la o vârstă la care cei mai mulți copii ies din această etapă, cei mai mulți copii deja nu mai fac aceste comportamente de agresivitate datorită imaturității emoționale, acolo deja ne uităm la factori de risc, dar și în mod evident, primul mediu la care ne uităm este și primul mediu important în viața oricărui copil, respectiv mediul familial,, iar acolo literatura de specialitate ne de câțiva suspecți de serviciu care ne ajută să anticipăm prezența sau apariția unui comportament agresiv la copil.

Vom avea în vedere în primul și în primul rând diferitele forme de abuz sau de neglijare cu care poate să crească un copil abuzul fizic, abuzul emoțional, abuzul sexual. (…) Ce mai știm, de asemenea, este că multe dintre aceste comportamente, pentru că au o severitate mai mică sau pentru că sunt încă foarte bine acceptate la nivel comunitar, social: două la fund pedeapsa corporală utilizată tipic în ca modalitate de disciplinare a copilului, ele sunt încă prezente și poate că ne gândim că nu fac o afectare severă a unui copil. Pe de altă parte, ele introduc deja violența ca strategie de rezolvare a unei situații.

Un copil care este umilit, certat sau trosnit acasă într-o situație de disciplinare deja învață pe pielea proprie că violența este o modalitate de rezolvare a problemelor. Iar în cazul copiilor imitația este cea mai puternică formă de învățare comportamentală. Deci, iată ce pot învăța de acasă încă de acasă, iar pedeapsa corporală ca formă de disciplinare este încă prezentă în cultura parentală din România. Ea este într-o diminuare, dar este încă prezentă. 

Avem apoi formele de neglijare. Copiii care cresc ai nimănui, ai nimănui, având poate prezenți părinți, părinți care poate că sunt copleșiți de roluri profesionale. Muncesc foarte mult, părinți care poate că nu sunt prin preajma copilului. Să nu uităm că avem un număr foarte mare de copii în România care cresc unul sau ambii copii, ambii părinți plecați la muncă în străinătate. Acei copii rămân fie într-o familie cumva monoparentală, crescuți de un singur părinte, fie rămân în grija familiei extinse. În situații extreme ajung în grija statului.

Pe acei copii nu-i mai monitorizează nimeni, așa cum ar avea nevoie să fie monitorizat și sprijinit un copil. Dar și ei au nevoie să învețe tot felul de mecanisme de supraviețuire. Agresivitatea fiind partea acestui mecanism, pe cont propriu, trebuie să mă descurc. Deci, iată cum aceste forme de neglijare pot contribui la apariția comportamentelor agresive și de asemenea pot contribui. Ne gândim, de exemplu, la neglijarea educațională care se poate întâmpla în familii în care avem ambii părinți și în care copilului nu-i sunt transmise acele valori de care vorbeam mai devreme empatia, compasiunea, toleranța, incluziunea.

Dacă cresc cu mesajul că trebuie să mă descurc oricum pot, că e important să-mi fie mie bine, nu contează care sunt costurile plătite de ceilalți, și pot să fiu învățat explicit să fiu un supraviețuitor. Sau pur și simplu cu mine nu vorbește nimeni niciodată despre cât e de important să ne fie bine tuturor atunci când suntem într-un grup.

În lipsa acestui tip de explicație, de învățare și de modelare comportamentală, copiii cresc fără acest set de valori la pachet cu aceste modele de rezolvare de probleme și ulterior le vor pune foarte ușor în ușurință în aplicare în mediul școlar când vor da de greu. Pentru că niciun copil nu face comportament agresiv din senin, ceva se întâmplă acolo? Cel mai adesea, comportamentul agresiv este o formă de răspuns la un context în care copilul este deja.

(…) Nu este un obligatoriu ca un copil care crește într-un mediu familial abuziv, perfecționist, rece emoțional sau cu neglijare să ajungă obligatoriu să aibă comportamente agresive. Dar bazele sunt deja puse acolo. Ne crește probabilitatea de a avea o un astfel de comportament la un moment dat”. 

Diana Stănculeanu colaborează cu mai multe ONG-uri naționale pe strategii de promovare și intervenție în psihologia și psihoterapia familiei. Este formator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie.