Despre tăcerea profesorilor – Revolta unei profesoare: Nu doar salariul trebuie să ne scoată în stradă, ne facem vinovați de crimă închizând ochii în fața nenorocirilor

“Stăm cu mâinile în sân așteptând marea reformă a educației, de parcă nu e limpede că aceasta nu va veni de la politrucii din minister sau de la conțopiștii de prin inspectorate. Reforma poate veni doar de la noi, dacă vom înțelege că nu doar salariul trebuie să ne scoată în stradă, că nu e în regulă să trăim din meditații, că ne facem vinovați de crimă închizând ochii în fața nenorocirilor care ne înconjoară, că acceptând ‘cadoul’ și ‘atenția’ perpetuăm acest sistem viciat până la ultimul nivel”. Acesta este mesajul prin care profesoara Ioana Turcu, de la Colegiul Național de Muzică “George Enescu” din București, își exprimă revolta față de tăcerea cadrelor didactice în fața marilor nedreptăți din sistemul de învățământ.

Profesoara Ioana Turcu amintește evenimentele tragice care s-au petrecut în jurul școlii, în aceste zile: moartea copilului în fosa septică a unei grădinițe, decesul elevei de la “Gheorghe Lazăr” din București din cauza meningitei bacteriene și faptul că părinții au aflat din presă de ceea ce se întâmplă în liceu, profesoara înjunghiată și găsită vinovată.

“Următoarea victimă din rândul elevilor sau al profesorilor (pentru că există premise în acest sens) cade și pe umerii noștri și ne putem considera vinovați de crimă. Toți. Prin tăcerea asta asurzitoare care a pus stăpânire pe noi de 30 de ani. Ne e frică să ne revoltăm de lipsa resurselor, dar cârtim pe la colțuri. Ne e frică să luăm atitudine în fața mizeriei, ne mulțumim să exprimăm (eventual) o uimire trecătoare“, scrie pe pagina sa de Facebook Ioana Turcu, profesoară la Colegiul Național de Muzică “George Enescu” din București.

Textul integral publicat de Ioana Turcu pe pagina sa de Facebook:

“- Un copil moare înecat în fosa septică a unei grădinițe. Nu este primul caz de acest fel.
– O elevă de la liceul “Gheorghe Lazăr” din capitală moare de meningită bacteriană. Școala se închide. Părinții nu sunt informați despre caz și află doar din presă.
– O profesoară de la colegiul “Spiru Haret” din Ploiești este înjunghiată de un elev și școala o găsește vinovată că nu a respectat nu știu ce chichiță din regulamentul de ordine interioară.
– Există școli și licee în București unde se practică “taxa de protecție” de către interlopi și traficanți.

SĂRĂCIA. În anii trecuți, participând la examenele de Titularizare și Definitivat organizate în gloriosul nostru sistem de educație, am avut ocazia să mă întâlnesc cu multe cadre didactice din București. Neglijenți, mizeri, neîngrijiți, scârbiți de viață. Cam așa se prezenta majoritatea. Salariile sunt mici, nu se poate trăi și întreține o familie din meseria de dascăl (aceasta fiind și scuza principală pentru existența meditațiilor, în unele cazuri obligatorii pentru obținerea unei note de trecere), dar sărăcia nu e o scuză pentru neglijarea igienei personale.

INCULTURA. Cu prilejul acelorași evenimente, dar și stând la interminabilele cozi pentru depunerea dosarelor la inspectorate, am auzit dialoguri între profesori, care m-au îngrozit. Vocabular suburban, exprimări în jargoane demne de stadion, atitudine de aprozar. Probabil că și pentru lipsa de pregătire a profesorilor tot sărăcia va fi fiind invocată.

TĂCEREA. Sindicatele din învățământ (FSLI, FSE, Alma Mater) nu au exprimat vreo opinie sau vreo poziție oficială cu privire la decesele elevilor sau la incidentul violent de la Ploiești. Sindicatele tac. Ele scot capul la “luptă” doar când e vorba de grila de salarizare sau sporuri, mizând pe mobilizarea generală care se întâmplă negreșit în astfel de situații. Lăsând la o parte sindicatele, nu se observă nici vreun firicel de revoltă în rândul “dăscălimii”, dimpotrivă chiar (la Ploiești, colegii victimei înjunghiate de un elev o găsesc tot pe aceasta vinovată; la Lazăr, în buricul capitalei, nu se slomnește o vorbuliță despre decesul cauzat de meningită). Toată lumea tace.

CRIMA. Următoarea victimă din rândul elevilor sau al profesorilor (pentru că există premise în acest sens) cade și pe umerii noștri și ne putem considera vinovați de crimă. Toți. Prin tăcerea asta asurzitoare care a pus stăpânire pe noi de 30 de ani. Ne e frică să ne revoltăm de lipsa resurselor, dar cârtim pe la colțuri. Ne e frică să luăm atitudine în fața mizeriei, ne mulțumim să exprimăm (eventual) o uimire trecătoare. Stăm cu mâinile în sân așteptând marea reformă a educației de parcă nu e limpede că aceasta nu va veni de la politrucii din minister sau de la conțopiștii de prin inspectorate. Reforma poate veni doar de la noi, dacă vom înțelege că nu doar salariul trebuie să ne scoată în stradă, că nu e în regulă să trăim din meditații, că ne facem vinovați de crimă închizând ochii în fața nenorocirilor care ne înconjoară, că acceptând “cadoul” și “atenția” perpetuăm acest sistem viciat până la ultimul nivel.

MAREA LINIȘTE. Toate cele descrise mai sus conduc cu succes către liniștea absolută. Vom merge la “servici” resemnați și mulțumiți când partidul suprem ne mai aruncă 100 de lei în plus la “salar”. Vom sta cu ochii pe ceas, așteptând să treacă ora în care nu se știe dacă vreunul dintre elevii noștri a manifestat interes pentru ceea ce se turuie la tablă (asta în cazul fericit în care în clasă se mai predă ceva, nelăsând chiar toată materia spre a fi dictată pe bani, la meditații). Vom trăi închiși în casele noastre, în sărăcia și incultura generalizate, în preocupările mărunte și apăsați de grija zilei de mâine dar… în LINIȘTE.”