De ce profesorul bun e rău!

Știu că pe rol se află un proces în care un ONG (îmi cer scuze că nu îi cunosc numele) a dat în judecată mai multe mari universități pentru încălcarea prevederilor LEN/2011 referitoare la chestiunea evaluării cadrelor didactice de către studenți. Înainte de a comenta acest fenomen, aș vrea să împărtășesc trei amintiri…

În 1993, după prima mea experiență ca visiting professor pe continentul nord-american, cu elanul și dorința de schimbare specifice acelui moment istoric, am introdus în Facultatea de Jurnalism, ca un experiment, evaluarea cadrelor didactice de către studenți. Am construit un chestionar după modelele americane și i-am invitat pe liderii studenților să îl aplice. Țin minte și văd clar în fața ochilor cum un distins profesor alerga după studenții care ieșiseră cu teancul de chestionare să îi roage să mai adauge nu știu unde niște plusuri (deși le spusesem de multe ori că aceste evaluări nu au consecințe administrative).

Au urmat reclamațiile la Rectorat, apoi presiunile în ședințele consiliului… e drept, ceea ce făceam nu avea acoperire și sprijin în legile și reglementările existente. Si în plus era ceva de neimaginat – studenți care evaluează pe cei ce îi evaluează de obicei pe studenți…

La începutul anilor 2000 au început discuțiile legate de asigurarea calității, fixarea de standarde de calitate, identificarea criteriilor pentru evaluarea cadrelor didactice, inclusiv de către studenți. Ne-am pus pe scormonit prin bibliografia de specialitate, am citit studiile (mai ales americane) dedicate acestui subiect, au fost elaborate chestionare și indicatori… Ca decan am aplicat cu rigoare, în fiecare an, toate formele de evaluare a colegilor (auto-evaluarea, evaluarea de către studenți și evaluarea de către directorii de departamente) și, prin însumare, atribuirea de calificative după o grilă aprobată de Senatul universității. În prima ședință pe această temă a conducerii de atunci a Universității din București, am constatat că eram singura facultate care avea 2 cazuri de ”nesatisfăcător” – în rest, la toate facultățile, numai ”foarte bine” și ”bine”!

În anul 2016, imediat după ce preluasem mandatul de decan, am aplicat chestionarele de evaluare a activităților didactice de către studenți (după ce timp de 4 ani predecesoarea mea le ignorase cu desăvârșire, fără ca acest lucru să supere pe nimeni din conducerea universității). Urmarea – 3 sau 4 reclamații adresate rectorului, din partea unor colegi (care nu aveau evaluări negative), care îmi imputau faptul că… respect și aplic legea.

În ceea ce privește evaluarea cadrelor didactice de către studenți, art 303 din Legea Educației Naționale din 2011 este extrem de precis:

“Art. 303. – (1) Rezultatele şi performanţele activităţilor didactice şi de cercetare ale personalului didactic şi de cercetare dintr-o universitate sunt evaluate periodic, la intervale de maximum 5 ani. Această evaluare se face în conformitate cu o metodologie aprobată şi aplicată de către Senatul universitar.

(2) Evaluarea de către studenţi a prestaţiei cadrelor didactice este obligatorie. Rezultatele evaluărilor sunt informaţii publice.

(3) Salarizarea personalului didactic şi de cercetare se face şi în funcţie de rezultatele şi performanţele lor, conform legii.

(4) Contractele de muncă ale personalului didactic şi de cercetare includ asumarea unor standarde minime ale rezultatelor activităţilor didactice şi de cercetare şi clauze privind încetarea contractelor în condiţiile neîndeplinirii acestor standarde minime.”

Chestiunea, principala chestiune, în litigiul de care am amintit este legată de pct. 2 din acest articol de lege: caracterul public al rezultatelor evaluării. Adică anunțarea (pe orice suport disponibil) a numelui cadrului didactic și a punctajului și/sau evaluării obținute. Părerile divergente pot fi apărate cu argumente egale: transparența este necesară pentru a întări statutul studentului de partener egal în procesul educativ (așa cum este stipulat în LEN/2011).

Pe de altă parte, deoarece nu sunt evaluate toate activitățile dintr-un semestru sau an universitar (fără a mai vorbi de intervalul de 5 ani precizat în lege), se poate ca rezultatele negative să fie doar expresia unui accident, în raport cu o prestație, per ansamblu, pozitivă: deci ar fi stigmatizat un eșec trecător; dar, publicarea sistematică și de durată a acestor evaluări ar arăta (în acest caz ipotetic) trendul pozitiv și eșecul de moment ar apărea ca nesemnificativ în raport cu o sumă de evaluări pozitive.

În același timp, Codul drepturilor și obligațiilor studentului (OM 3666/2012), la art 11(i) precizează că studentul are dreptul să participe la evaluarea activităților didactice și să cunoască rezultatul acestor evaluări, deci ascunderea rezultatelor evaluării ar reprezenta încălcarea unui drept al studenților. Pe de altă parte, alte reglementări arată că rezultatele evaluărilor trebuie să fie cunoscute doar de cadrul didactic în chestiune, de președintele Comisiei de calitate și de directorul de departament…

Nu știu care va fi sentința finală în aceste procese, dar pentru mine întrebarea fundamentală este alta – se efectuează sau nu evaluarea de către studenți, în toate universitățile, pentru toate cadrele didactice (titulare si asociate), la finalul fiecărui semestru? Pentru că, în caz contrar, nici nu ai ce să faci public! Și, o întrebare derivată: se face evaluarea în mod serios sau doar de formă? Căci în acest ultim caz ceea ce se afișează nu este altceva decât o ficțiune!

Dacă ne întoarcem la articolul 303 din LEN/2011, observăm că acesta leagă evaluarea de salarizare și de contractele de muncă ale cadrelor didactice universitare. Nu îmi aduc aminte să fi auzit vreodată de vreo situație în care vreunui cadru didactic să i se fi scăzut salariul pentru că ”beneficia”, sistematic, de evaluări negative din partea studenților. În plus, calificativul prin care este evaluat cadrul didactic – și, foarte important, pe baza căruia se poate înscrie la concursuri de titularizare sau promovare sau la cele de obținere a unei gradații de merit – trebuie să includă și rezultatele evaluării de către studenți. Se va fi întâmplat vreodată ca un cadru didactic universitar să nu fi primit calificativul ”Bine” sau ”Foarte bine” din cauza evaluării negative din partea studenților?

Sau poate că nu a existat niciodată vreun asemenea caz: pentru că, din ceea ce am văzut și am mai auzit, după experiența unor evaluări critice, multe cadre didactice se repoziționează și își iau măsuri de siguranță: îi asigură pe studenți că materia și examenele nu sunt dificile, închid ochii la absențe, nu sancționează temele nefăcute, oferă subiecte accesibile la examene și dau note numai de la 7 sau 8 în sus. Și alte forme de ”cumpărare” a simpatiei studenților de care am să vorbesc într-un articol viitor. Iar studenții nu pot decât să fie mulțumiți cu un asemenea ”ajutor”, pentru că notele mari înseamnă rămânerea la buget după reclasificare și șanse mari la bursele de tot felul.

Sistemul de evaluare a cadrelor didactice de către studenți presupune o cultură a responsabilității față de binele public (la nivelul studenților și cadrelor didactice). În absența ei, studenții nu văd prea clar beneficiile evaluării: dacă profesorul își va îmbunătății prestația în urma observațiilor primite, acest lucru va fi un câștig pentru promoția următoare, nu pentru cea care a efectuat evaluarea; dacă rezultatele nu sunt publice sau sunt publicate doar câteva statistici, studenții nu pot sesiza care a fost impresia globală, a tuturor colegilor, despre respectivul curs sau seminar.

Pe de cealaltă parte, dacă evaluarea nu este asumată în mod responsabil de corpul profesoral (nu este explicată studenților, nu sunt respectate regulamentele, se face din an în paști, nu este urmată de un dialog cu studenții pentru a se explica unele aspecte sau a se arată cum se va îmbunătăți activitatea etc), rezultatul ei nu are nicio relevanță. La care se adaugă inevitabilul factor subiectiv: în absența culturii responsabilității, studenții vor da evaluări pozitive cadrelor didactice care nu îi solicită și le oferă note mari și vor sancționa exigența celor care își fac datoria (ceea ce duce la situația paradoxală în care evaluează cursuri studenți care au absentat la 70% din acestea).

Cu mult timp în urmă, pe când eram profesor debutant la Școala generală nr. 30 din București, am auzit o replică a unui profesor mai vârstnic: ”Profesorul bun e rău”. Părea doar un joc de cuvinte, dar în timp am înțeles: profesorul care are ca scop să fie simpatic elevilor/studenților este cel care face concesii și își trădează misiunea; cel care își respectă menirea, cel care cere elevilor/studenților mai mult, este cel care îi obligă să se auto-depășească, îi pregătește să înfrunte obstacolele vieții și nu lasă pe nimeni să se bălăcească în comoditate și suficiență.

Ceea ce înseamnă că evaluarea cadrelor didactice de către studenți este un indicator nu numai al prestației profesorilor, ci și al motivației studenților.

__________

Despre Mihai Coman

Mihai Coman este Profesor univ. Dr., Profesor Emerit al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București.