„De ce vă mai zbateți atâta să faceți metodologie-cadru când ei oricum mor”, mi-a spus un consilier acum câțiva ani – Myriam, profesoara copiilor din spitale / Povestea oamenilor care se zbat de multe ori cu propriile resurse să țină școala în viață pe secțiile de oncologie pediatrică

Pe 14 septembrie 2020, Alexandra a luat parte la deschiderea primului an școlar din viața ei. Intra în clasa pregătitoare, un moment pe care-l aștepta cu entuziasm și de care s-a bucurat mult. Din ziua aceea, la 6 ani, intra și ea în rândul copiilor mari, care merg la școală. La o zi după festivitate, însă, a ajuns la Spitalul „Marie Curie”, unde a fost internată pe secția de oncologie pediatrică.

A început o luptă lungă și grea cu un cancer agresiv. Timp de 9 luni, micuța a locuit împreună cu mama ei în spital și tot acolo a învățat să scrie și să citească, urmând orele online. În spital a legat și o prietenie specială cu profesoara Myriam Ghenta, care predă germană copiilor de pe secție, și care a dezvoltat școala de spital reușind să treacă peste niște obstacole organizaționale și financiare uriașe, dar și obstacole umane. Nu este singurul om cu suflet care a pus bazele școlilor de spital de azi. La Fundeni mai este un profesor care s-a luptat cu morile de vânt să creeze un sistem educațional special pentru copiii internați acolo – Mihai Benchea. Am vorbit cu Myriam și Mihai despre școlile de spital, obstacolele întâlnite, greutățile, lecțiile învățate de la copii, despre suferință și despre supraviețuire. Povestea micuței Alexandra este povestea unei supraviețuitoare care s-a „agățat de școală ca de viață”, au spus pentru Edupedu.ro mama ei, Maria, și profesoara Myriam.

În spitale, puținii profesori care mai țin școala în viață sunt nevoiți să se adapteze unei metodologii rupte de realitate și de multe ori inaplicabilă, spun ei. După nenumărate demersuri și încercări, au reușit doar să obțină ironii grosolane sau ignorare din partea colegilor lor ajunși în minister, în inspectorat, sau la alte autorități publice.

„Pe 14 septembrie Alexandra a făcut deschiderea școlii, iar pe 15 septembrie am ajuns la spital cu ditamai tumoarea. Nouă luni de zile a fost în spital și în aceste 9 luni de zile, fata mea a învățat să citească și să scrie, a făcut școală online. Am înscris-o la școală în spital ca să nu piardă anul, vă dați seama, a fost un șoc pentru mine… ea de pe patul spitalului a învățat să scrie, să numere. E un lucru foarte bun și consider că a ajutat-o foarte mult, îmi spunea „dar vreau și eu la școală”. Să știți că se poate, cine vrea și are ambiție, poate, chiar dacă este bolnav”, a povestit mama ei.

Micuța Alexandra a impresionat-o mult pe Myriam cu tenacitatea și voința ei. „Când primea lecții, se apuca imediat de ele, indiferent de cum se simțea fizic, ea insista să învețe, să fie totul normal din nou”, a povestit Myriam.

O zi la spital începea la 8:30 dimineața. Înainte să-și primească tratamentul cu citostatice, Alexandra își întindea pe pat caietele, penarul și deschidea camera de la tabletă să intre online cu colegii.

„Când venea doamna doctor să-i administreze tratamentul, o găsea cu camera deschisă, cu caietele, cu penarul atentă la ore. De multe ori îmi spunea să o las să se concentreze singură, să citească singură… a avut așa o putere să învețe și doctorii o încurajau, iar asta a contat mult. Consider că această susținere din partea oamenilor din jur a ajutat-o să se vindece, a ajutat-o psihologic, învățatul a fost modul ei de a se agăța de viață”, a spus mama ei.

„De multe ori când eram supărată, tristă, tot ea îmi dădea mie putere, îmi spunea de ce plângi că eu sunt puternică și o să mă fac bine. La finalul anului a primit o medalie și diploma și a fost încântată să vadă că a putut să facă asta prin puterile ei, că a fost răsplătită”, a povestit Maria.

„Pentru noi, ei sunt pentru noi mai mult prieteni, decât elevi”

În felul ei, Alexandra i-a învățat pe adulții din viața ei lecția supraviețuirii. Toți copiii care ajung pe secțiile de oncologie din spitale te învață darul dăruirii, spune Myriam, fiindcă atunci când suntem sănătoși nu realizăm ce este cu adevărat important și nu înțelegem cât este de fragil firul de care atârnă viața. Și Mihai Benchea spune la fel, că cel mai mult a învățat el ca profesor de la acești copii și că „ei sunt pentru noi mai mult prieteni, decât elevi”.

„Mărturia lor după ce trec prin boala asta… au învățat o lecție de a prețui viața, copiii aceștia devin foarte maturi, suferința îi maturizează. Foarte multe lucruri poți să înveți de la un copil. În suferința lor, ei nu scot un vaiet, au o forță și o reziliență incredibilă. Multe lucruri nu le prețuiești atunci când le ai la îndemână, în primul rând darul vieții sănătoase. Copiii aceștia au un dar al dăruirii, asta înveți de la ei, să te bucuri, să dăruiești un zâmbet… îi întreb cum se simt și ei îmi spun „Bine, sunt bine”… dar le este rău. Sunt situații când după ce le este administrat tratamentul, starea lor emoțională se schimbă puternic, pot să devină depresivi sau nervoși și atunci stau cu ei și îi liniștesc, e o muncă specială să îngrijești un copil în spital, am avut profesori trimiși de școli ca să-și completeze norma de școlarizare și asta nu am înțeles niciodată și am spus mereu: nu poți lua un profesor din sistemul public și să-l pui să predea la secția de oncologie pediatrică dacă nu are acest dar, dacă nu se apropie de copii, dacă nu îi înțelege, dacă nu se pune în rolul copilului, nu are niciun rost”, a explicat Myriam.

Metodologie impracticabilă, făcută de funcționari nesimțitori. „Un consilier pe timpul lui Ponta mi-a spus „Da’ nu știu de ce vă mai zbateți atâta să faceți metodologie-cadru când ei oricum mor”…”

Problemele cu școala în spital nu se opresc aici. Profesorii care au construit acest sistem au fost nevoiți să se adapteze unei metodologii ruptă de realitate și de multe ori inaplicabilă.

„E o situație foarte grea și lupt în continuare să facem o schimbare și la metodologia cadru. Orice copil are nevoia și dreptul la educație, nu trebuie să stea peste patru săptămâni în spital ca el să fie inclus în educație și școlarizat. Dacă nu avem o grupă de 4 copii care vor să fie școlarizați, doar de trei, metodologia-cadru nu ne lasă să-i școlarizăm pe cei trei, grupa trebuie să fie între 4 și 12 copii. Deci de ce să iau dreptul la educație acelui copil pentru că totuși profesorii lui primesc bani la școala de proveniență ca și cum ar fi școlarizat în tot acest timp. Le încalcă dreptul la educație. Mai mult, cum poți face ore simultan cu un elev de a V-a și altul de a VI-a, fiindcă așa prevede metodologia, că elevii din clase diferite pot fi grupați pe I-II, III-IV, V-VI, VII-VIII. Este imposibil, copiii sunt din saloane diferite, cu un curriculum adaptat, materia este total diferită. Nu se poate lucra simultan cu copii din două clase în saloane diferite. E o metodologie non-aplicabilă”.

Myriam spune că s-a dus la inspectoratul școlar și la minister sistematic din 2008 și le-a tot explicat ce este în neregulă cu metodologia pentru educația copiilor din spitale, dar nimeni nu a ascultat-o. Mai mult, a primit inclusiv replici cinice din partea unora. „Un consilier pe timpul lui Ponta mi-a spus „Da’ nu știu de ce vă mai zbateți atâta să faceți metodologie-cadru când ei oricum mor”…”

Formarea profesorilor de spital: „Trebuie să fie un profesor care are o viziune extinsă, umană asupra educației și să aibă inclusiv noțiuni medicale”

„Eu lupt în continuare, orice ar fi. Avem nevoie și de profesori care au vocație pentru așa ceva, nu care deschid ușa salonului și dacă vede că acel copil vomită, vine la mine și spune că acel copil nu a vrut să facă oră…”, a explicat Myriam situațiile cu care se confruntă. Tocmai de aceea ar vrea să ajute la implementarea unui curs de formare a profesorilor de spital.

Și Mihai Benchea spune că formarea profesorilor de spital este o cu totul altă poveste decât formarea chiar și prin masterat didactic a profesorilor normali, de la clasă. „Nu știți câte lupte am dus cu profesorii sau directorii de școală care îmi spuneau ce înseamnă școală de spital, dacă copilul este bolnav, de ce să mai învețe? Am avut inclusiv părinți care spuneau „dar copilul meu e bolnav, sau poate o să moară, mai trebuie să învețe?”. Cred că e o luptă permanentă a unui pedagog sau a unui profesor să convingă mai ales părintele unui copil din spital că cei mai mulți se fac bine, trebuie să continue să învețe, trebuie ajutați să-și mențină facultățile de învățare vii, aceste facultăți nu trebuie să adoarmă. Este principiul de care vreau să-mi aduc aminte permanent în relația cu copiii, cu părinții, cu profesorii din școlile de origine sau cu autoritățile și cred că trebuie să folosim principiul acesta întotdeauna”, a spus Mihai.

De aceea, spune el, este nevoie și de o evaluare psihologică a profesorilor care predau în spitale și, evident, de o pregătire specială. „Trebuie să fie un profesor care are o viziune extinsă, umană asupra educației și să aibă inclusiv noțiuni medicale, să aibă un curs de psiho-oncologie, unde învață exact simptomatologia și semnele bolilor oncologice, inclusiv consecințele tratamentelor fiindcă asta ne ajută în a elabora un plan de intervenție educațional pentru acești copii”, a explicat Mihai Benchea. Copilul nu trebuie lăsat în letargie, școala poate ajuta în tratamentul lor, îi motivează, îi ajută să facă față tratamentului mult mai bine”, spune el. „Copiii aceștia, prin lupta lor și exemplul pe care ni-l dau, ne ajută și pe noi să mergem mai departe”, a spus profesorul.

Despre metodologie, Mihai Benchea a explicat că planul-cadru pentru un elev din spital este același cu cel din școală. „Noi ne concentrăm pe partea de ore remediale și să le dăm încredere că pot. Un profesor de spital trebuie să fie un bun psiholog, să știe să-l asculte pe copil, să-l lase pe copil să exprime, să fie un bun comunicator și efectiv să pună în valoare ce are mai bun copilul, implicându-l și pe părinte în tot acest timp”, a explicat Mihai Benchea.

Foto: Arhive ale profesorilor Myriam Ghenta și Mihai Benchea