Știm că, în întreaga istorie a învățământului, vacanțele au fost așteptate cu interes și bucurie, fiind momente binevenite de odihnă și refacere intelectuală pentru învățăcei și, deopotrivă, și pentru cea mai mare parte a cadrelor didactice. Spun cea mai mare parte a cadrelor didactice pentru că, după cum iarăși se știe, deși au multe (și binemeritate) zile de concediu de odihnă într-un an școlar, cel puțin în prima treime a vacanței de vară, conducerile școlilor și personalul didactic și didactic auxiliar sunt solicitate să participe la organizarea și desfășurarea în condiții optime a examenelor naționale de sfârșit de ciclu, respectiv la evaluarea națională și bacalaureat, plus admiterea în licee și școli profesionale și la alte examene și concursuri specifice diferitelor tipuri de școli și licee și a certificărilor pe care școlile vocaționale le oferă absolvenților lor. Ceea ce înseamnă că, în mod obișnuit (cel puțin la licee și școli profesionale), personalul didactic nu poate intra vara în concediu decât începând cu a doua jumătate a lunii iulie.
Așadar, un calcul simplu și la îndemâna oricui (chiar și a sindicatelor din învățământ!) scoate cu claritate în evidență că, pentru a-și putea efectua cele 62 de zile lucrătoare de concediu la care au dreptul legal, cadrele didactice trebuie să fie în concediu de odihnă pe toată durata vacanțelor de iarnă și de primăvară ale anului școlar. La acestea adăugându-se, după cum am arătat mai sus, perioada din a doua jumătate a lunii iulie și toată luna august. Nu discutăm acum dacă e bine sau rău, dacă e corect sau mai puțin corect ca un cadru didactic să aibă atâtea zile de concediu. Spun doar că, implicat fiind în problemele școlii, cel puțin personalul didactic de la licee și colegii abia dacă-și poate efectua într-un an școlar toate aceste zile de concediu la care are dreptul legal. Repet, luându-și concediu pe perioada integrală a vacanțelor de iarnă și de primăvară. Și ce rămâne de luat în vară, în lunile iulie și august. Cred că nu mai este necesar să demonstrăm că pe perioada vacanțelor de iarnă și de primăvară, cu excepția unor situații cu totul particulare, cadrele didactice nici n-au cum să fie în activitate, nefiind organizate în aceste perioade nici cursuri, nici examene. Dimpotrivă, sunt perioade din an cu sărbători importante și cu zile libere la nivel național. Desigur, toate acestea se întâmplă în ani normali și cu oameni sănătoși. Din toate punctele de vedere (A se citi corelativ: etice/ morale/ educaționale!).
Am scris această lungă introducere pentru a se înțelege cât de aiurea pot apărea adresele repetitive de explicare a prevederilor OMEC 3558 din 29 martie a.c., un ordin de ”schimbare a schimbării” structurii anului școlar, amânat cam mult și poate un pic încâlcit, și, mai ales, cât de gratuite pot apărea disputele (adresele) dintre Ministerul Educației și Cercetării și cele două sindicate din învățământul preuniversitar (FSLI și ”Spiru Haret”), dispute pe marginea adreselor relative acestui ordin. O ”gâlceavă” cu adrese și răspunsuri succesive ale părților prezentate în detaliu pe acest site în perioada 1-3 aprilie a.c.
Ce ne surprinde în disputa minister-sindicate nu sunt argumentele invocate sau subînțelese de o parte și de cealaltă, corecte în principiu, cât jocul de rol al liderilor de sindicat care au dat dimensiuni de spectacol adreselor pe marginea acestui ordin, deși și ei au fost parte a luării deciziilor care au stat la baza ordinului de ministru în cauză. Și, se subînțelege, și a adreselor MEC care au urmat.
Ca să fim foarte bine înțeleși: da, schimbarea structurii anului școlar în timpul anului școlar nu e în regulă. Ministerul are acum o scuză majoră: pandemia. Spre deosebire de situația de anul trecut, când un ministru al cărui nume este deja uitat, dedicând structura anului școlar 2020-2021 religiei și nu educației, a instituit două vacanțe de Paște, făcând astfel praf din punct de vedere educațional o lună de școală și fără ajutorul pandemiei. Cred că v-ați întrebat și d-voastră de ce nu putem avea o structură fixă a anului școlar de tipul: școala începe în ziua de luni a celei de-a doua săptămâni a lunii septembrie și se termină în ziua de vineri a celei de-a treia săptămâni a lunii iunie, spre exemplu, anul nemaifiind împărțit în semestre sau trimestre, cu o vacanță de iarnă și una de primăvară de câte două săptămâni, vacanța de primăvară nemaifiind legată de sărbătoarea Paștelui (Oricum și de Paștele catolic și de Paștele ortodox sunt zile libere la nivel național, deci și pentru școală). S-ar evita astfel și situația neobișnuită a unei a doua vacanțe de Paște în luna mai (ca în anul acesta), așadar, mult prea aproape de sfârșitul anului școlar și cu impact deosebit de negativ asupra învățării și a rezultatelor la examenele naționale. O structură a anului școlar fixată prin lege și nu la dispoziția vremelnicilor miniștri ai educației. Eventuala obiecție referitoare la lipsa vacanței de schi din februarie poate fi rezolvată prin redefinirea săptămânii de ”școală altfel” care să fie la dispoziția familiei și să poată fi programată individual în perioada noiembrie-mai, spre exemplu. O călătorie în străinătate sau în țară, o excursie, chiar și o săptămână de activitate cu familia pot fi integrate unei săptămâni de școală altfel. Chiar cu folos.
Revenind la disputa minister sindicate: da, ministerul nu are atribuții în a programa sau a impune concediul cadrelor didactice și presupun că nici nu a avut această intenție, precizarea din adresa 1970/31.03.2021 fiind făcută tocmai pentru ca nu cumva unii directori să trimită cadrele didactice în concediu fără salar. Spun ”presupun” pentru că nu am certitudinea acestei intenții din partea conducerii ministerului, dar am suficiente exemple din care reiese cu claritate că de la izbucnirea pandemiei ministerul a fost mai preocupat de asigurarea salariilor cadrelor didactice decât de învățare la nivel de elevi și clase, plătind integral salariile cadrelor didactice și atunci când acestea nu au făcut nimic sau aproape nimic pentru elevii lor. Cu riscul de a supăra o parte dintre colegi, regret că nu există competiție reală în învățământ și salariu diferențiat, că nu avem oficial șomeri și în educație, că guvernul nu are curajul să recunoască faptul că grădinițele și primarul sunt o lună în vacanță pentru că nu sunt bani să fie plătiți părinții (unul dintre părinți) care ar avea dreptul legal să fie plătit dacă copilul sau copiii lor ar avea școală online. Regret, de asemenea, că nici ministerul și nici sindicatele noastre de carton nu au propus ca în această lună de vacanță pentru 80% dintre elevii patriei, respectiv de concediu plătit pentru majoritatea cadrelor didactice, să fie organizate formări ale cadrelor didactice pentru organizarea și valorificarea educațională a școlii online, familiarizării acestora cu activitatea pe platformele educaționale sau integrarea acestora în programul CRED, un succes real pentru situații de pandemie și nu numai. Această nepăsare primejdioasă privind dezvoltarea profesională a cadrelor didactice sună cumva a boicot profesional, deviza subînțeleasă fiind: ”Vă luați salariile, deși nu munciți, ce mai vreți?”
Pe de altă parte, ministerul se ascunde după teatrul panoramic al așa-zisului dialog social cu sindicatele, cu părinții, cu numeroasele asociații de elevi (în majoritate minori) și cu neglijarea totală a asociațiilor profesionale, a profesorilor și directorilor de școli, altfel spus, cu neglijarea singurilor specialiști calificați și angajați oficial să organizeze, să desfășoare, să evalueze și să conducă procesul de învățământ.
Vă întreb dacă dumneavoastră înțelegeți ce fel de dialog social este acela cu lideri de sindicat cărora ministerul le plătește salariul integral la școlile unde aceștia au catedra rezervată, fără ca ei să participe la orele și la clasele pentru care sunt plătiți, privilegii pe care nu le au nici inspectorii generali de la inspectoratele școlare județene, nici inspectorii școlari și nici directorii de școli și licee. Nici măcar inspectorii din minister. Nu ne referim la salariile pe care le încasează de la sindicat, ca lideri ai acestor organizații, ci doar la salariile pe care le încasează pentru ceea ce nu fac, salarii plătite lunar din bugetul școlilor noastre care, la rândul lor, sunt plătite de la bugetul public. Știați acest lucru? Vi se pare că seamănă a democrație, a atitudine etică și morală, mai ales în aceste vremi tulburi și triste de pandemie? Mai pot ei să se lupte pentru drepturile angajaților din învățământ cu un minister care îi plătește lunar cu un salariu în plus fără să le ceară nimic?! Poate ne lămurește ministerul în această problemă. Care nu e doar financiară, ci și de o imoralitate nedemnă de educație. Și cu atât mai mult cu cât toate acestea se întâmplă la Ministerul Educației.
Ce fel de management al învățământului este acela în care, după eforturile făcute privind asigurarea mijloacelor tehnice pentru învățământul online, atâtea câte s-au făcut (și, cel puțin la nivel de orașe și municipii și chiar în unele zone rurale, s-a făcut mult în această privință) elevii (cu excepția claselor a VIII-a și a XII-a) sunt ținuți în vacanță prelungită, pentru a fi siguri că au uitat și puținul însușit în prima jumătate a acestui an școlar pandemic?!
De ce mall-urile și marile magazine sunt deschise sau, mai trist, cu orar redus, știindu-se că limitarea orarului acestora sporește aglomerația și, prin, urmare, riscul de infectare cu virusul SARS-CoV-2, în timp ce școlile rămân închise o lună întreagă pentru 80% dintre elevii lor? Ca să nu mai spunem că la biserică se poate merge și noaptea, aproape ca la simulări și la pregătiri de examene naționale unde, e drept, se poate merge doar ziua și cu orar redus! De parcă eradicarea pandemiei ar depinde de biserică și de examenele naționale și nu de fiecare dintre noi și, mai ales, de Ministerul Sănătății, minister ce pare că mai mult sabotează decât ajută Ministerul Educației, din moment ce ministrul Educației scria duminică următoarele: ”Ministerul Educației nu are competențe și atribuții pentru achiziția niciunui tip de test medical. De aceea, mizăm foarte mult pe sprijinul Ministerului Sănătății (ca autoritate guvernamentală în domeniul sănătății) pentru implicare în vederea asigurării unei protecții sanitare corespunzătoare în școlile din România.”
Concluzia, tristă și bolnavă și ea, e că în România de azi nu există dialog. Nici măcar în comisiile de dialog social. Și nici între cele două ministere de care depinde soarta școlii românești. Și dacă depinde școala, depinde, în fapt, întreaga societate. Pentru că dacă școală/educație nu e, nimic nu e.
Poate, decât un imens loc gol pentru pandemia perenă a educației românești. În care, dacă vom continua ca acum, vom fi mereu absenți de la lecția de încredere națională, de comuniune și de sănătate morală. Capra vecinului va muri în continuare, în timp ce copiii noștri excepționali, atâția câți vor mai fi, vor performa pe alte meridiane. Iar noi ne vom mândri, orgolioși și profetici, cu ”școala noastră grozavă” care a pregătit asemenea excepționale valori.
___
Despre autor:
Mircea Bertea este Directorul Colegiului Național Pedagogic “Gh. Lazăr” din Cluj-Napoca, profesor asociat la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, membru al Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare Paris, expert al Uniunii Europene pentru Educație și Cultură.