De obicei nu reacționez la toate lucrurile controversate care se scriu despre sănătatea mintală în spațiul public, mai ales când acestea vin din zona pseudoștiinței, simplu, pentru că nu am timpul necesar și nu apuc să răspund la câte prostii se pot spune și se spun. Reacționez doar când sunt solicitat și problema este gravă și/sau intervin fără solicitare când enormitatea demersului pune la risc oamenii.
Cu domnul Gabor Mate lucrurile stau altfel. Deși nu are studii avansate în zona sănătății mintale (psihologie clinică/psihiatrie), domnia sa are totuși pregătire medicală de bază și o experiență clinică respectabilă și în conexiune cu sănătatea psihică, astfel încât spusele sale, chiar când nu sunt clar validate științific, pornesc de pe o platformă de credibilitate primară în mintea oamenilor (mulți nu înțeleg încă diferența între psihologie-psihoterapie și medicină și/sau între diverse specialități medicale).
Am fost întrebat de-a lungul timpului de către profesioniști, public și media ce cred despre demersul „psihoterapeutic” al domnului Mate, care reușește să atragă atenția unui număr mare de oameni din publicul general. Nu m-am pronunțat, din lipsă de timp, dar și pentru că, în nebunia care există în zona sănătății, cu vindecători și vrăjitori care de care mai bizari, acest demers este totuși unul care vine de la un om format în zona sănătății, cu potențial mai integrativ-holistic față de abordările poate adesea prea segmentare care există în domeniu. Știam și știu că demersului dânsului este controversat în știința de azi, dar aveam și încă am o oarecare simpatie moderată, chiar dacă pe alocuri critică, pentru abordarea sa integrativ-holistică, sperând, totuși, că lucrurile mai controversate se vor corecta în timp și din mers.
Din păcate acum văd unele exagerări care mi-au atras atenția diseminate chiar în țară, care nu cred că ajută oamenii în nevoie, așa că, asumându-mi riscul de a-i irita fanii, dar cu responsabilitate față de oameni, responsabilitate derivată nu doar din profesia mea de psiholog și calitatea de om de știință, ci și din pozițiile de leadership pe care le am în profesie, punctez câteva idei de bază pentru cei cărora le pasă de ei și de copiii lor (am pornit de aici, dar am studiat și site-ul domnului Mate):
(1) În legătură cu ADHD („Tulburare de Deficit Atențional și Hiperactivitate”): Faptul că domnul Mate accentuează că ADHD nu este o boală, ci doar un fel de mecanism de adaptare la stres/traumă, stres accentuat oarecum de stilul parental, reprezintă un amestec de erori și truisme. Eroarea apare prin diminuarea majoră a rolului geneticului, când studii după studii confirmă că ADHD are o eritabilitate (genetică) în jur de 70%, ceea ce arată că domnul Mate își construiește teoria fără a se ancora inițial în știința actuală (de aici poate și caracterul adesea mai controversat al abordărilor sale, adesea bazate nu pe cercetări riguroase, ci pe experiențe limitate și/sau prea personale). Tot eroare este exagerarea unor componente (ex. traumă/practici parentale), dincolo de rolul important pe care îl pot avea uneori. ADHD este o tulburare psihică – așa cum apare în ghidurile internaționale (ex. DSM/ICD) – cu cauzalitate bio-psiho-socială complexă încă incomplet cunoscută, dar cu multe mecanisme cunoscute.
În consecință, există tratamente eficiente, care implică adesea o combinație de farmacoterapie și psihoterapie (de obicei pe linie comportamental-cognitivă), personalizată ca pondere și intensitate în funcție de pacient. Truismul se referă la faptul că știm încă de la Hans Selye despre stres și mecanismele de adaptare ca un cadru general al unor probleme psiho-somatice, deci ce ne spune domnul Mate nu este complet nou. Dar problema este de ce în acest cadru general unii dezvoltă probleme psihologice subclinice, alții dezvoltă tulburări precum ADHD, alții probleme/tulburări de depresie sau anxietate etc. Așadar, ADHD chiar nu poate fi redusă la „stres/traumă” și la stilul parental – asta ne mai poate duce în mod eronat și spre probleme adiacente legate de „vinovății parentale”, cum s-a mai întâmplat în istorie cu alte tulburări psihice, precum schizofrenia, autismul etc. -, ci la interacțiuni complexe bio-psiho-sociale, care trebuie investigate în continuare, dar care, chiar dacă nu sunt elucidate, susțin deja tratamente eficiente. Așadar, eu cred că dacă părinții își iubesc copiii și le pasă cu adevărat de viitorul lor, este nevoie să-i ducă la specialiști pentru tratamente adecvate, ADHD fiind o tulburare clinică serioasă, pentru care există tratamente eficiente. Altfel, netratată adecvat, tulburarea pune la risc funcționarea socială și calitatea vieții pacientului.
Câteva informații relevante în legătură cu cele afirmate mai sus:
- https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6477889/
- https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6477889/
- https://link.springer.com/article/10.1007/s10608-020-10157-6
- https://www.psychiatry.org/File%20Library/Psychiatrists/Practice/DSM/APA_DSM-5-Contents.pdf
- Vezi și o analiză video critică a „modelului Mate” pentru ADHD făcută de fostul președinte al Section on Clinical Child Psychology (fosta Divizie 12) din cadrul American Psychological Association: https://www.youtube.com/watch?v=bO19LWJ0ZnM
(2) În legătură cu trauma: Într-un context mai general al abordării sale bazate pe stres, domnul Mate insistă asupra rolului major al traumei în sănătatea psihică (adesea și fizică). Am uneori impresia că a înlocuit vechiul mecanism freudian universal al „pulsiunilor sexuale”, care explica totul legat de sănătatea psihică (ba chiar și aspecte legate de sănătatea fizică) și de care am scăpat cu greu în știința de azi, cu cel al „traumei”. Sunt însă de acord cu dânsul că trauma trebuie tratată la modul serios, dar pe linia științei de azi, care ne spune că: (a) nu orice frustrare, fie aceasta și mai intensă, este traumă; simplificând definiția, simplu spus, trauma înseamnă expunere la situații grave (ex. moarte/violență/abuz sexual/rănire gravă etc.), definite statistic ca atare și/sau percepute așa de victimă; (b) nu orice traumă generează probleme mintale (sau de sănătate fizică); și (c) nu orice probleme de sănătate psihică (sau fizică) au în spate traume. Ființa umană este extrem de rezilientă! Studii după studii au arătat că la traumă există modalități diverse de răspuns, în funcție de diverse caracteristici psihologice:
- Unii oameni, după traumă, ajung într-o fază de dezvoltare post-traumatică, cu o funcționalitate chiar mai bună decât înainte.
- Unii oameni, după traumă, își reduc inițial funcționalitatea, dar își revin rapid la nivel anterior (sau de creștere post-traumatică), singuri sau cu suport terapeutic minimal.
- Unii oameni, după traumă, își reduc funcționalitatea fiind sever afectați și, în consecință, au nevoie de timp și/sau suport terapeutic pentru a se stabiliza sau pentru a reveni la nivelul anterior de funcționare (sau la dezvoltare post-traumatică).
- Unii oameni, după traumă, sunt foarte sever afectați, severitate care se accentuează dacă nu se intervine, intervențiile terapeutice trebuind să fie intense și adesea reușesc o echilibrare, nu neapărat o revenire la nivelul anterior (sau foarte rar o dezvoltare post-traumatică).
Așadar, nu orice traumă generează probleme de sănătate psihică (sau fizică) și nu orice problemă de sănătate psihică are în spate o traumă!
Câteva informații relevante în legătură cu cele afirmate mai sus:
- https://www.psychologicalscience.org/observer/bonanno
- https://www.annualreviews.org/content/journals/10.1146/annurev-clinpsy-032210-104526
- https://www.apa.org/monitor/2016/11/growth-trauma
În concluzie, cred că domnul Gabor Mate are o abordare respectabilă ca esență bio-psiho-socială, dar, prin generalizări excesive și lipsă de expertiză în demersurile psihologice actuale, riscă să promoveze teorii și practici încă nevalidate științific. O mai mare atenție la cunoștințele de specialitate din zona psihologiei/psihiatriei poate da demersului domnului Mate o validitate științifică adecvată, care, dublată cu abordarea holistică pe care o propune, poate face „modelul Mate” interesant nu doar pentru publicul larg, ci și pentru domeniul profesional/al sănătății și pentru specialiștii în domeniu.
__________
Daniel David este profesor de științe cognitive clinice, rectorul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB), profesor asociat („adjunct professor”) la Icahn School of Medicine at Mount Sinai în New York, SUA și directorul pentru cercetare al Albert Ellis Institute în New York, SUA. Este evaluator internațional în cercetare și educație, iar în 2019 și 2020 a fost inclus între cei 2% mai citați oameni de știință ai lumii (în sistemul Scopus).
Notă: Textul trimis Edupedu.ro a fost publicat și pe blogul autorului, danieldavidubb.wordpress.com.
Citește și:
Andrei Miu, profesor de neuroștiințe cognitive: Trauma nu este un diagnostic
Redacția
Ștefan Lefter
G4Media.ro
Mihai Peticilă
Matei Pop
8 comments
Cred că o întrebare simplă ne-ar scuti de multă dezbatere sterilă: unde era factorul genetic acum 30 de ani? Care erau statisticile acum 30 de ani in legătură cu incidența cazurilor de tulburări de atenție?
De ce să ignorăm legătura certă dintre absența resurselor materne (mamele au cariere), subtituită cu ecrane și creșterea numărului tulburărilor de atenție? Doar ca să menajăm curentul zilelor noastre care are nevoie de mame în birouri mai degrabă decât în parc cu copilul? La ce îi ajută pe viitorii bolnavi de adhd care vor fi din ce în ce mai mulți faptul de a ignora astăzi o cauză evidentă a acestei boli?
Că este o cauză mai degrabă socială decât genetică este mai mult decât lesne de observat chiar și fără să te cheme Gabor Mate. De ce să prelungim absurd un discurs politic corect când ne-ar fi mai de folos să privim adevărul în față, doar așa având o șansă (mică) să însănătoșim societatea în care ne creștem copiii?!
Gabor Mate nu neaga ci chiar subliniaza componenta genetica. Ori faptul ca mentionati in text opusul, ma face sa cred ca raspundeti mai degraba la “ecourile” lasate de carti/conferinta.
Și culoarea ochilor este tot genetică, vreți sa spuneți ca este o boală?Vreți sa ii băgați la zdup pe toți,nu?Nici eu nu sunt de acord cu unele afirmații ale domnului dar aici mi se pare ca psihologii exagerează.
https://www.psychologytoday.com/us/blog/addiction-in-society/201112/the-seductive-dangerous-allure-gabor-mat#amp_tf=De%20la%20%251%24s&aoh=17267954856789&referrer=https%3A%2F%2Fwww.google.com&share=https%3A%2F%2Fwww.psychologytoday.com%2Fus%2Fblog%2Faddiction-in-society%2F201112%2Fthe-seductive-dangerous-allure-gabor-mat
Și sindromul Down este genetic. Vreți să spuneți că nu este o boală?
f necesare aceste clarificari !
Foarte pertinentă analiza, vă mulțumesc! Cred că un mecanism cauzal care ar putea conecta abordarea lui Mate privind efectul stilului parental cu uriașul aport genetic în dezvoltarea ADHD este “Differential susceptibility hypothesis”, o ipoteză susținută de un volum consistent de cercetări științifice.
Conform acesteia, o bună parte dintre copii se nasc mai sensibili, având o nevoie mai mare de conectare (“attunement”) cu părinții, iar măsura în care obțin sau nu această conectare poate influența într-o oarecare măsură dezvoltarea ADHD. De acolo și numele alternativ de “Attunement” Deficit
Disorder.
Așadar, putem vedea ADHD inclusiv ca efectul unui stil de parenting neadaptat suficient la nevoie particulare ale copilului, nevoi la rândul lor determinate de factori genetici ale acestuia. Așa putem împăca capra dvs cu varza lui Gabor Maté
Pertinent comentariul dvs, dar sunt curioasă dacă dl Daniel David, chiar a citit cu atenție această lucrare a domnului dr. G. Maté, întrucât îl pune la zid acuzându-l că sunt presupuneri și constatări, fără a avea la bază studii ștințifice, afirmație neadevărată, spusă la repezeală. Dl dr. G. Maté nu neagă componența genetică cum afirmă dl. prof. D. David, din contră, dă referințe din numeroase alte
articole sau studii stințifice, mai exact 16 pagini de note, de la pag 365 -371. Nu e prima dată cand citesc diverse articole ale dl prof. D. David, contra
curentului holistic, e de așteptat fiind cercetator, să vină cu numeroase opinii critice, dar simplul fapt că face parte din diverse asociații americane, și având și funcția de rector, mă determină să cred că e aservit idealului capitalismului american și a societăților evoluate, în care singurul scop e să producă mase/societăți viitoare “workaholice”, care produc profit și valoare statelor dezvoltate, fără să analizeze prea mult la ce dezvoltă și ridică ratele de suicid și adicții, în astfel de societăți “evoluate”,
cum sunt cele vestice si asiatice(China, Japonia, Coreea de sud). Poate domnia sa, ar vrea sa faca o analiză pertinentă și a societații si educației românești, și să ne spună de ce renunță multe mame in Romania, la joburi. Părere personală, din
expierență, pentru că nu au suport și ajutor in
familia extinsă, care să le ajute cu cei mici până
intră la gradinițe, locurile la creșe fiind insuficiente
în orașele mari, apoi lipsa programelor after-school
până la clasele de liceu, care sa le ofere o masă caldă și supraveghere cât ele sunt angajate să
producă valoare pieței economice. Poate se
intreabă domnia sa, de ce au crescut cifrele la
adicțiile de tot felul: cât mamele produc pentru
societatea “evoluată”, majoritatea elevilor de
gimnaziu/liceu in România, sunt nesupravegheați,
prin malluri, parcuri, cluburi, păcănele, să nu credeți
ca iși fac toți conștincioși temele de frica securității,ca in comunism. Majoritatea elevilor in orașele mari nu au un bunic, rudă, care să le ofere o masă caldă, sprijin minim sau un sfat. Sunt lăsați liberi, cu bani pentru mese calde din fast-fooduri, dar cu multe așteptări ca vor evolua si vor aduce viitor promițator societății. Domnule prof. Daniel David, aveți copii? de curiozitate, sunt la o școala publică și iși fac conștincioși temele, acasă singuri, savurând o masă sănătoasă din punct de vedere nutrițional, cât partenera dvs. de viață e la serviciu si produce valoare pentru binele societății? Daca da, atunci sunteți un caz fericit, probabil aveți ajutor care să-i suprvegheze, spre deosebire de majoritatea familiilor din orașele mari.