Daniel David: Precizări constructive pentru un dialog între Consiliul Național al Rectorilor și Curtea de Conturi a României

Am citit cu surprindere și îngrijorare recomandările Curții de Conturi a României cu privire la universitățile românești (aici). Cred însă că este vorba de lipsă de comunicare, de aceea răspund aici public ca profesor, rector și președintele în exercițiu al Consiliului Național al Rectorilor (CNR), pentru a stimula un parteneriat între CNR și Curtea de Conturi a României, parteneriat care să ducă la universități românești moderne și puternice, care să susțină competitivitatea țării și bunăstarea oamenilor. Sunt convins că acest demers, care pune un cadru general de politică academică modernă, este un început care va duce la discuții și soluții de substanță.

La reforma din 1948, universitățile românești au fost reorganizate din foruri academice avansate de educație, știință și cultură în școli superioare de predare pentru a forma mai ales resursa umană necesară economiei. Altfel spus, misiunea academică le-a fost redusă și distorsionată drastic.

După Revoluția din 1989, după aderarea noastră la NATO și mai ales ca o condiție de aderare la Uniunea Europeană, misiunea universităților a trebuit regândită și recuperată. În acest sens, Magna Carta Universitatum – care a fundamentat „procesul Bologna” în Europa – arată clar la principiul al doilea că „În universități, activitatea didactică este inseparabilă de activitatea de cercetare…”, iar la primul principiu că „Pentru a răspunde necesităților lumii contemporane, universitatea trebuie să fie independentă din punct de vedere moral și științific în raport cu orice putere politică și economică…”.

Astfel, în universitățile moderne, educația sigur că trebuie legată de nevoile economice prezente, dar educația nu se reduce la asta, ci trebuie să aibă și o funcție culturală și de modernizare, absolvenții fiind pregătiți nu doar ca buni specialiști care se integrează în piața muncii așa cum există aceasta acum, ci și ca specialiști care dinamizează și schimbă paradigme pe piața muncii și ca buni cetățeni. Apoi, cercetarea științifică devine o componentă obligatorie în universități, fie complementară actului educațional (învățare activă/cercetare educațională), fie, în universități de cercetare avansată, chiar ca un mecanism al acestuia (învățare prin cercetare). Asta pentru că absolvenții nu trebuie să fie doar buni specialiști la absolvire, ci trebuie să rămână așa pe tot parcursul vieții, înțelegând noile dezvoltări științifice și/sau contribuind la generarea, diseminarea și implementarea lor la ani de zile după absolvire; iar acest lucru se poate face doar dacă pe parcursul procesului de educație dobândesc atât cunoștințe, cât și modalitatea de generare a acestora (în laboratoare didactice/științifice), caz în care este de neconceput ca evaluările/promovările academice să nu se bazeze obligatoriu și pe activitatea de cercetare științifică (iar profesiile să fie chiar definite dominant în acest fel).

Unele cercetări științifice au loc „top-down”, în relație directă cu nevoile socio-economice imediate, altele însă au loc „bottom-up”, capitalizând pe creativitatea umană care poate produce mutații culturale și socio-economice paradigmatice decisive în timp. Noi încă trebuie să întărim major cercetarea științifică în universități – nu ajunge să predăm, fie și foarte bine, cunoașterea descoperită de alții, așa rămânând mereu în urma altora -, pentru a feri România de situația în care devine o colonie științifică/tehnologică. În fine, relația cu societatea devine a treia misiune a universităților moderne, transferul cultural, tehnologic și cognitiv contribuind astfel major la inovație, cu impact asupra competitivității țării și la bunăstarea oamenilor.

Cele trei misiuni se asumă diferențiat de universitățile moderne, societatea având nevoie de universități cu profiluri diferite. Spre exemplu, în timp ce educația este componenta inițială, gândită însă în logica modernă descrisă mai sus, cercetarea se adaugă într-o logică complementară (în universități de educație și cercetare) sau ca nucleu central (în universități de cercetare avansată), iar a treia misiune se poate adăuga într-o logică mai mult antreprenorială, adesea în universitățile de educației și cercetare (universități antreprenoriale), sau într-o logică inovativ-antreprenorială, adesea în universitățile de cercetare avansată (universități world-class).

Aceste modernizări necesită nu doar schimbări în legislația învățământului superior/cercetării științifice – schimbări care s-au făcut destul de bine și unde ținem pasul cu dinamica din aria academică europeană -, ci și în alte segmente (e.g., administrație, finanțe etc.). Curtea de Conturi a României funcționează după propria legislație, care, din păcate, iată, pe alocuri, vine în opoziție cu modernizarea universităților, pe care le consideră încă, într-o logică vetustă, ca școli superioare de predare pentru a forma resursa umană necesară economiei (mai sunt și alte aspecte care nu mai țin pasul cu vremurile moderne – ex. includerea în contabilitate a articolelor științifice). Sunt însă convins că pornind cu încredere reciprocă vom colabora pentru a dezvolta universitățile românești, făcând, acolo unde este cazul, și modificări legislative.

Amintesc deja unele probleme ridicate de universitățile de cercetare avansată din Consorțiul Universitaria (https://news.ubbcluj.ro/scrisoare-deschisa-adresata-de-ubb-premierului-romaniei-florin-citu/). Vom avea în curând o discuție constructivă între Consiliul Național al Rectorilor (CNR) și Curtea de Conturi a României, în cadrul Conferinței CNR din 25-27 iunie (Cluj-Napoca), pentru a găsi soluțiile cele mai bune pentru a avea universități puternice și moderne, diferențiate ca profil academic, care să asigure competitivitate țării și bunăstare oamenilor. Cred că Curtea de Conturi a României va fi un partener în acest demers de modernizare și normalizare a universităților românești.

______________________________________________________

Daniel David este rectorul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, președintele prin rotație al Consiliului Național al Rectorilor, profesor și psiholog. A obținut titlul de doctor în psihologie în anul 2000, după care a urmat un program postdoctoral în Statele Unite ale Americii. Daniel David este profesor asociat al unei școli din New York și director pentru cercetare al Institutului Albert Ellis din New York.