Nu ştiu dacă organizatorii Superteach s-au gândit vreodată să-l invite în sală pe ministrul educaţiei, dar părerea mea e ca ar trebui s-o facă cât mai repede. Pentru că acolo va avea ocazia să vadă, ajutându-se de o minte trează şi de un ochi inteligent, exact de ce anume au nevoie profesorii români în acest moment. Pe scurt: de comuniune (şi comunitate), de firesc, de cooperare, de împărtăşire şi bunăvoinţă. Profesorul român – ştie toată lumea, mai ales dacă n-a predat niciodată – este lipsit de chef, cu mintea închisă şi cu gândul mereu la portofel. La Superteach vom găsi însă oameni cu chef şi zvâc, multă bucurie, entuziasm, lacrimi şi chicoteli (adică un climat emoţional viu) şi toate astea pe banii profesorilor. Vom întâlni oameni care îşi privesc colegii ca pe nişte… colegi, oameni cărora nu le este ruşine să înveţe, dornici să vadă cum fac alţii şi, nu în ultimul rând, oameni dispuşi să admire şi să se lase inspiraţi. Cu alte cuvinte, Superteach este locul unde profesorii găsesc tot ceea ce sistemul le refuză sau le face aproape imposibil de găsit.
N-am putut din păcate participa la întâlnirea pe care doamna ministru al educaţiei a avut-o, la iniţiativa dânsei (felicitări, doamnă ministru!), cu colegii mei de la Merito. Dar, dacă aş fi fost acolo, la întrebarea despre cele trei lucruri pe care le-aş schimba acum în sistemul de educaţie, aş răspunde:
- 1. Felul în care oamenii interacţionează (aş căuta cât mai multe moduri de interacţiune informală sau semiformală, aş finanţa tabere de vară, conferinţe, întâlniri de împărtăşire de bune practici);
- 2. Felul în care oamenii se formează (aş prelua ideea excelentă a colegului Lucian Oprea de a-i atrage în formare pe toţi cei care pot da ceva semnificativ şi credibil şi eventual de a-i duce (şi) către mediul universitar, dar şi ideea unui mentorat extins, în sistem face-to-face sau virtual, în care să li se permită tuturor celor care vor să se implice s-o facă cumva, pe măsura puterii şi disponibilităţii lor fie maximal, de pildă prin cursuri de formare şi ateliere complexe, fie minimal, de pildă prin permiterea unor asistenţe la clasă a novicilor;
- 3. Aş schimba regulile de competiţie în sistem (bătălia de dosare este irelevantă, performanţa poate fi uşor mimată, iar profesorii vor fi uşor de demotivat – adeseori câştigă mediocrii harnici, nu adevăraţii pedagogi – şi de asmuţit unii asupra altora.)
Ca principiu aş propune mai degrabă evaluarea progresului pedagogic decât a cantităţii de activităţi curriculare sau extracurriculare care măsoară mai degrabă zelul decât performanţa. Şi, pentru că am înţeles că doamna ministru a pus întrebări şi cu privire la titularizare, cred că ea va trebui la un moment dat modificată, dar eu cred că asta ar trebui să se întâmple eventual după destinderea sistemului şi acordarea unei şanse reale la reprofesionalizare în felurile descrise mai sus.
Oamenii au nevoie să-şi recapete cheful, oamenii au nevoie să înveţe cu adevărat de la cei buni, să înţeleagă în sfârşit că pedagogia este bucurie şi nu formulă ştiinţifică rigidă verificată compulsiv de câte vreun conțopist, să înveţe să gestioneze teribila lor libertate şi responsabilitate de pedagogi, au nevoie să li se ceară doar ceea ce pot da cu adevărat, au nevoie de clase echipate modern, au nevoie de psihologi, consilieri etc care să-i ajute, au nevoie de autorități locale (pe bune, nu doar pe hârtie) şi nu în ultimul rând, ci poate chiar în primul, au nevoie de criterii echitabile de competiţie şi de garanţia unei competiţii corecte. După ce vom fi făcut toate astea, cred că le vom putea cere fără nici o reţinere celor cinici, lipsiţi de chemare şi slab pregătiţi să plece. Aşa cum stau acum lucrurile, cred că mai mult riscăm să asistăm la epurarea celor buni de către descurcăreţi şi manipulatori.
Desigur, nu tot ce am auzit la Superteach mi-a sunat foarte bine. S-au spus destule lucruri discutabile de pe scenă şi cred că în general pericolul abordărilor pedagogice ultraprogresiste stă în faptul că propun ca soluţii la exagerări exagerările simetrice (pentru că s-a exagerat cu competiţia, ea trebuie exclusă şi înlocuită cu cooperarea, pentru că s-a exagerat cu memorarea şi predarea informaţiilor, ele trebuie excluse şi înlocuite strict cu competenţa etc). Pentru mine, acestea sunt poziţionări la fel de şchioape. După cum spunea marele sociobiolog E.O.Wilson, “interacţiunea avizată dintre competiţie şi cooperare este forţa motrice a unei organizări sociale reuşite”1. Mai mult, competiţia nu exclude cooperarea. Membrii unei echipe de fotbal cooperează tocmai pentru a câştiga o competiţie.
De asemenea, tuturor celor care propun modele de competenţă în locul celor cognitiv-informaţionale pare să le scape faptul că gândirea (eventual critică) nu poate opera în gol sau cu materialul clientului. Ea operează cu conţinuturi mentale, mai simplu spus cu cunoştinţe. N-am întâlnit niciodată oameni cu adevărat profunzi care să nu fi fost şi oameni citiţi, cultivaţi, informaţi.
Dar, dincolo de obiecţiile mele, avem efectiv nevoie în acest moment în învăţământul românesc de mai multă cooperare, de mai multă practică relevantă, de un mai mare contact cu realitatea. Aşa cum avem nevoie şi de mentalitate deschisă, revoluţionarul concept propus de Institutul Arbinger, partener al proiectului. Evident, nu e (mai) nimic revoluţionar în concept, ideea unei creşteri a empatiei şi compasiunii este comună tuturor pedagogilor occidentali, de la anticul Platon la contemporanii noştri E.O Wilson (mai sus pomenit) sau Frans de Waal (cel mai cunoscut etolog al momentului). De asemenea, ideea că oamenii trebuie trataţi mai degrabă ca fiinţe cu scopuri decât ca mijloace făcea furori prin secolul al XVIII-lea când Kant scria Bazele metafizicii moravurilor şi Critica raţiunii practice. Dar ideea unei mai mari deschideri rămâne validă (iar capacitatea unora de a cuceri lumea reinventând cu entuziasm roata trebuie, totuşi, admirată).
Horia Corcheş scria la un moment dat un text amuzant, la care am râs cu poftă, în care vorbea despre atmosfera de neoprotestantism educaţional2 de la Superteach. Dar cred că analogia merge de fapt mult mai adânc. Nu ştiu în ce măsură realizează cei prezenţi la conferinţă, dar ceea ce ei propun este un model integral creştin, paulinic (zilele astea am ascultat tot felul de speakeri şi trebuie să admit că nu se mai fac unii ca pe vremea lui Iisus sau a lui Pavel). Puterea şi lumina sunt în noi şi fiecăruia ne stă înainte un drum al Damascului. Dragostea, despre care Ortega y Gasset spunea atât de frumos că este un exil al sufletului către obiectul iubirii, ne stă la îndemână ca o modalitate regală spre sufletele copiilor noştri. Nu în ultimul rând, credinţa care învinge de două milenii evidenţa dezastrului. Publicul Superteach este format din toți profesorii care așteaptă înfrigurați o veste bună.
1 E.O. Wilson, Originile creativităţii umane, Humanitas, Bucureşti, 2019, p. 19
2 https://www.dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/neoprotestantism-educational
____
Doru Căstăian este profesor de Filosofie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, le predă copiilor începând cu clasa a V-a și până la clasa a XII-a. Este unul dintre profesorii iubiți de copii și premiați în cadrul proiectului Merito.
Redacția
Diana Ghimiși
Matei Pop
