Este rezonabil să credem că în următoarele decenii contextul geopolitic va fi turbulent, datorită problemelor asociate producției de resurse naturale regenerabile și neregenerabile în termeni de rată de producție și de distribuție spațială a costurilor și beneficiilor (așa numite probleme de mediu). Supraviețuirea statului român într-un astfel de context politic turbulent depinde de capacitatea adaptativă a societății pe care o deservește și de cea a propriilor sale instituții publice.
Funcția reală a marilor universități din România (UB, UBB, UAIC) este alimentarea cu resursă umană a instituțiilor statului pentru acțiune internă și externă și crearea unei mentalități unitare, a unei identități sociale la scară națională care să asigure funcționalitatea statului și supraviețuirea lui pe termen lung. Obiectivele declarate de formare a resursei umane și de producție de cunoaștere, formulate la nivel instituțional în cartele universitare, sunt secunde de facto în raport cu funcția reală. Principiul autonomiei universitare nu poate periclita funcția reală a universităților mari, dizolvarea statului ar duce la dizolvarea și a universităților. Legătura managerială dintre funcția reală și funcționalitatea acestor persoane juridice se poate face numai printr-un act politic, de către decidenți guvernamentali responsabili. Este de interes pentru astfel de viitori decidenți, sperăm să îi avem în viitorul apropiat, să aibă o imagine asupra rolului producției de cunoaștere a marilor universități în asigurarea adaptabilității statului într-un context geopolitic turbulent.
Delimitarea netă de universitățile regionale și locale pornește de la faptul evident că nu există resursele necesare, publice sau private, pentru a avea mai mult de câteva universități operând la standardele necesare, și nici nu vor exista în viitorul relevant (câteva decenii). Accentul pe marile universități pe termen scurt nu implică absența unei strategii de creștere a altor poli academici de excelență coroborat cu creșterea economică.
Scăderea producției de cunoaștere a marilor universități înseamnă, în interiorul acestor organizații, decuplarea tot mai intensă a proceselor de predare – învățare de cele de producere de cunoaștere prin cercetare. Decuplarea proceselor de predare de cele de producere a cunoașterii în marile universități duce la un mod de gândire rigid al persoanelor recrutate ulterior în instituțiile statului și la o mentalitate dogmatică în straturile educate ale societății, iar în ansamblu la scăderea capacității adaptative a țării. Această capacitate adaptativă scăzută la scară națională tinde să se stabilizeze printr-un mediu social de selecție favorabil gândirii lipsite de performanță și viabilitate pe termen mediu și lung (un mecanism de feed-back pozitiv). Persistența acestui feed-back pozitiv este un risc național prin două componente: scăderea capacității intrinseci de adaptare a statului și încurajarea ieșirii din sistem (emigrare) a minților performante, adaptative, capabile să funcționeze ca modele sociale, către actuale state partenere, dar posibile viitoare state competitoare. Este un fapt că înseși construcțiile instituționale suprastatale, care asigură acum stabilitatea statului român, nu pot fi stabile în condițiile unei polarizări excesive între statele membre. Îndeplinirea funcției reale a marilor universități din România este o contribuție relevantă atât pe plan național, cât și pentru stabilitatea structurilor supra-naționale de care depindem pentru atenuarea efectelor turbulențelor din viitor.
Legătura dintre adaptabilitatea statului și producerea de cunoaștere este prin felul cum cadrele didactice predau cunoașterea către persoanele care sunt ulterior recrutate. Nici un cadru didactic care nu are experiența permanentă a proceselor interne care susțin producerea cunoașterii și produse de succes, validate în forumurile relevante naționale și internaționale, nu poate forma o gândire critică autentică, o capacitate adaptativă a minții tinerilor, o gândire contextuală, capabilă să interpreteze faptele din multiple perspective disciplinare și general culturale. Gândirea critică și adaptativă performantă proprie a cadrului didactic universitar este rezultatul unui proces cu durata de unul – două decenii în care lucrul cu studenții se desfășoară în întrepătrundere cu lucrul în producerea cunoașterii (cercetare). Acest model este funcțional, performant în spațiul occidental, și nu există altul care să fie relevant pentru România. Caracteristicile statului nostru nu permit accentul pe universități mari care să deservească numai piața economică sau numai valorile universale ale omenirii. Ambele obiective sunt relevante, dar secunde, subsumate celui de stabilitate a statului care susține aceste universități.
Câteva dintre cauzele evidente ale scăderii producției de cunoaștere din universitățile mari în ultimii ani sunt următoarele:
- Scăderea fluxului de resurse publice disponibile pentru cercetare prin competiție staff-ului universităților.
- Structura staff-ului universităților, o mare parte din angajați este incapabilă să producă în mod susținut cunoaștere științifică în calitate de lider de grup. Pozițiile care implică responsabilități de lider de grup (Profesor), fiind bine plătite și cu structuri ale normelor didactice care oferă timpul necesar, sunt ocupate cel mai adesea de persoane care nu au capacitatea să producă rezultate științifice performante în termeni de publicații și resurse financiare atrase.
- Motivarea majorității angajaților universităților capabili să facă cercetare este predominant financiară (utilitaristă), nu legată de cunoașterea ca valoare în sine. În condițiile absenței stimulentelor financiare, chiar și preocuparea acestora pentru producerea de cunoaștere a scăzut.
- Mecanisme sociale prin care Profesorii incapabili să facă cercetare deturnează către activități economice extra-universitare (prin firme sau ong-uri proprii) sau obstrucționează pentru protejarea propriilor avantaje staff-ul mai tânăr de pe poziții inferioare capabil să producă cunoaștere. Adesea astfel de Profesori folosesc pentru aceste acțiuni autoritatea extra-academică obținută prin recrutare în instituții ale statului, ceea ce constituie un mecanism de stabilizare prin feed-back pozitiv în starea globală de incapacitatea adaptativă a statului.
Supraviețuirea statului român în viitorul context politic turbulent depinde, în ce privește marile universități, de:
- delimitarea netă între marile universități, ca centre de recrutare pentru stat și de reproducere a unui grup educat cu rol de elită socială cu capacitate adaptativă, și celelalte universități cu roluri regionale și locale și
- un pachet de măsuri care să crească fluxurile financiare pentru producerea de cunoaștere către aceste universități și să ducă la o folosire eficientă a lor. Aceste măsuri trebuie să ducă la schimbări importante în structura staff-ului și a culturii organizaționale a marilor universități, în special la nivelul motivării.
___
Despre Virgil Iordache:
Predă și cercetează la Universitatea din București – Facultatea de Biologie, din 1993; este licențiat în biologie specializarea biochimie, doctor în ecologie pe probleme de ecotoxicologie și licențiat și în filosofie pe probleme de evoluția instituțiilor. Este autorul a numeroase cărți și articole, este directorul Centrului de Cercetare pentru Servicii Ecologice din Universitatea București. Este cunoscut pentru articolele de popularizare a științei, dar și pentru relația apropiată cu studenții.
Foto: Virgil Iordache Facebook