De ce vă bateți joc de cercetarea din România? – Ștefan Eugen Szedlacsek, conducătorul Departamentului Enzimologie din Institutul de Biochimie al Academiei Române

Ascult de câteva zile la posturile noastre de radio, urmăresc la TV sau citesc în ziare și pe internet despre cât de important este să apelăm la cercetare, în general la știință. Interesul vine, ca de obicei, pe fondul tragediilor: tânăra din Bucegi sfâșiată de un urs (ar trebui aplicată știința pentru a găsi cele mai eficiente metode de a împiedica atacarea oamenilor de către urși, dar nu prin uciderea în masă a urșilor); oameni nevinovați uciși pe șosele de șoferi inconștienți urcați la volan drogați sau băuți și, de aici, măsuri drastice pentru testarea în trafic a șoferilor (cercetătorii să lămurească de ce o pastilă de răceală poate fi confundată de kit-urile de testare cu marijuana, antiviralele cu canabisul, antiinflamatoarele cu barbituricele, etc.).

Mai aflăm dezarmați din mass-media că testul antidrog folosit în prezent de poliția română prezintă o rată de eroare de 38%, deși conform instrucțiunilor producătorului ar trebui să aibă o eroare de doar 1% (presupun că polițiștii au fost instruiți cum să folosească în mod corect testul). Tot din mass-media știm că România este pe locul 2 în UE în topul rezistenței extinse la antibiotice a unor bacterii ca Pseudomonas aeruginosa, Staphylococcus aureus, Klebsiella pneumoniae (și vin și comentariile: de ce este știința neputincioasă? Ce fac cercetătorii români?).

Lumea se revoltă în fel și chip, direct și indirect. Am aflat, de exemplu, de o petiție semnată de 200.000 de șoferi împotriva ordonanței care-i lasă fără carnet pe cei care refuză să facă testul rapid antidrog.

Probabil că foarte puțini știu că (încă) avem în țară cercetători de înaltă clasă, specialiști în chimie analitică și în toxicologie, care ar fi în stare să pună la punct teste de detecție mult mai eficiente, mai rapide și mai specifice. Dar preferăm să ne plângem și să protestăm așa cum se poate observa; în aceste zile protestează șoferii, pietonii, poliția, guvernanții, partidele, politicienii, toți. Azi-mâine vom plăti cu bani grei pe celebrii „cercetători britanici” să vină în România, ca să ne rezolve temele de cercetare căci noi nu suntem în stare. Aș întreba însă pe protestatari dacă știu cumva cât este procentul din PIB-ul României alocat Cercetării, Dezvoltării și Inovării? Ei bine, vă pot spune că este un rușinos 0,17%. Asta în timp ce la începutul anului guvernanții fluturau glorios o țintă de 1%. Și din nefericire nu ne vom opri aici: se pare că în anul 2024 vom coborî la 0,13%. Suntem de foarte mult timp ultimii în UE, cam la o treime din media UE, cu mult sub penultima clasată, Bulgaria. Comparați procentele noastre cu cele ale Suediei, Germaniei, Belgiei, Austriei care au peste 3%.

Vă pot spune cum arată în aceste condiții marea majoritate a institutelor de cercetare din România: au aparatură de cercetare mult rămasă în urmă, o bună parte a aparaturii existente este nefuncțională, sunt în imposibilitatea financiară de a achiziționa aparatură modernă performantă, inclusiv piese de schimb, nu au fonduri de minimă întreținere a aparaturii, au mari probleme de a plăti facturile de utilități. Și mai mult decât atât, institutele sunt într-o alarmantă criză a consumabilelor absolut necesare proceselor elementare de cercetare. Vă întrebați probabil ce fac cercetătorii în această situație; ei bine, foarte mulți au renunțat la cercetare – oficial sau neoficial, mulți au plecat în țări în care cercetarea este apreciată la valoarea pe care o merită. Alții și-au schimbat meseria, unii s-au pensionat, iar alții se zbat, se chinuie cerșind în stânga și în dreapta pentru a reuși cât de cât să facă o cercetare minimală. Sunt cercetători care scriu în continuu cereri (aplicații) pentru finanțare; dar având în vedere raritatea competițiilor pentru finanțarea cercetării, rata de succes a acestora este de doar 3 – 4%. Estimez că la ora actuală, per ansamblu, în România circa 90-95% din unitățile de cercetare nu au practic nicio finanțare propriu-zisă a cercetării (exceptând salariile care și ele au mari sincope la Institutele Naționale de Cercetare-Dezvoltare), deci practic ele nu activează. Pe de altă parte, ați văzut cumva vreo petiție semnată de 200.000 de oameni care să protesteze împotriva situației dezastruoase a cercetării din România? Din păcate, nu… an de an, la votarea Bugetului țării, lumea, politicienii, partidele se gândesc la toate, inclusiv la pensiile speciale, dar nu la banii alocați cercetării. La alegeri, la numirile de noi guverne, nimănui nu-i pasă de cât de competenți sunt miniștrii numiți și cât de mult le pasă celor numiți de soarta cercetării din România. Numirile, de decenii, se fac politic, a devenit practic o regulă ca cei care ajung miniștri nu au nici în clin nici în mânecă cu cercetarea.

În lipsa unor măsuri energice din partea clasei politice, situația cercetării se va înrăutăți, iar România va deveni un importator de știință și tehnologie, devenind astfel și mai dependentă de țările avansate. Alternativa este o schimbare fundamentală a paradigmei. În primul rând, noi, plătitorii de taxe, cei conștienți de cât de mult pierdem prin abandonarea cercetării în România, ar trebui să renunțăm la atitudinea pasivă: să obligăm pe aleșii noștri ca cercetarea să devină în mod real și nu doar declarativ o prioritate națională. Miniștrii să fie numiți nu pe criterii politice, ci meritocratice, pe bază de competență reală. Cu siguranță, aceștia vor identifica cele mai bune modalități pentru pașii esențiali ai unei reforme de fond: evaluarea obiectivă a întregului sistem CDI de către experți internaționali, urmată de măsuri energice de restructurare și reorganizare, inclusiv investiții substanțiale și de lungă durată în sistemul CDI reformat. Nu în ultimul rând, mentalitatea și raportarea noastră la știință trebuie să se schimbe: din resemnare sau solicitarea ajutorului extern, în introducerea unui mecanism permanent de formulare clară a problemelor care solicită ajutorul cercetătorilor, urmat de cercetarea adecvată și un răspuns prompt din partea sistemului CDI.

Desigur, există și varianta sumbră să nu se facă nimic nici de acum încolo, iar cercetarea să
rămână în continuare Cenușăreasa României și codașa UE. Și atunci, va veni odată și odată
vremea când generațiile viitoare ne vor întreba: „De ce v-ați bătut joc de cercetarea din
România?” Din păcate, va fi prea târziu… sau cine știe, poate totuși ne trezim în ceasul al 12-lea?

În 2024, în România sunt alegeri parlamentare, prezidențiale și se aprobă Bugetul pentru anul viitor…

___

Despre autor

Ștefan Eugen Szedlacsek este profesor universitar, Șeful Departamentului Enzimologie din Institutul de Biochimie al Academiei Române. A absolvit ca șef de promoție pe țară Facultatea de Inginerie Chimică a Institutului Politehnic – Bucureşti, precum și Facultatea de Matematică și Informatică a Universității din București, fiind dublu-licențiat în inginerie chimică și matematică. Din 1990 este doctor în Biotehnologie, titlu obținut la Universitatea Politehnica din București. Ștefan Szedlacsek este bursier al Fundației Alexander von Humboldt (Germania) și bursier Fulbright Visiting Scholar la MD Anderson Cancer Center (Houston, Texas, SUA). A primit medalia „Pentru merit ştiinţific” acordată de Guvernul României, cu gradul de „Cavaler” (2000) și Premiul „Emanoil Teodorescu” al Academiei Române (2003).