Despre inefabilul dialog dintre dl. Barna și dl Teodorovici

Cu puțin timp în urmă ministrul finanțelor, dl Teodorovici, referindu-se la facilitățile (de transport) acordate de stat studenților, spunea: ”De ce nu întrebăm şi discutăm cu studenții: continuăm să sprijinim această zonă, dar, după terminarea facultății nu cumva ar fi corect din toate punctele de vedere ca studenții un număr de ani de zile să lucreze în România după terminarea facultății? (…) Statul român investeşte foarte mult în studenți, dar după aceea marea lor parte se duc… (să muncească în afara țării n.r.). Şi poate ar trebui să punem asta în balanță, nu cumva ar trebui ca după terminarea studiilor, statul investind în tine, în facilități pe transport, în școală… ” (Sursa).

Opinia sa a stârnit reacții, multe politice și politizate, dar și analize serioase (precum excelenta sinteză efectuată de Liga studenților din Iași care arată că marjele de reducere pentru studenți, pe transportul pe cale ferată în țările UE, se plasează între 20% – 50%).

Probabil în contextul acestei discuții, într-o dezbatere găzduită de Digi 24, liderul USR, dl Barna, a propus ca studenții să își finanțeze singuri studiile: „În multe țări dezvoltate, lucrurile acestea funcționează și funcționează perfect legitim, exact cum vedem în filmele americane cu copii de bani gata cărora le-au plătit părinții studiile lor sau prietenilor lor, ceea ce e o realitate posibilă. Acest mecanism mi se pare perfect logic. Așa ar trebui să funcționeze” (Sursa).

Deci, pe de o parte, subvenționare din partea statului (dar ce și cît și cu ce condiții) și pe de alta liberalizarea sistemului și asumarea costurilor formării de către beneficiari (dar cu ce facilități și modalități de ușurare a acestei poveri financiare?). Sau, cu alte cuvinte, universitatea de tip serviciu public versus universitatea de tip corporatist. Disputa este veche și bibliografia este bogată (și, după toate aparențele, nu foarte cunoscută protagoniștilor acestor declarații).

Am să trec pentru moment peste argumentul referitor la gratuitea învățământului de stat (prevăzută în Art 32, alin (4) din Constituția României); conform LEN/2011 și legilor educației anterioare ei, acest lucru este valabil doar în limitele locurilor bugetate fixate de MEN; ceea ce înseamnă că universitățile de stat pot să ofere spre școlarizare locuri suplimentare, ”cu taxă”; pe de altă parte, statul oferă studenților diverse alte forme de sprijin, care depășesc cu mult conceptul de ”gratuitate”: burse de studiu și de merit, precum și burse sociale (indiferent de forma de școlarizare a studentului), subvenționarea cazării și a meselor de la cantinele universitare, faciltăți la transportul pe calea ferată (inițial reducere de 50%, apoi gratuite pentru un numar de 8-12 călătorii către localitatea de domiciliu și, mai recent, gratuitatea totală), tabere gratuite, accesul gratuit la muzee, concerte, spectacole de teatru etc, accesul gratuit la minim un suport de curs și la băncile de date ale universităților, accesul gratuit la servicii medicale și consiliere profesională și psihologică, accesul gratuit la stagii de internship, eliberarea gratuită a actelor de studii sau altor acte școlare etc.

În față acestor facilități un student american ar rămâne probabil înmărmurit. În universitățile americane de stat (care primesc subvenții de la nivel federal sau statal) taxa de studii pentru un an universitar este între 15.000 si 20.000 dolari (incomparabil mai mică decât 60.000 dolari pe an la universitățile private). Costurile școlarizării nu includ costurile cazării, transportului, întreținerii etc, iar accesul la baza universității (de la bibliotecă la sala de sport) implică taxe, e drept nu foarte mari. Statisticile arată că, în SUA, 40 de milioane de studenți au contractat credite pentru a-și plăti studiile și că datoria totală a studenților și a absolvenților care încă nu și-au plătit creditele de studii (circa 10%) este de 1.6 trillioane de dolari. În ansamblu, creditele pentru studiul universitar luate de la stat reprezintă 7% din datoria internă a SUA (care este de aprox 22 trilioane de dolari), iar creditele luate de la bănci sunt în valoare de 64 miliarde de dolari (Sursa).

Pe de altă parte, deținerea unui titlu universitar face diferența: în medie, absolventul studiilor universitare câștigă, în întreaga sa viața, cu 1.000.000 (adică 1 milion!) de dolari mai mult decât acela care are numai studii liceale (Sursa).

Dar… dotările universităților (de la cămine la parcuri și piscine, de la laboratoare la biblioteci) sunt excepționale! Competitivitatea este accerbă, fiecare universitate investind enorm în elementele care creează brandul universitar și care pot atrage cât mai mulți studenți: la un pol cercetarea științifică, care aduce un ranking prestigios, la celălalt echipe și performanțe sportive, care atrag tinerii candidați; profesorii sunt considerați prestatari ai unor servicii educaționale și, implicit, studenții sunt poziționați ca beneficiari și clienți – puțini își imaginează cât lucrează universitarul american pentru satisfacerea așteptărilor studenților (de la corectarea și comentarea temelor, până la nenumărate ore de consiliere, de la aplicarea metodelor pedagogice interactive și atractive, la crearea și oferirea unei palete largi de materiale de sprijin pentru fiecare temă). Evaluarea de către studenți este o religie, nu o formă fără fond – viitorul unui cadru didactic depinde nu numai de succesul științific, ci și de aprecierile diferitelor generații de studenți (desigur cu efectele negative secundare pe care tendințele de spectacularizare și entertainment educațional și excesele political corectness le generează – https://www.chronicle.com/article/Students-Evaluating-Teachers/245169/?fbclid=IwAR2kG2UctxPy7JsLSfzFvnlmE_MVJKKzEI9NzOctuizHf-Vx98xWOgrp7cM). Iar multe universități nu fac față concurenței și închid specializări sau facultăți sau concediază cadre didactice (chiar dacă au faimosul ”the tenure”!). Altfel spus, formarea universitară este văzută ca o piață (una a ofertelor educaționale), cu avantajele și dezavantajele acestei viziuni…

Să ne întoarcem la modelul serviciului public; mediul universitar nu este singurul beneficiar al acestui mod de organizare și finanțare. În evoluția sa, de la primele dezbateri din secolul XIX până în prezent, serviciul public a ajuns să se refere la două sisteme specifice:

• ansamblul instituţiilor şi dotărilor tehnice care permit accesul echitabil la bunurile
• şi serviciile (considerate) de interes public şi ansamblul valorilor (juridice, etice, simbolice) care justifică şi legitimează sistemul ca atare.

Acest model operează o distincţie clară între bunurile şi valorile de interes general (din sfere precum sănătatea, educaţia, transportul, distribuţia de energie, cultura, comunicarea, mass media) şi produsele de interes individual; primele trebuie să fie accesibile tuturor membrilor societăţii, la un preț suportabil, în condiţii de difuzare echitabilă şi continuă; pentru a asigura accesul egal, statul intervine finanţând procesul de producţie şi distribuţie a acestor bunuri şi servicii.

Din cele spuse până aici se deduce cu uşurinţă că mecanismele serviciului public funcţionează normal în condiţiile unor sisteme socio-politice şi ale unor conjuncturi economice care îi permit statului să aloce suficiente resurse bugetare pentru sprijinirea diverselor zone de „serviciu public”. În condiţii de recesiune economică sau de criză, asemenea contribuţii devin problematice şi serviciile publice se văd confruntate cu reduceri (uneori drastice) ale sprijinului financiar bugetar. Acest fenomen caracterizează, începând din anii 70 ai secolului trecut, ansamblul mondial al sistemelor de serviciu public; în consecinţă, diversele autorităţi statale încearcă să adopte diferite soluţii de echilibrare, fie prin privatizarea integrală sau parţială a unor servicii (a se vedea telefonia, transportul în comun, distribuirea energiei sau apei curente, televiziunea etc.), fie prin programe de reformă, refinanţări, creşteri ale preţurilor etc.

Ce înseamnă, în condițiile actuale, articolul 32 din Constituția României, expresie concretă a conceperii educației numai și numai ca un serviciu public: 2,98% din PIB în anul 2018! Din nefericire, nu beneficiez de cifre referitoare la suma alocată învățământului universitar din România în 2018, adică celor 56 de universități de stat și nici distribuția alocațiilor pentru fiecare universitate în parte. Oricum, asigurarea gratuității nu asigură prea multe…

Dar două lucruri sunt evidente: numărul absolvenților bacalaureatului scade de la an la an (aprox 85.000 anul acesta față de aprox 300.000 acum zece ani), iar finanțarea se face în principal prin alocație bugetară pentru fiecare student școlarizat. La baza de calcul (aprox 3.100lei/student) se adaugă coeficienți proporțional cu presupuse costuri suplimentare (laboratoare, alte dotări tehnologice etc), stabiliți și repartizați arbitrar (de ce un student la învățământul politehnic, la fizică sau chimie, la agronomie sau construcții beneficiază de 1,70 sau chiar 2, în timp ce unul la jurnalism doar de 1,00? Formarea în jurnalism implică 3 tipuri de laboratoare foarte costisitoare: televiziune, radio și media digitală!!!). Așa cum observă un raport al Curții de conturi din 2018: ”Legea nr. 1/2011 prevede ca finanţarea de bază a universităţilor să se facă prin granturi de studii fundamentate pe costuri stabilite pe student echivalent, pe domeniu, pe ciclu şi pe limbă de predare. Finanţarea prin granturi elimină distorsiunile sistemice generate de coeficienţii de cost perimaţi (subl mea), creează o bază pentru îmbunătăţirea managementului universitar şi constituie, pentru viitor, o platformă de partajare a susţinerii financiare între stat, universităţi şi studenţi. Însă, finanţarea prin granturi bazate pe costuri a fost implementată, până în prezent, numai pentru ciclul doctoral” – adică pentru nici 5% din numărul total de studenți! Deci alocațiile bugetare vor scădea sistematic în următorii ani, ținând seamă de reducerea numărului studenților, iar (așa-numita) finanțare complementară pentru investiții (în construcții, reparații, modernizări etc), acordată de minister în cuantum imprevizibil și fără criterii transparente, nu va putea acoperi cheltuielile universităților. Mai ales în condițiile în care sunt create pe bandă rulantă tot felul de specializări, fără a fi desființate cele fără studenți, sunt scoase la concurs sute de posturi pe an, iar personalul administrativ este supra-dimensionat.

Pe de altă parte, modelul serviciului public în educație este atât de puternic întipărit în mentalul nostru și în modul de organizare a instituțiilor, încât Agenția de credite și burse pentru studenți care funcționează din anul 2009 nu a dat niciun credit, niciunui student, în acești 10 ani (Sursa și detalii).

Numeroasele facilități acordate studenților implică un efort financiar sporit, exercită o presiune evidentă asupra bugetului de stat. Cu alte cuvinte: universitățile vor primi tot mai puțini bani pentru dezvoltarea academică, dar bugetul va fi încărcat de sumele pentru diversele facilități acordate studenților.

De aici inefabilul dialog al celor doi lideri politici; amândoi consideră educația o investiție, amândoi sunt preocupați de costurile educației universitare și amândoi caută soluții pentru recuperarea investiției; dar, fiecare din ei propune o altă logică, fără a urmări însă realismul și eficiența ei. Dl Barna sugerează trecerea la modelul universității corporatiste (pe care și LEN/2011 încearcă sa îl implementeze prin unele articole!), iar dl Teodorovici propune menținerea finanțării de tip serviciu public, reducându-se însă o serie de costuri. În ceea ce privește recuperarea investiției în educație, formula dlui Barna este simplă: o recuperează studentul/absolventul care este motivat să își găsească un loc de muncă pe măsura calificării sale, pentru a strânge banii necesari returnării creditului (iar dacă nu poate să îl plătească, va fi urmărit de creditor, stat sau bancă privată, în țară sau în străinătate); dl Teodorovici propune ca recuperarea investiției în student să se facă prin taxele luate din salariul său, timp de X ani cât va fi obligat să muncească în România. Pare simplu, nu? Dar dacă absolvenții nu găsesc locuri de muncă și nu pot plati creditele sau dacă nu se poate recupera investiția din impozitele pe salariu? Mai ales în condițiile în care statisticile arată o creștere a șomajului la nivelul tinerilor cu studii superioare! Dacă sunt tot mai puțini candidați la studenție, cât de mare ar trebui să fie taxa de studiu (deci creditul) ca să acopere cheltuielile unor universități supra-încărcate cu personal academic și administrativ? Si, invers, pentru ce va trebui să muncească pe pământul strămoșesc absolventul: doar pentru alocația bugetară?, sau se cumulează și finanțarea complementară și granturi de cercetare? Sau dacă, pur și simplu, absolventul pleacă în străinătate – va exista o ”poliție a absolvenților”, bântuind pe planetă pentru recuperarea banilor?

Prof univ dr Mihai Coman
Profesor emerit