Despre rezultatele la examenul de bacalaureat 2019 sau despre (auto)furatul căciulii educaționale la români (II)

Motto: Școala va fi școală când omul va fi om și statul va fi stat. (Mihai Eminescu)

Încheiam prima parte a acestui articol cu precizarea că e ușor de criticat și de hulit în presă sau la televizor învățământul românesc, uneori (exemplul evaluării naționale și al bacalaureatului fiind aici relevant) existând și temeiuri solide pentru aceasta, inclusiv faptul că toate raportările și clasamentele din școli se fac în funcție de aceste rezultate. Procedura nu e invenție a ministrului actual al educației, ci tradiție românească bine consolidată.

În fapt, o anomalie căreia vă invit să-i surprindem împreună caracteristicile și consecințele, făcând comparație, pentru o mai bună înțelegere de către cititori, cu aspecte și caracteristici esențiale ale bacalaureatului din România interbelică și din țările cele mai performante la acest capitol azi din lume: Finlanda, Coreea de Sud, Japonia, Marea Britanie.

1. Că învățământul românesc a avut și are la bază competiția, se știe, se acceptă și se trăiește la noi la modul dramatic. Competiția duce la goana după note mari, care, la rândul ei produce ambiții, stres, nervi, decepții, rivalități, drame. Elevii și, uneori, și părinții elevilor, sunt etichetați după note și medii, prietenii se aleg și ei la școală după note și medii. ”Lumea bună”, high-life-ul educațional îi integrează doar pe elevii și pe părinții elevilor premiați. Diplomele, hârtiile, numărul de concursuri și competiții la care participă elevul îl definesc prioritar și nu ce și cum gândește, ce știe să facă și ce face cu ceea ce știe, inclusiv atitudinal.

E aproape ridicol câte diplome poate obține (multe dintre ele intitulate de nivel ”național”!?) un elev de primar care n-a învățat încă nici măcar să citească, să scrie și să socotească în mod corect. Desigur, pe munca, banii (și cu complicitatea!) părinților. E ușor de dedus că în spatele acestor competiții anormale se află ambiția învățătoarelor de a etala performanțe și, nu mai puțin, ambiția părinților și bunicilor de a se lăuda cu performanțele odraslelor, dorința dascălilor de a-și burduși portofoliile profesionale cu cópii după premiile și diplomele elevilor ca argumente pentru aiuritoarea competiție a gradației de merit în învățământul românesc (gradație inexistentă în Finlanda, spre exemplu!), competiția falsă a hârtiilor copy-paste, un fel de soră vitregă a doctoratelor de la Academia de Poliție…

Cine nu poate performa cu mânuța și mintea lui chinuită de timpuriu de ambiția celor mari e dat la ore, din clasele primare. Așa se naște ”școala paralelă”, pe banii părinților, cu sau fără stare materială… Ce nu fac părinții pentru copiii lor?!

Snobismul românesc e evident, până la cer aici! A se vedea ipocritele mutații formale ale domiciliului părinților elevilor de pregătitoare sau de a V-a, cu situații alarmante pentru ISU și inspecția de sănătate publică (cu până la 50 de familii în același apartament/la aceeași adresă!, numai ca odraslele să poată fi înscrise la cutare școală, școală nu mai puțin ipocrită, în condițiile în care se știe că la grădiniță și la școala primară nu contează numele școlii, ci educatoarea/învățătoarea/profesorul de preșcolar și primar). Copiii sunt astfel stresați cu bună știință de mici, în ciuda faptului că se știe și se recunoaște că stresul și competiția ucid performanța firească, naturală.

Copii fără bucuria copilăriei, școli cu elevi de primar care nu știu să zâmbească, să se bucure, să râdă din tot sufletul, care nu știu să vorbescă între ei decât despre teme, concursuri și cursuri. Ceea ce nu ar trebui să se întâmple în primar, unde calificativele și clasamentele sunt, cel puțin pentru debutul ciclului, limitate prin lege.

Spre comparație, în Finlanda, deși elevii primesc și aici calificative, respectiv note, nu există catalog, profesorii nu au catedră, elevii nu au caiete, nu există elevi admişi şi respinşi, nu există eticheta de elev corigent sau repetent, de elev de nota 2 şi elev de nota 10, nu există şcoli slabe şi nici şcoli pentru elite. Părinţii ştiu că oriunde îşi dau copilul el va beneficia de aceeaşi calitate a educaţiei.

În schimb, la celălalt pol al educației, o importanță excepțională li se acordă evaluărilor în Coreea de Sud, unde, în timpul examenelor naționale se modifică orarul de lucru, și circulația, inclusiv traseul curselor aeriene, aeronavele neavând voie să zboare deasupra zonelor în care au loc aceste evaluări. Rezultatele coreenilor (la examene si la testările Pisa) sunt și ele excepționale, însă nu pentru că guvernul instituie prioritar aceste restricții și condiții de securitate, ci pentru că sistemele educaţionale de succes au în comun faptul că acordă un statut important profesorului şi că ele au în sânge „cultura” și respectul profund pentru educaţie.

Dacă în lume se recunoaște unanim că finanțarea educației este importantă, nu este mai puțin adevărat faptul că, cel puțin pentru țările de top în educație la nivel mondial, atitudinea societății față de educație este considerată cel puțin tot atât de importantă.

• Tocmai de aceea în Finlanda, spre exemplu, pentru ca în perioade de tumult politic guvernanții să nu facă abuz de legi, ordonanțe şi hotărâri de guvern, s-a decis în anii ’70 ca în trei ministere de bază să nu se schimbe miniştrii mai devreme de patru ani, iar aceştia să fie numiți numai dintre tehnocrați, în niciun caz dintre oamenii politici. După cum intuiți, desigur, educația a fost unul dintre aceste ministere şi tot la ei s-a mai decis ca niciun ministru să nu schimbe ce a făcut predecesorul său, având doar posibilitatea practică și legală să completeze. În rezumat, la finlandezi legea educației nu poate fi schimbată după placul fiecărui ministru.

2. Competiția generalizată, care a înlocuit oficial ritmul firesc al dezvoltării personale, individuale a elevilor, duce la frustrări şi la inhibarea iniţiativelor, cu deosebire la elevii la care prăpastia dintre așteptările sistemului/școlii/părinților și posibilitățile/rezultatele obținute de ei devine evidentă, aceasta adâncindu-se pe măsura apropierii evaluării naționale și apoi a bacalaureatului, momentele ”catastrofice” ale eșecului acestui sistem competițional. Le numim și ni le asumăm la acești parametri, pentru că așa ne place nouă să ne furăm singuri căciula și în educație și să ne asumăm destinul de la Miorița și Meșterul Manole/Mănăstirea Argeșului încoace.

Cum spuneam, declarăm doliu național și război între guvernanți și opoziție la afișarea rezultatelor de la evaluarea națională și bacalaureat (război în care, cel mai adesea, vinovat e doar ministrul educației, deși, să fim serioși, vina esențială este a sistemului!), în ciuda faptului că (o realitate pe care, sunt sigur, mulți cititori și chiar părinți și elevii înșiși nu o cunosc!) nici înscrierea și participarea la evaluarea națională și, cu atât mai mult, la bacalaureat nu sunt obligatorii prin lege sau metodologii!!! Vă invit să verificați și să vă convingeți!

De unde și de ce atunci drama aceasta inutilă, exagerată și plină de ură și de jigniri, inclusiv pentru corpul profesoral, dacă aceste evaluări/examene naționale nu sunt obligatorii? De ce se publică statistici naționale, de ce se fac clasamente inutile, de ce se pun etichete, de ce aducem absolvenții de liceu în situații disperate care duc la gesturi dramatice și chiar la sinucideri?

Apropo de Finlanda, deși există bacalaureat și acolo, ca probe oarecum asemănător cu al nostru, un bacalaureat acum în întregime online, acesta nu provoacă isterie națională, nici drame, nici sinucideri, deși nici ei nu au promovabilitate de 100%. Și nici nu o cer și nu o proclamă (În medie, 93% e procentajul lor de promovare la BAC).

Revenind la noi, se pare că bacalaureatul a înspăimântat de la începuturile sale (1925) nu numai elevii, ci și profesorii. Iată ce consemna tânărul Mircea Eliade în Romanul adolescentului miop (1927) despre primul bacalaureat din România la care, ca elev a participat și el: “Ne-a înspăimântat mult noul bacalaureat: suntem cea dintâi serie. Cei care învăţau înainte, acum, se surmenează. Nimeni nu ştie ce se va petrece precis la bacalaureat. Profesorii şi-au pierdut calmul, băieţii sunt înspăimântaţi. În loc de comisia amabilă, aleasă din profesorii liceului, cu care am copilărit şi care ne cunosc, vom întâlni comisii severe, care ne vor cântări în trei minute, definindu-ne suficienţi sau insuficienţi pentru Universitate.” Eliade recunoaște faptul că el însuşi a dat examenul în toamnă, că “învăţa dureros” şi era neliniştit, deoarece “în vară au căzut mulţi”. Din această cauză s-a pregătit temeinic, citind toate cărţile ultimilor patru ani de liceu. Atmosfera dinaintea examinărilor era una încărcată, semn că elevii ştiau că îi aşteaptă teste dificile: “îmi priveam tovarăşii: tremurau, cu buzele albe, cu gâturile reci, cu tâmplele supte. Eu eram palid şi îmi torturam ochelarii”. Își amintește că i-a picat “Scrisoarea I” a lui Eminescu şi “istoricii ardeleni”, că la geografie s-a încurcat la flora versantului nord-estic al Munţilor Apuseni, că nu a ştiut afluenţii Crişului Alb, că la ”chimie şi fizică, la limba franceză am răspuns tot ce m-au întrebat.”, dar și că “dacă mă întreba la naturale despre insecte, la franceză romantismul, iar la geografie originile geologice ale munţilor, luam cea mai mare notă”. Afişarea notelor – notează Eliade – a fost ca o eliberare: “Am scăpat, am scăpat! Am trecut singurul din seria liceului nostru. Mi-am citit numele cu ochi tulburi. Prietenii m-au sărutat. Iată că încep răsplătirile!” Totuși, dincolo de bucuria eliberatoare a succesului la acest examen, concluzia tânărului din prima generație de absolvenți de liceu cu bacalaureat românesc este descurajatoare: ”Scriu toate astea în caiet ca să nu uit toată absurditatea bacalaureatului. Voi dovedi cu atâtea pilde că trec cei norocoşi, cei favorizaţi, cei tâmpi“(s.n, MB). Nu o fi chiar așa, deoarece, după cum s-a văzut, a fost singurul promovat. Rândurile trebuie citite în cheia metaforică a primului său roman.

Referitor la cheia de citire și înțelegere a altui text, juridic de această dată, știați că în Legea nr.1/2011, Legea educației naționale, cu nenumăratele ei modificări și completări ulterioare, la Anexă (Lista definițiilor termenilor și a expresiilor utilizate în cuprinsul legii), niciunul dintre cei 60 de termeni și expresii definite nu se referă la bacalaureat? Oare de ce? Plus că, dacă verificăm în aceeași lege la art. 77 (4), la proba E, proba scrisă de evaluare a competențelor formate pe durata învățământului liceal, putem citi cu nedisimulată uimire că probele scrise din acest an la bacalaureat trebuiau să fie după cum urmează:

a) proba scrisă la Limba și literatura română – proba comună pentru elevii de la toate filierele, profilurile și specializarile;
b) proba scrisă la Limba și literatura maternă – proba comună pentru elevii de la toate filierele, profilurile si specializările, care au urmat studiile liceale într-o limbă a minorităților naționale;
c) două probe scrise, diferențiate după cum urmează:

• 1. pentru profilul real din filiera teoretică: (i) matematică; (ii) proba transdisciplinară din științe: fizică, chimie, biologie;
• 2. pentru profilul umanist din filieră teoretică: (i) o limbă de circulație internațională; (ii) proba transdisciplinară din geografie, istorie, științe socio-umane;
• 3. pentru filiera tehnologică: (i) proba scrisă disciplinară specifică profilului; (ii) proba transdisciplinară specifică domeniului de pregătire;
• 4. pentru filiera vocațională: (i) proba practică sau scrisă, dupa caz, specifică profilului ori specializării; (ii) proba transdisciplinară specifică profilului sau specializării.

Ce ziceți: adevărat subiect de breaking news, nu glumă!?

Numai că, în legea românească a educației, un adevărat roman al modificărilor ”modificate” la infinit, cu tot atâtea articole câte zile are un an calendaristic întreg și sănătos, ca să obții informații complete despre bacalaureat, trebuie să verifici nu numai titlurile și articolele care se referă explicit la acesta, ci și pe acelea în care se trag concluzii, respectiv Titlul VII Dispoziții tranzitorii și finale, art. 361, în care, în mod normal, se precizează (cu fermitatea lui a dispune/dispoziții) data la care legea intră în vigoare și ce abrogă aceasta.

În legea noastră e ceva cu mult mai mult. Vă propun să vedem împreună suita modificărilor făcute de guverne prin ordonanță sau prin ordonanță de urgență din 2013 încoace. Rândurile/textul subliniat de noi (marcate cu roșu în lege) au fost abrogate pe parcurs:

”Art. 361. – (1) Prezenta lege intra în vigoare la 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(2) La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă …
(3) Prin exceptie de la prevederile alin. (1) :
a) măsura introducerii clasei pregătitoare în învățământul primar intră în vigoare începând cu anul școlar 2012-2013;
b) evaluarea națională organizată la finalul clasei a VIII-a se va desfășura în conformitate cu prevederile prezentei legi începând cu generația de elevi care începe clasa a V-a în anul scolar 2015-2016;
c) examenul de bacalaureat se va desfășura în conformitate cu prevederile prezentei legi începând cu generația de elevi care începe clasa a IX-a în anul școlar 2015-2016;
d) admiterea la liceu se va desfășura în conformitate cu prevederile prezentei legi începând cu generația de elevi care începe clasa a V-a în anul școlar 2015-2016.
Modificat de art. I pct. 40 din OUG 117/2013
b) evaluarea națională organizată la finalul clasei a VIII-a se va desfășura în conformitate cu prevederile prezentei legi începând cu generația de elevi care începe clasa a V-a în anul școlar 2017-2018;
c) examenul de bacalaureat se va desfășura în conformitate cu prevederile prezentei legi începând cu generația de elevi care începe clasa a IX-a în anul școlar 2017-2018;
c) examenul de bacalaureat se va desfășura în conformitate cu prevederile prezentei legi începând cu generația de elevi care începe clasa a IX-a în anul școlar 2020-2021;
Modificat de art. I pct.21 din ORDONANTA Nr.9/2018
d) admiterea la liceu se va desfășura în conformitate cu prevederile prezentei legi începând cu generația de elevi care începe clasa a V-a în anul școlar 2017-2018;
Modificat de art.I pct.19 din OUG 96/2016
e) măsura acordării a 500 de euro pentru educația permanentă a fiecărui nou-născut se aplică începând din anul 2013, 1 martie 2017, 1 ianuarie 2018, 31 decembrie 2018, din 31 decembrie 2020;”

De observat amânările permanente în aplicarea unei legi organice, cu referire la un domeniu vital, considerat prioritate națională, amânări nu doar în ceea ce privește examenele naționale și mult așteptata revenire la examenul de admitere în liceu, ci și la măsura de acordare a 500 de euro pentru educația permanentă a fiecărui nou-născut, măsură amânată de cinci ori din 2011 încoace, din lipsă de fonduri, deși aleșii poporului au găsit fonduri suficiente pentru a-și asigura lor pensii speciale, ceea ce presupune un efort financiar infinit mai mare, cu inversarea polului de raportare normală la viitor, în sensul că, în viziunea Parlamentului României, viitorul țării se asigură prioritar prin starea lor de bine, prin pensionari cu pensii speciale și ”nesimțite” și nu prin copii sănătoși și bine educați. Justiția pare și ea oarbă de-a binelea, din moment ce nu e aptă să vegheze la respectarea și aplicarea cu fermitate măcar a legilor organice.

Și pentru asta nu e de vină nici ministerul, nici ministrul educației, suntem de vină noi toți, pentru că ne lăsăm atrași în acest spectacol ieftin și ridicol al falselor valori, pentru că le acceptăm, sub o formă sau alta, uneori îi și susținem electoral și moral, în speranța că nu vom fi din nou înșelați în așteptările noastre legitime.

În loc de concluzii parțiale: Am convingerea, din păcate, că Legea educației va continua să fie adnotată și modificată în continuare până la epuizare. Și aceasta, pentru că ne lipsește o clasă politică educată, capabilă să înțeleagă că în societatea cunoașterii e nevoie de infinit mai multă educație, să o susțină cu convingere și nu din oportunism și să o ridice cu adevărat la rang de prioritate națională. Chiar și prin sacrificii și jertfă, dacă va fi nevoie. Să demonstreze cu înțelepciune și prin fapte că viitorul aparține generațiilor tinere de azi și de mâine, generațiilor lui a ști, a înțelege, a acționa, a soluționa… Că munca, învățătura (în cazul școlii), copilăria, adolescența și studenția/tinerețea nu înseamnă numai efort, rezultate, competiție, angajare. Înseamnă și satisfacții, confort emoțional, bucurii, competențe sociale și, mai ales, un cod. Un cod moral călăuzitor în viață, bazat pe convingerea că idealurile sunt ca stelele, nu pot fi atinse, dar ne pot arăta calea.

Încheiem și acest episod recurgând din nou la înțelepciunea clasicilor:

„Menirea firească a școlii nu e să dea învățătură, ci să deștepte cultivând destoinicirile intelectuale în inima copilului, trebuința de a învăța toată viața.” (Ioan Slavici), căci, „Fără școală, să nu aștepte nimeni nici părinți buni, nici fii buni și, prin urmare, nici stat bine organizat și bine cârmuit și păstorit.” (Ion Heliade Rădulescu)

___

Mircea Bertea este Directorul Colegiului Național Pedagogic “Gh. Lazăr” din Cluj-Napoca, profesor asociat la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, membru al Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare Paris, expert al Uniunii Europene pentru Educație și Cultură.